duminică, 3 iunie 2012

IVANOV sau NEPUTINŢA




                                               IVANOV  sau  NEPUTINŢA



                  Motto: “ Dar munca actorului sau a regizorului nu intră în rezonanţă nici cu trecutul, nici cu viitorul, ea este ancorată în efemer,  în relaţia nemijlocită cu spectatorii, care, la rândul lor, sunt reflectarea nemijlocită a unei lumi aflate într-un constant proces de schimbare. Privirea spectatorului este influenţată de tot ceea ce s-a întâmplat în lume cu o zi înainte sau chiar în acea dimineaţă... iar asta e un lucru foarte sănătos. Dacă ai încerca să reconstitui cu exactitate un spectacol de acum douăzeci de ani, rezultatul n-ar putea fi altul decât un produs muribund... (...)  Participarea înseamnă pur şi simplu că, într-o parte, există un privitor, iar, de cealaltă parte, cineva asupra căruia este aţintită privirea, iar cei doi trebuie să sfârşească prin a deveni unul singur.” (Peter Brook)




Acest blog n-ar fi existat niciodată fără Andrei Şerban. Nu mai credeam deloc în virtuţile scrisului, mi se părea o pierdere de vreme, un mod de a-ţi rata viaţa, şi, un an de zile, mi-am refuzat impulsul de a scrie despre LEAR, piesa cu a cărei analiză se deschide acest blog, piesa fără de care nişte idei ar fi continuat să somnoleze în creierul meu şi niciodată nu s-ar fi întâlnit în eter conştiinţa mea cu cea a unui dramaturg sau regizor de teatru, sau de film. Pentru că, în ciuda întârzierilor de tot felul, acest blog va fi unul de film şi de teatru, preponderent în limba franceză. Acesta este, poate, ultimul articol în română, o limbă  în care actul scrisului – un act, totuşi, - este sortit aneantizării, cum ai trimite articolul spre nimeni, direct la malaxorul timpului. Decât aşa, mai bine nu îl scrii, e dureros să-ţi omori propria progenitură.
Dar Şerban este o excepţie. O montare a lui e ceva diferit, ceva ce nu poate fi omis, în conştiinţă şi în act. Eu îl percep ca pe un om şi un artist extraordinar de viu, mai viu decât eu nu am cunoscut în România oameni vii de când sunt. Şi un om viu, acolo unde apare, dacă ai norocul să apară, aprinde o flacără în celălalt; şi flacăra aceea, cât timp arde, îl face pe destinatar să plăsmuiască la rândul lui ceva, să transmită viaţa mai departe, nu doar să “se recunoască în ceea ce vede” – ce formulă execrabilă! - , ci să preia ideea, de la egal la egal, transformând-o. Numai aşa cultura e vie şi poate dăinui, numai aşa se poate evita ţarcul cultural, populat cu maimuţe, care, chiar şi când are spectatori, nu are viitor.

                                                                  ***

Piesa IVANOV a stat, de la bun început, sub semnul incertitudinii. Se pare că lui Andrei Şerban îi plac contururile incerte, pe care le poate modifica după propriile intenţii şi în cadrul cărora poate inventa.
Cehov s-a decis foarte greu ce vrea să fie această piesă, greu de aşezat într-un tipar definitiv. Textul iniţial s-a vrut Comedie în patru acte şi cinci tablouri, dar cuvântul comedie este primul la care s-a renunţat, fiindcă a trebuit modificat tot textul, dramaturgul nevrând să intre în conflict cu cenzura vremii. În cadrul comediei, Ivanov nu se omora, ca în versiunea finală, ci plesnea pur şi simplu, funcţiile vitale îl abandonau, corpul nu mai voia să-l servească şi gata. În cadrul acelei prime versiuni, personajul lui Ivanov era unul foarte puţin pregnant, aproape găunos, în orice caz, destul de effacé. E mai mult decât clar că Şerban, în montarea pe care o face la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu, pe acea versiune o preferă, forţându-şi personajul şi actorul, adică pe Ivanov în Ivanov, să fie găunos, să declame fără să simtă, să nu se întâlnească decât arareori cu esenţa, dar atunci să o facă exploziv, ca-ntr-un fel de regăsire instantanee a eului pierdut, dar care nu vrea să se-ntoarcă, iar personajul nostru e prea obosit ca să insiste. A insista este un act profund bărbătesc şi toate personajele masculine din IVANOV, cu excepţia lui Borkin, par emasculate: sunt incapabile să ia o decizie, iar vigoarea pare că s-a dus odată cu tinereţea. Şi Vlad Ivanov nu face decât să se plieze foarte bine pe intenţia regizorală, chiar dacă nu pare îndrăgostit de rol şi se simte mult mai bine în momentele de expansiune, când îşi poate dezlănţui forţa vitală.
În ce-l priveşte pe regizor, intenţia lui e una foarte orgolioasă: el vrea să recreeze fără cenzură gândul dintâi al lui Cehov, să dea viaţă versiunii nespuse. E şi orgoliu, şi generozitate în această montare, iar ca spectator te simţi privilegiat: este ca şi cum ai asista la o recuperare culturală, ca şi cum un obiect mort ar fi reînvestit cu viaţă, iar tu ai avea norocul să fii de faţă. Regizorul a avut ideea, actorii au scris-o cu trupurile lor, iar noi, publicul, am avut norocul să fim prin preajmă ca să ducem povestea mai departe. A fost cu adevărat un eveniment cultural şi frumuseţea e că, abia acum când scriu, descopăr acest lucru.
Revenind la regizor, el va păstra totuşi titulatura finală propusă de Cehov, de Piesă dramatică în patru acte, iar personajul lui Ivanov are destul de multă consistenţă. El suferă de un rău pe care nu reuşeşte să-l identifice şi, aşa fiind, cu care nu poate să lupte. Dacă dăm istoria în urmă cu cinci ani, eu cred că el a fost cu adevărat îndrăgostit de evreica Sarra Abramsohn şi că s-a căsătorit din dragoste şi nu pentru banii ei. La rândul ei, Sarra face un gest extraordinar: de dragul lui se creştinează şi devine Anna Petrovna; povestea a început frumos, cu o mare convertire şi transformare, pecetluită de o uniune, după care nu s-a mai întâmplat nimic, totul a îngheţat. În ciuda gestului extraordinar al Sarrei, rudele lui Ivanov continuă să fie de un antisemitism dezgustător: „Ovreul botezat, hoţul iertat, calul cu buboaie nu fac o leţcaie”, comentează, în prezenţa Sarrei, contele Şabelski, unchiul lui Ivanov.
Dar nici evreii nu rămân datori: părinţii Sarrei nu-i vor ierta niciodată fiicei lor faptul de a-şi fi schimbat religia şi a se fi căsătorit cu un goi; care, în plus, nu are nici parale. Pentru că trebuie spus că moşia lui Ivanov e ipotecată, eroul nostru îi e dator Zinaidei Savişna nouă mii de ruble, iar administratorul moşiei lui, Borkin, nu mai are cu ce plăti muncitorii. Ivanov chiar are o nevoie disperată de bani. Este singurul om lucid din piesă, singurul care mai ţine câte o carte în mână, singurul care înţelege că trăieşte într-o societate perfect statică, de la care nimic bun nu se poate aştepta. Această luciditate nu-l ajută cu nimic, îl macină. El ştie prea bine că Zinaida Savişna nu-l va păsui cu cele nouă mii de ruble, că părinţii Sarrei nu vor ceda nici măcar în faţa bolii fiicei lor şi nu vor da niciun ban, că economia Rusiei nu se va moderniza în anii care urmează, vorba lui Borkin: „Pivniţă este, cu vin la sticle, dar vezi matale, n-avem tirbuşon...”, că dragostea lui pentru Anna Petrovna, născută Sarra Abramsohn, nu va mai reveni, aşa cum nu se vor mai întoarce sănătatea şi frumuseţea ei: „Şi când mă gândesc la Sarra... I-am jurat iubire veşnică, i-am prorocit fericirea, i-am dat iluzii despre un viitor cum nu te încumeţi nici să visezi. M-a crezut, biata de ea. Timp de cinci ani o vedeam cum se stingea treptat sub povara jertfelor pe care mi le aducea, cum cădea istovită în luptă cu propria-i conştiinţă, dar nu mi-a aruncat nicio privire chiorâşă, doamne,dumnezeule, un reproş nu mi-a adresat niciodată!... Şi ce-am făcut din ea? Ce-am făcut?... Iată, acum n-o mai iubesc... Ce s-a-ntâmplat? Care-i cauza? Nu înţeleg. O văd cum suferă, ştiu că zilele ei sunt numărate, şi totuşi fug de ea, ca un laş netrebnic, fug de obrajii săi palizi, de pieptul ei scofâlcit, de privirea-i rugătoare... Ce ruşine, ce ruşine, doamne!”
Boala lui Ivanov este destul de uşor de identificat: el suferă de laşitate, adică de o lipsă cronică de curaj. Pentru un hiperlucid este greu să aibă curaj. Curajul implică riscuri, iar luciditatea este anume creată pentru a limita riscurile. Apetitul pentru risc implică pasiune, iar luciditatea este anume creată pentru a se opune pasiunii. Drama reală a lui Ivanov este că se află într-o situaţie-limită, pe care luciditatea nu-l poate ajuta decât s-o constate, nu s-o şi depăşească. Pentru o posibilă, incertă depăşire, ar fi nevoie de un salt în necunoscut, aşa cum făcuse Sarra Abramsohn de dragul lui, cu cinci ani în urmă, când devenise Anna Petrovna, salt ce implică pasiune, risc, nebunie, exact ce-i lipseşte lui Ivanov. Ivanov este un intelectual. Ceea ce îl blochează este propria lui luciditate. Şi el ştie: „În ce vezi tu salvarea mea, în ce? De băut nu pot să beau, căci mă doare capul de băutură, versuri proaste nu ştiu să scriu, să mă prostern în faţa lenei mele sufleteşti, considerând-o mai presus de toate frământările vieţii, nu pot. Lenea rămâne lene, slăbiciunea rămâne slăbiciune – n-am alte denumiri pentru ele.”
Beţia nu e o soluţie, dar e un nou început sau măcar un intermezzo. Arta nu este neapărat o soluţie, dar e măcar o compensaţie. Ivanov citeşte, dar nu are curajul să scrie. Aşa cum nu are curajul să facă afaceri, deşi Borkin îl îmbie, afacerile sunt tot o formă de devenire, implicând risc, ceea ce Ivanov nu poate: „Nici creierul, nici mâinile, nici picioarele nu-mi mai dau ascultare. Moşia se duce de râpă, pădurile se prăbuşesc sub toporul altora. (Plânge.) Pământul, pământul meu mă priveşte ca un copil orfan. Nu mai aştept nimic, nu-mi pare rău de nimic...” Ivanov doar citeşte, altfel zis se recunoaşte în ceea ce au scris alţii, nu are curajul să fie el însuşi actant, nu îndrăzneşte nici să scrie, nici să facă afaceri, nici să iubească. Nu poate nici s-o consoleze pe Sarra, nici s-o iubească pe Saşa: „Ascultă-mă, Şura. Dacă mă iubeşti, ajută-mă. Renunţă la mine acum, în clipa aceasta! Dar mai repede, te rog...” La el, luciditatea are un efect blocant, îl împiedică să simtă. Acest lucru este pus în evidenţă încă de la începutul piesei şi tot atunci prinde contur şi antiteza Ivanov-Borkin. Acesta din urmă îi pune moşierului o întrebare-cheie:
 „Ia spune-mi drept, are să-ţi pară rău dacă o să mor?
Ivanov: Nu vezi că citesc?... Lasă-mă acum...
Borkin: Nu, zău, Nikolai Alexeevici, are să-ţi pară rău dacă o să mor? Aşa, pe neaşteptate...
Ivanov: Da mai slăbeşte-mă, omule, odată!
Borkin: Haide-haide, nu te supăra. Ce zici, are să-ţi pară rău?
Ivanov: Îmi pare rău de un lucru – că miroşi a vodcă cale de o poştă. Asta-i de-a dreptul respingător, Mişa.
Borkin (râzând): Nu mai spune, miros a vodcă?”
Borkin, de fapt, mirosea a vodcă, a praf, a cal şi a viaţă. În toată piesa, Ivanov pare că se pregăteşte, de fapt, să moară. E nedrept faţă de el să spunem că se ducea la Lebedevi ca să scape de imaginea soţiei, sau pentru Saşa, sau pentru clătirea ochiului. Nu. El avea şi acolo un scop precis: s-o înduplece pe Zinaida Savişna să-l mai păsuiască cu cele nouă mii de ruble: lucru imposibil, aşa cum e imposibil pentru Ivanov să accepte propunerile de afaceri ale lui Borkin şi imposibil pentru acelaşi Ivanov s-o mai iubească pe Sarra. Ivanov este un personaj static într-o societate statică.
Scena din casa Lebedevilor este memorabilă. Din text aflăm că mobila este „veche, de preţ” şi că „lampa din tavan, candelabrele şi tablourile sunt înfăşurate în învelitori albe.” Şerban, mai radical, a pus să se înfăşoare şi mobilele în alb. Este un mediu în care poţi să faci orice, mai puţin să trăieşti. Salonul acela nu pare destinat unor oameni vii. Şi totuşi, aci este adunată toată protipendada burgului, la ziua de naştere a Saşei, fiica lui Lebedev. Aproape toţi cei prezenţi acolo îi sunt datori Zinaidei Savişna. Ei supravieţuiesc prin împrumut. Iar ea se îmbogăţeşte prin zgârcenie. Sunt două forme de existenţă care nu favorizează mediul de afaceri şi devenirea. Zgârcenia protejează avuţia, aşa cum învelitorile albe protejează mobilele şi tablourile de preţ, dar nu te lasă să te bucuri de ele. Trăieşti în afara lor, aşa cum ai trăi în afara vieţii. Zinaida Savişna, excelent interpretată de Manuela Ciucur, este o femeie-temnicer: are cheia banilor, a gustărilor, a bucuriilor. Dă din ele doar cât să întreţină viaţa la nivelul pâlpâirii unei lămpi cu gaz. „Ce le trebuie mai mult?!” – pare să spună faţa ei ascuţită, obişnuită să contabilizeze totul:
„Lebedev (mergând în urma ei): Ziuziuşka, pune ceva pe masă, o gustare... tinerii au flămânzit, de bună seamă, sărăcuţii de ei... Ziuziuşka...
Zinaida Savişna: Ia te uită, contele abia s-a atins de ceaşca cu ceai. Degeaba am stricat zahărul.”
Scena din casa Lebedevilor este memorabilă şi prin faptul că Andrei Şerban introduce un personaj nou, pe care degeaba îl veţi căuta în textul lui Cehov, pentru că acolo nu există; este personajul care îi prezintă, cu emfază, pe ceilalţi, ca şi când ei ar fi cineva, deşi ei sunt aproape toţi căţeluşi ai Zinaidei Savişna; dar prezentatorul mai are un rol: el pare să-l adâncească pe fiecare în identitatea lui, fără să-i dea posibilitatea să evadeze sau să devină. Şerban descrie aci o societate care a avut grijă să traseze nişte tipare o dată pentru totdeauna, în care fiecăruia i se dă un rol din care nu are voie să evadeze, în care domnesc obedienţa şi restricţiile, în care sunt imposibile ambiţia şi aventura. Este o societate ocrotitoare, în felul ei, cu trasee gata desenate, în care demiurgul a avut grijă de fiecare, dar care nu poate fi acceptat drept demiurg decât într-o lume de boi.
Personajele par să se simtă bine în postura lor. Este un mediu chiar foarte animat; este ca şi când ei ar compensa prin petreceri viaţa pe care altfel nu o trăiesc. În toată această expresivă viermuială, se remarcă, prin arta interpretativă, trei personaje şi trei actori: Victor Rebengiuc, în rolul contelui Şabelski, Cornel Scripcaru, care smulge aplauze la scenă deschisă, în rolul lui Pavel Kirillîci Lebedev, şi Dana Dogaru, în rolul Avdotiei Nazarovna. Arareori aţi văzut actori jucând cu mai multă poftă. În ciuda nimicniciei rolului şi parcă stimulaţi de aceasta, „străvechea noastră Avdotia Nazarovna... Răsexcelenţa Sa contele”, cum glumeşte Borkin, fac scene memorabile din nimic. Toată lumea a remarcat pantalonii prea scurţi ai bogătaşului Lebedev şi pana de la pălărie a Avdotiei Nazarovna. În costume şi scenografie se simt nu numai mâna, ci şi duhul Carmencitei Brojboiu şi al lui Octavian Neculai, care fac ca decorul şi personajele să iasă din scenă şi să ne însoţească peste tot pe unde mergem.
Dar nu pot să nu mă-ntorc la Dana Dogaru, care face dintr-un rol absolut marginal, citat spre coada distribuţiei, unul memorabil. În casa Lebedevilor jocul de cărţi e la mare cinste şi atunci:
„Avdotia Nazarovna: Eu, şi nu el, am declarat că joc fără atu!
Kosîh (furios): Blestemat să fiu dacă mai joc cu sturionul ăsta! (Iese agitat pe uşa care dă în grădină.)
Avdotia Nazarovna: Ptiu!... M-au apucat căldurile cu smintitul ăsta!... Auzi, sturion!  Sturion e mă-ta, zevzecule!...”
Prin înjurătură, nici nu te dezvinovăţeşti, nici nu acuzi. Rămâi cum ai fost. Este un fel de a răspunde ceva, fără să spui nimic. Nici nu ucide, nici nu absolvă. Este un fel de a bate pasul pe loc. Când nu poţi să-ţi dovedeşti dreptatea sau să te răzbuni, înjuri. Înjurătura este o expresie a neputinţei. Şi Dana Dogaru repetă de mai multe ori în piesă, cu un accent inconfundabil: „Sturion e mă-ta!”

Dar societatea aceasta pitorească şi pestriţă poate ucide. Se simte atât de bine în nimicnicia ei, încât nu vrea să se primenească. Marginalizează tot ce nu îi seamănă şi ucide prin excludere. Am trei astfel de exemple:
Cel mai nobil este Anna Petrovna. S-a dăruit din dragoste, renunţând la propria ei religie şi identitate, unui bărbat şi unei comunităţi atât de goi, încât nu au avut ce face nici cu dragostea, nici cu jertfa ei. Ei nu merită mai mult decât ceaiul pe care li-l serveşte valetul Zinaidei Savişna.
Al doilea exemplu este doctorul Lvov: fiind un om cinstit într-o societate putredă, el apare ca un personaj schematic, un fel de cioclu care-şi poartă ca pe un coşciug principiile oneste de viaţă, de care nimeni nu are nevoie; şi cu cât este mai ignorat, cu atât le strigă mai tare; şi cu cât le strigă mai tare, cu atât se izolează mai rău. Cel mai tare îl detestă pe Ivanov, care, paradoxal, este singurul personaj ce nutreşte simpatie pentru doctor, dat fiind că-i aminteşte de tinereţea lui... revoluţionară.
Al treilea exemplu, mai complex şi mai bine integrat, este Borkin; are idei şi ştofă de om de afaceri, dar totul este dus în derizoriu de o societate care se simte foarte bine cu nimic, adică cu ceaiul servit de Zinaida Savişna, care-şi întăreşte astfel controlul asupra unor oameni tot mai dependenţi de ea. Dar acestor oameni nu poţi să le plângi de milă, fiindcă ei vor să rămână astfel.
Dar Ivanov?
În viziunea doctorului, el e un om perfect integrat societăţii din care face parte: rău, veros şi cinic. Chiar aşa? Parcă o aud grăind pe Anna Petrovna: „Află, doctore, că e un om minunat, şi-mi pare rău că nu l-ai cunoscut acum doi-trei ani. Îl vezi tăcut, trist, umblând de colo până colo fără să facă nimic, dar mai înainte... Ce om dintr-o bucată era!... L-am iubit din prima clipă.”
La finalul piesei, Ivanov este un om ciuruit, făcut bucăţi, destul de lucid ca să înţeleagă societatea în care trăieşte şi destul de slab ca să o domine sau să evadeze de aci. Decorul cu mobile, candelabre şi tablouri în învelitori albe din casa Zinaidei Savişna invita la moarte. Ivanov nu e în stare nici să schimbe, nici să iasă din aceste decoruri. Nu are nici curajul, nici nebunia necesare. Iar luciditatea nu-l ajută, ba chiar îi joacă o festă: moartea lui seamănă cu o comoţie cerebrală.
Vorba lui Borkin:
„Asta-i viaţa. E ca o floare de câmp: a trecut un ţap, a păscut-o şi... ia-o de unde nu-i.”
Nu numai viaţa, dar şi tinereţea, şi dragostea, şi idealurile, şi jertfa sunt păscute, sunt înghiţite de malaxor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu