LYCEUM - TREN DE PLĂCERE

                                   CONU’ MIALACHE  MERGE  LA  SINAIA

Schiţa “Tren de plăcere” de I.L. Caragiale apare în ziarul “Universul” din 4 şi 11 august 1900.

Tema principală a schiţei este familia surprinsă în momentele ei de repaus şi deconectare. Avem şi o temă secundară, despre care vom vorbi mai târziu.

Familia care ar vrea să se relaxeze la Sinaia este cea a domnului Georgescu-Mihalache. Dar de ce zicem noi “ar vrea”? Chiar aşa, de ce suntem bănuitori din capul locului?

Păi, mergem şi noi pe mâna autorului, a lui Ion Luca Caragiale, care, după ce îşi începe schiţa abrupt – “S-a hotărât” – adaugă un “care va să zică...” cu trei mari puncte de suspensie, menite să ne pună în gardă.

Pretextul călătoriei la Sinaia este deconectarea într-o staţiune de munte, dar plăcerea va fi doar de partea doamnei Miţa Georgescu, domnul va profita mult mai puţin, iar noi socotim că prezenţa “puiului”, a “mititelului Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi”, şi, mai ales, a cocoanii Anica, “gramamà”, “mamiţa mamiţichii puiului”, nu se prea justifică...

Dar, în economia schiţei, “gramamà” va avea rolul ei foarte bine precizat, pe care îl va juca magistral! Nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că pare decrepită şi că mănâncă vişinele “cu sâmburi cu tot”.

M-am întrebat de multe ori, citind şi recitind schiţa, cu plăcere crescândă, evident, de ce dă Caragiale acest detaliu menit să-l bage-n ceață pe cititorul grăbit, arogant sau cam nătâng.

Cred că, pur şi simplu, de-al dracului. Este genul de autor deloc rău şi deloc în opoziţie netă cu personajele sale, cum îl cred nătângii, (“Prostului nu-i zi pe nume, că ţi-l faci duşman” – spune un vechi proverb românesc) dar foarte muşcător şi ironic, şi cu personajele, şi cu noi, cititorii, cărora ne livrează, de fiecare dată, mai multe înţelesuri, fiecare dintre noi ajungând la cât se învredniceşte.

Schiţa “Tren de plăcere” a trecut aproape neobservată şi eu am bănuiala că puţini cititori au ajuns la... tema secundară.

Proverbul care ar putea sintetiza conţinutul şi morala schiţei “Tren de plăcere” este “Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.” Francezii au o variantă încă şi mai explicită: “Les choses ne tiennent pas aux champs comme elles sont ordonnées en chambre.” Eu aş zice Les choses ne tiennent pas à la montagne comme elles sont ordonnées à Bucarest.

 Nici oamenii nu sunt şi nici nu trec drept ceea ce vor ei să pară.

Soţii Georgescu, în special domnul, se vor nişte oameni înstăriţi şi mondeni, dar se vădesc a fi zgârciţi şi meschini. În timp ce ei pleacă la gară cu o trăsură luxoasă pe care, printr-o metonimie, Caragiale o numeşte “muscal cu cauciuc”, trăsura având roţile cauciucate şi fiind condusă de un vizitiu rus, “gramamà” este consiliată să ia tramvaiul şi să-şi cumpere bilet la “clasa III”. Ginerele i se adresează grosolan: “Cucoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul!” În subconştientul lui, Mihalache nu o doreşte pe cocoana Anica în excursie: “Mai sunt douăzeci de minute... (...) şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă...” Nu e numai zgârcit, dar el realizează obscur că soacră-sa îl lucrează. Mai târziu, la Sinaia, când va fi epuizat în urma lucrăturii, el are o revelaţie: “Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând... Pe cine? Pe coana Anica... Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei: el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti...”

Dar ştii care este şmecheria, cititorule?

Şmecheria este că “puiul nu merge nicăieri fără “gramamà”. Şi “gramamà” îşi joacă foarte bine rolul, făcând “toate încurcăturile” planificate, “hotărâte” la Bucureşti. În fond, se sacrifică pentru plăcerea fiicei sale.

Căci voiajul la Sinaia este unul de plăcere pentru mai toate personajele acestei schiţe, în special pentru madam Georgescu. Singurul care nu se bucură în niciun fel de călătorie este domnul Georgescu; ceea ce-l împiedică s-o facă sunt chiar defectele din dotare: egoismul, zgârcenia şi prostia. Aceasta din urmă, mai ales, este atât de proeminentă încât face din el victimă sigură din start: deşi egoist, Mihalache nu pentru el merge la Sinaia; el pare că se deplasează acolo anume pentru a oferi un paravan onorabil întâlnirii amoroase dintre “Madam Georgescu” şi locotenentul Mişu care este “al dracului de mucalit” şi “cântă teribel” şi are cu ce-o vrăji pe Miţa. Şi ne apropiem acum de tema secundară a schiţei: triunghiul conjugal.

Domnul Georgescu este egoist, zgârcit, prost şi încornorat.

Zgârcit, “Mialache” nu vrea să închirieze pentru “gramamà” şi  “pui” cameră la Hotelul Regal, unde voiau să tragă el şi Miţa. Pe “gramamà” o înghesuie la “otel Mazăre”, lângă gară. O idee proastă, fiindcă atunci, din cauza zgârceniei, el pierde controlul situaţiei şi devine uşor de lucrat. Pe madam Georgescu o lasă “pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamà.”

Pe Miţa nu o va mai găsi pe bancă: aceasta va pleca la hotelul Oppler “cu Vasileasca şi cu fratele Vasileschii, locotenent Mişu de la itidenţă”, cum îl va lămuri mai târziu coana Anica.

În mod deloc întâmplător, vor dispărea şi puiul, şi gramamà, scopul fiind să-l obosească pe Mialache, purtându-l din hotel în hotel, încât el să nu mai vrea să meargă la Schitul Sfânta Ana, unde, la înălţime, la cota 1400, se planificase punctul culminant al plăcerii, noaptea la care visaseră Miţa şi Mişu. Tot pentru Mialache fusese pregătit şi coşul cu merinde –“ salam, opt ouă proaspete, un pui fiert, două jimble, sare, piper” – ca un fel de premiu de consolare în urma unei călătorii care, pentru el, nu fusese “de plăcere”.
Este de sesizat și faptul că numele celor trei personaje care formează triunghiul conjugal încep cu M. Mița se împarte la doi - Mișu și Mihalache. Acesta din urmă va dormi singur în camera locotenentului, în timp ce soția sa va petrece cu Mișu la Cascada Urlătoarea. Mița și Mișu sunt prenume: prenumele celor doi protagoniști ai relației intime extraconjugale, în timp ce Mihalache, numele celui care, fără voie, asigură paravanul acestei relații, este nume de familie. La adăpostul numelui de Mihalache "trenul de plăcere" îi unește pe Mița și pe Mișu.

Procedeul de care uzează Caragiale pentru a sugera intenţia diabolică de a-l obosi pe Mihalache pentru a-l face să renunţe la excursia la schit este repetiţia; o repetiţie care, cu fiecare frază, acumulează ironie, devenind, spre final, explozivă. Domnul Georgescu este purtat pe la hotelurile Mazăre, Manolescu, Voinea, Oppler. Dar “Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasă la otel Manolescu, devale.”

“La Manolescu, iar fatalitate! N-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasă la otel Voinea, în Izvor.” (s.n.) Ironia este întărită de prezenţa adverbului “iar”.

 Domnul Georgescu se întoarce să-l ia pe Ionel, abandonat pe o bancă în parc, dar “fatalitate! Puiul lipseşte.” Află că îl luase “o damă” căreia puiul îi zicea “mamiţico”. Cei doi se îndreptaseră spre hotel Mazăre. Domnul Georgescu reface, fără succes, traseul Mazăre-Manolescu şi când, într-un târziu, “foarte obosit şi asudat”, ajunge la Voinea – “Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coşul.” Exasperarea este sugerată de o nouă repetiţie: “nici..., nici”, enumerarea încheindu-se cu evocarea coşului cu merinde la care domnul Georgescu se gândeşte deja, ca la un premiu de consolare, fiindcă este tot mai convins că a pierdut-o pe Miţa...

De la exasperare se trece la epuizare: “Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse.” Starea de epuizare este sugerată de ultima frază eliptică de predicat şi închisă de participiul “stinse”.

De la Oppler, domnul Mialache este îndrumat de soacră-sa “la Vasileasca acasă”. În acest punct al naraţiunii, coana Anica prezintă lucrurile într-o lumină cât se poate de liniştitoare, tocmai pentru a stinge fatalitatea şi, mai ştii, bănuielile din mintea ginerelui. Aflăm astfel că Măndica Vasilescu, surioara lui Mişu, oferise “un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...”

Măi, să fie! Vorba lui Caragiale: “Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această...” provocare. La Măndica într-adevăr puiul doarme liniştit “dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte.” Slujnica dă lămuriri: “A plecat acuşica toţi... la Sfânta Ana.”

Prin toţi înţelegem pe “madam Vasilescu, madam Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu...”

Pentru a nu trezi bănuielile domnului Georgescu, cocoana Anica îl îndeamnă şi pe el să meargă la schit, dar perindările pe la cele patru hoteluri şi urcuşul anevoios până la vila Măndicăi de pe strada Furnica îşi făcuseră cu vârf şi îndesat efectul: “D. Mialache izbucneşte:

-          Ce? cocoană? ce? sunt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte?”

Diabolică şi ştiind că se joacă cu un foc pe care-l poate stinge doar cu un coş cu merinde şi o sticlă de vin, cocoana Anica insistă: “Du-te, Mialache, mamă! (...) o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. (...) O să te căieşti, Mialache!”

Mihalache are în sfârşit o intuiţie justă: “De ce să mă căiesc?... Nu mă duc! N-o găsesc nici acolo... Mai bine adu coşul.”(s.n.)

Cu siguranţă lucrurile fuseseră brodite de aşa natură încât el să nu dea de ea “nici acolo”.

Dar de ce fatalitatea asta repetată?

Ei bine, domnului Mialache îi e lene să gândească şi, deşi, în timpul “supeului”, îi povesteşte cocoanii Anica “cu de-amănuntul toate peripeţiile prin cari a trecut”, el tot nu are nicio iluminare şi nicio bănuială şi tot nu simte în niciun fel umbra coarnelor pe frunte; atât e omul de obosit, atât de bun conţinutul coşului şi atât de pricepută interlocutoare este gramamà!

Dar ce s-a întâmplat la Sfânta Ana după ce domnul Mialache a adormit “în odaia locotenentului”?

Îi dăm cuvântul lui Caragiale. Aşa e frumos, autorul să aibă ultimul cuvânt:

“Ah! A fost o plăcere ce va rămâne neuitată... Pe lună, cu trăsurile la pas şi, deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniând încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atâta lui madam Georgescu!... De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând:

-          Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski (1)... mă-nnebunesc!”

E şi ironie, dar e şi multă nostalgie în acest fragment. Sentimentalul Caragiale nu se dezminte... Doar mamiţa tace cuminte după ce-şi jucase atât de bine rolul.

Vezi, nu degeaba mânca ea vişinele “cu sâmburi cu tot.”

(1)Ignacy Jan Paderewski (1860-1941) pianist, compozitor, om politic și diplomat polonez; artist de talent și militant neobosit pentru independența Poloniei. Menuetul său s-a bucurat de mare popularitate în epocă. În 1919, în calitate de Prim-Ministru și Ministru al Afacerilor Externe al Poloniei, este șeful delegației poloneze pentru semnarea Tratatului de pace de la Versailles, pe 28 iunie. Moare la New York, în 1941. În 1992, rămășițele sale pământești sunt transferate la Varșovia, unde are parte de funeralii naționale, în prezența președintelui american George Bush și a celui polonez, Lech Walesa.