duminică, 8 iunie 2014

ÎN ATENȚIA ÎNVĂȚĂCEILOR LICEENI



                                                           PARALELE


Ne vom lua îndrăzneala de a compara două personaje care nu au în comun decât realitatea și sentimentul maternității: Mama din Hronicul si cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga, si mama din “Mara”, de Ioan Slavici.
Mama din “Hronic” este un personaj mitic, o creatură primordială, “cu instincte materne si feminine preistorice.” Că este un personaj mitic o confirmă autorul însuși când spune: “Nu avea Mama cunoștințe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice.” Mitul e ea însăși. Ea se identifică cu familia primordială. Fiind o creatură mitică, “impersonală”, avem, în fond, puține date și puține detalii despre ea: aflăm că avea “o ascendență macedoneană”, iar, ca portret fizic, este prezentată ca “o arătare”, așa cum îi șade bine unui personaj mitic, ce coboară din preistorie, “o arătare adusă puţin de spate, cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari de basm.”
In contrast total cu Mama, cu majusculă, din “Hronic” este mama din “Mara”, de Ioan Slavici. Personaj central -  numele ei dă titlul romanului -  Mara este cât se poate de vie: ea trăieşte, se zbate, câştigă, se bucură, suferă, este dezamăgită şi se consolează într-o lume cât se poate de concretă, bine zugrăvită, bine decupată şi clar delimitată. Spre deosebire de Mama din “Hronic”, care este un personaj de fundal, este izvorul vieţii, ce însoţeşte evoluţia copiilor cu susurul lui, Mara lui Slavici este un personaj concret şi activ, liber – ea nu depinde de capriciile memoriei autorului – şi imprevizibil ca viaţa însăşi.
Cele două femei au în comun maternitatea şi dragostea pentru copii. Dar Mama din “Hronic”, fiind un personaj de fundal, apare mai ştearsă: “Cât mă priveşte, nu-mi aduc aminte de ea decât...” Pentru natura ei mitică, pledează şi epitetele folosite: “cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari de basm.”
Fiind personaj de fundal, despre ea se vorbeşte mai mult la trecut: “In tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumuseţe ce nu avea deloc conştiinţă de sine.” Nu avea “conştiinţă de sine”, pentru că nu este femeie între femei, ci femeia primordială, prototipul mamei.
Spre deosebire de Mama lui Blaga, pe Mara lui Slavici o vedem trăind şi acţionând; ea duce o existenţă grea şi dârză pe malurile Mureşului. Putem vorbi despre un veritabil motiv al Mureşului în acest roman. Mara locuieşte la Radna, dar ea acţionează pe cele două maluri ale Mureşului şi averea ei sporeşte datorită faptului că ea ştie să profite de deschiderea pe care i-o oferă apa. Dinamică, activă şi deşteaptă, Mara pare să întruchipeze “spiritul capitalismului”, atât cât se conturează el în Banatul mijlocului de secol XIX. O vedem la Radna, o vedem la Lipova, “peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri.”
Existenţa Marei se împleteşte cu apele Mureşului, ea fiind o fire deschisă, ambiţioasă şi dinamică; nu are multă carte, dar e inteligentă şi ideea de a lua în arendă podul de pe Mureş şi de a împrumuta cu dobândă banii obţinuţi dovedeşte un veritabil geniu al afacerilor.
Dacă Mama din “Hronic” este un personaj prin excelenţă pozitiv pentru că primordial şi nimeni nu ar şti să reproşeze ceva unui mit, Mara este unul plin de culoare, fiindcă plin de pasiune; şi pasiunea naşte patimi... Mara îşi iubeşte copiii, e dornică să le asigure viitorul, dar iubeşte şi... paralele şi, deşteaptă fiind, înţelege că banul este garant al demnităţii personale şi al poziţiei sociale sigure: “Ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zile de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. (...) Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa şi începe în cele din urmă să plângă. Nu doară că i-ar fi greu de ceva; când simte greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coşuri. Ea îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă odată. Si chiar Mara să fii, te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineaţa până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.”
Are şi acţiunea poezia ei, pe care doar oamenii de acţiune o înţeleg...
 Ca şi Grandet, din romanul “Eugénie Grandet”, al lui Honoré de Balzac, Mara înţelege în felul ei că “l’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs”şi că “la vie est une affaire.”
Inainte de a pune florinul la ciorap, Mara îl sărută: este unul din momentele în care pasiunea ei pentru bani capătă proporţii mitice, amintind din nou de Grandet, fostul dogar pasionat de galbeni, din romanul lui Balzac, care iubea culoarea galben pentru că era cea a ludovicilor de aur şi căruia, în tăcerea nopţii, “quand madame et mademoiselle Grandet étaient bien endormies” îi plăcea să se închidă în încăperea unde îngrămădise saci de galbeni, pe care îi dezmierda ca şi când ar fi fost copiii lui, rodul muncii şi speculei lui de-o viaţă: “venait le vieux tonnelier choyer, caresser, couver, cuver, cercler son or.”
Sărutând florinul, Mara îşi mărturiseşte simplu şi direct pasiunea pentru bani. Francezul e mai metodic şi mai didactic. El încearcă să-i explice fiicei lui viaţa banilor: “Vraiment les écus vivent et grouillent comme des hommes: ça va, ça vient, ça sue, ça produit.” Are şi el efuziunile lui provocate de culoarea galben a ludovicilor:
“Montre-moi ton or, fifille.”( Ii dădea Eugeniei câte un ludovic de aur la fiecare aniversare.)
“Tu es un petit brin jaunette; mais j’aime le jaune.”
Ca şi Grandet, Mara nu reuşeşte să se despartă de florini şi nu va da copiilor banii pe care-i pusese la ciorap pentru ei; va da mult mai puţin. Insă pe Mara banul nu o dezumanizează, poate şi datorită atitudinii lui Slavici, de autor extradiegetic, dar foarte comprehensiv, bun cu personajele sale, ca un tată, aş zice, pe care nu înţelege să le lase singure, să le abandoneze în tumultul vieţii. Nu e deloc părtinitor, dar nici crud. E obiectiv, dar echilibrat şi personajele sale, fireşte, îi moştenesc gena.
“Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a vieţii rurale, atribuit mai târziu sămănătoriştilor. Ţăranii lui, observaţi fără cea mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, sunt egoişti, avari, îndărătnici, duşmănoşi şi totdeodată iertători şi buni, adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi”, remarca George Călinescu la vremea lui.
Pe Mara, pasiunea pentru bani o face mai complexă. Această patimă ţine şi de asprimea originilor ei: ea fusese o femeie săracă, pe care viaţa nu o răsfăţase; rămăsese văduvă de tânără, moştenind de pe urma bărbatului doar “vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului” şi “viuţa din dealul despre Păuliş.”
Atât Mara lui Slavici, cât şi Mama lui Blaga au ambiţii mari cu copiii lor: “Tot n-are nimeni copii ca mine!” – zice Mara, în timp ce Mama din “Hronic” nu mai ştie cum să-şi stimuleze copilul să vorbească: “... tu eşti copil mare de acu! Va trebui să vorbeşti... Aşa nu mai merge... Ne faci de ruşine... Azi-mâine, copiii din sat au să spuie că eşti mut...”
De fapt, copilul tăcea fiindcă dorea să-şi prelungească “starea embrionară”, dorea să se păstreze în acest univers matern, ocrotitor. Cuvântul înseamnă deschidere spre lume, amestecare cu ceilalţi şi spargerea universului personal; prin cuvânt, ceilalţi vin la tine, iar tu devii al lor. Prin cuvânt, eul tău se corupe. Vorbind, devii duplicitar; iar Blaga a avut de timpuriu intuiţia genială a cuvântului care ascunde.
Copilul din Lancrăm, “al nouălea... şi cel din urmă” “în casa părintească”, s-a hotărât “cu greu să se integreze, prin cuvânt, “în regnul uman.”
Cea mai veche frază ce “s-a închegat în gura” lui şi de care el îşi aduce aminte este următoarea: “Bere este, sodă nu-i şi zlotul l-am chiert.” Această frază exprimă indirect rezerva lui Blaga faţă de cuvânt.
Ce se întâmplase?
Lucian primise un zlot de la cumnatul său pentru a cumpăra bere sau sifon de la “boldă”, dar pretinde că l-a pierdut. Băiatul nu voia să cumpere bere: “Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor mari pentru această amăreală.” El voia sifon pe care să-l bea cu siropul de zmeură. Dar cum la “boldă” nu aveau sifon, iar el nu voia să care sticla de bere la “ acel ceas de dogoare”, rezolvă situaţia aruncând zlotul “în mijlocul uliţei” şi propunând cumnatului faimoasa frază care se încheie cu “şi zlotul l-am chiert.”
Or, banul nu putea fi pierdut decât la dus. Odată pierdut zlotul, el nu mai avea niciun motiv să bată drumul până la prăvălie să vadă că au bere, dar n-au sodă. Minţise cu inocenţă, nemulţumit că n-a găsit sifon. Dar nici cumnatul nu e prost şi insistă să plece împreună în căutarea zlotului “pierdut”, pe care “l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la calea jumătate.”
Ingenios, nu?
Aşa cum praful acoperă drumul, la fel acoperă vorbele gândul omului.
Cu această mică minciună, Lucian se integra “cu atâtea ocoliri şi amânări în regnul uman.”
Suspiciunea faţă de cuvânt îi va rămâne până la sfârşitul vieţii.
Mara este şi ea de-acord că vorbele trebuie să fie veşmântul îmbietor al unor intenţii şi fapte nu tocmai ortodoxe.
Vrând să-l scape pe Trică de armată, Mara împrumută bani de la cojocarul Bocioacă, la care lucra băiatul ca ucenic. Deşteaptă, avară şi fără scrupule, Mara nu are nici cea mai mică intenţie să-i dea cojocarului banii înapoi. Bocioacă avea o fată şi fata lui... era numai bună pentru Trică “frumoasă şi cu avere, intri în casă bună şi, dacă eşti om tu, faci ce vrei din ea.”
Sunt învăţăturile Marei către fiul ei, Trică... Un pic cam cinice, nu?
Dar Trică nici nu vrea s-audă, fiindcă stăpâna lui, Marta, soţia cojocarului, îi tot dă târcoale şi el, băiat inocent, nu vrea să se încurce cu ea, dimpotrivă, vrea să plece de la Bocioacă, cerând bani Marei pentru plata datoriei. Si aici Mara are forţa unui personaj balzacian prin felul în care îşi azvârle fiul în vâltoarea vieţii:
“Nu dau niciun ban! – răspunde Mara îndărătnică. – Dacă te vei încurca, atâta pagubă! Ce pierzi!? – Nu e ruşinea mea, nici a ta, ci a ei! – Vorba e să nu-ţi umble gura!” (s.n.)
Ce vrea ea să spună?
Ea intuieşte, în felul ei, că vorba nu trebuie să oglindească nici gândul, nici fapta. Că vorba are oricum o natură trădătoare: când nu îl minte pe interlocutor, ea te poate trăda pe tine! Totul e “să nu-ţi umble gura!” Va mai fi gândit Mara că un om încercat una gândeşte, alta spune şi, după mai multe tatonări, altceva va face... Aşa se câştigă experienţă...

                                                                       ***

Lucian, din “Hronicul şi cântecul vârstelor”, evocă satul şi casa în care şi-a trăit copilăria, cele două grădini, pinul cel bătrân, “uriaşul castan”, gârliciul pivniţei, bucătăria de vară, “străjuită de-un dud cu frunză deasă” şi ceasul auriu din salon care, când era “tras”, “picura” “două melodii vieneze.” Să nu uităm că Lucian a fost fiu de preot. Că tatăl său, Isidor, a fost “şi un mare iubitor de carte”, şi un om pasionat, care aduce primul maşini agricole în regiune, din pasiune tehnicistă, dar se plictiseşte repede şi, cu timpul, se dezinteresează de această activitate. Doar cititul cărţilor nu îl plictiseşte şi nu-l dezamăgeşte, deoarece cărţile oferă mereu ceva nou.
Copiii Marei, “sărăcuţii de ei”, nu seamănă deloc cu Lucian, cel din “Hronic”. Mara fiind o femeie deschisă şi de acţiune, copiii ei nu cresc în casa de la Radna, ci pe malurile Mureşului, între Radna, Lipova şi Arad, printre şatre şi coşuri pline cu peşte, poame şi turtă dulce. Copiii ei îşi petrec viaţa într-un mediu deschis şi ce ar putea fi mai deschis decât o apă şi un târg? Ei trăiesc “printre picioarele oamenilor”, căpătând astfel experienţă de viaţă, dat fiind că “mult sunt sănătoşi şi rumeni, voinici, plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.”
La Blaga avem atmosfera mitică, de început de lume, în timp ce la Slavici suntem aruncaţi în efervescenţa relaţiilor socio-economice de tip capitalist, în care personaje puternice îşi întretaie destinul, trăind viaţa ce însufleţeşte respectiva clipă şi modelându-se reciproc în timp. Mama din “Hronic” devine o amintire preţioasă pusă “sub un clopot de sticlă”, precum ceasul auriu din salon.
 In tot acest timp, Mara şi copiii ei se confruntă zgomotos cu lumea târgului, rupând fiecare din viaţă partea lui de întâietate, de bunuri, de iubire...    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu