A FI SAU A NU FI

                                                      A FI SAU A NU FI

Pe pagina de facebook a domnului Cătălin Ștefănescu, domnii Puiu Racolța și Dan Moldovan aproape declară război regizorului Radu Jude pentru a fi spus în emisiunea domnului Ștefănescu, Garantat 100%, că nu îl admiră pe Sergiu Nicolaescu. Mă rog, exprimarea era mai revoluționară și eu cred că i se reproșează faptul de a fi fost ireverențioasă. Păi tocmai aici este problema: respectul față de predecesori, care nu sunt în mod neapărat și nu necesar maeștri, nu te duce nicăieri. Un fiu care-și imită tatăl sau maeștrii nu ajunge nicăieri; va umbla pe cărări bătătorite, va fi lăudat pentru cumințenie, dar nu va adăuga nimic peisajului: VA FI PARTE DIN PEISAJ ȘI NU CREATOR DE PEISAJ. De fapt nu va fi creator de loc și va aștepta docil ca lumea să-i laude fantoșele, și laudele nu vor întârzia, dar nu vor avea forță; nici el nu va avea forță și va muri prăbușit sub fantoșele sale care vor continua să joace singure sau trase de altcineva, care și el imită un păpușar mai mare și mai bătrân ca el. Or Aferim nu s-a vrut un astfel de film: o imitație, o bucată dintr-o însăilătură mai mare.

Aferim este un film istoric, dar, deși titlul pare să fie o confirmare, acest film neagă tot: neagă și un anumit mod de a face istorie – evenimențial și elitist, destul de răspândit la noi - și un anumit mod de a face film istoric. Aferim este, față de filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, ceea ce a fost Școala Analelor (Annales d’histoire économique et sociale) față de istoria evenimențială, necesară, dar incompletă, aproape amputată și plină de colb; o istorie strivită de elite, dar din care lipseau oamenii, lipsea credința exprimată magistral de istoricul Georges Duby că ”trebuie căutat omul viu sub praful arhivelor și în tăcerea muzeelor.”

Trebuie arătat că istoria e plină de viață, că acolo există oameni care trăiesc, o duc greu, dar evoluează și filmul Aferim exact asta face și noi ne propunem să arătăm cum face acest lucru. Este de notorietate faptul că filmul a avut-o drept consilier istoric pe doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea cărții În șalvari și cu ișlic, carte care, cu titlu cu tot, se reclamă de la Școala Analelor.

Așadar, acțiunea filmului este plasată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând, de fapt, doar trei zile din anul 1835, trei zile în care se coace drama.

Ați văzut ce an a fost ales? 1835! Interesant! Păi de ce?

Pentru că 1835 este primul an după ocupația rusă în Principate (1829-1834), instaurată după Tratatul de la Adrianopol care a pus capăt Războiului ruso-turc și a stabilit, printre altele, că, până când Poarta Otomană avea să fie în stare să plătească despăgubirile de război datorate Rusiei, Principatele vor fi sub ocupație rusească. Înalta Poartă rămânea totuși puterea suzerană, primind în continuare tribut și având dreptul să confirme, dar nu să impună domnitorul. Tratatul mai prevedea libertatea navigației și a comerțului pe Dunăre și pe Marea Neagră, ceea ce a dat un mare impuls comerțului și agriculturii în Principate. La aceasta s-a adăugat plusul de legalitate și de ordine birocratică impus de Regulamentele organice, de fapt prima noastră formă de constituție, înainte de Statutul lui Cuza și de Constituția de la 1866.

Filmul reflectă foarte bine aceste realități: asistăm la o societate înstărită; oamenii se vaită, la români asta e de bon ton, dar nu sunt nevoiași. Familia de meșteșugari la care își găsește adăpost robul fugit de pe moșia boierului Iordache Cîndescu (Alexandru Dabija), are o gospodărie frumușică, plină de acareturi, și își permite să hrănească cel puțin doi robi țigani, pe care îi găsesc aci zapciul Costandin (Teodor Corban) și fiul său, Ioniță (Mihai Comănoiu).

Filmul este o excelentă oglindă a mentalităților, devenind, la propriu, ca și romanul lui Stendhal, ”un miroir que l’on promène le long d’un chemin.” Pentru că Aferim este filmul unui drum: îl însoțim pe zapciu și pe fiul său în opera de prindere a robului fugar; și observăm că, superficial, oamenii respectă legile, dar scuipă cu ușurință pe ele când nu sunt văzuți: zapciul vinde un copil rob, care trebuia restituit stăpânului său sau, măcar, lăsat în gospodăria meșteșugarului (Victor Rebengiuc), pentru că el nu fusese trimis să-l prindă pe micuțul rob care fugise de rele tratamente, ci pe Carfin (Cuzin Toma), țiganul care o regulase pe soția boierului. Or, el era zapciu, adică omul legii, un fel de agent de poliție, cu grad de căpitan, și, în filmul acesta, zapciii sunt primii care se uită să facă un ciubuc.

Așa cum vă spuneam, este o perioadă de relativă emancipare de sub tutela otomană, lucru prezent în film: când un turc îi întreabă drumul, zapciul îi dă direcția greșită. Face bine? Face rău? Depinde de ochiul celui care privește. Eu mă voi rezuma să spun că mila față de asupritor intră în apanajul sclavului etern...

Mai vedem de-a lungul acestui drum și peisaje de o frumusețe ireală, care devin și mai frumoase sub mâna lui Marius Panduru (Premiul pentru cea mai bună imagine la Namur, în Belgia). Criticului rus Andrei Plahov, dar și nouă, filmul lui Radu Jude ne-a amintit de Andrei Rubliov al lui Tarkovski.

 Mai sunt și alte aspecte care se cer comentate: cadrele sunt largi și mai ales lungi și imaginea se concentrează pe grupuri și nu pe indivizi. Se redă astfel ideea că ceea ce contează sunt psihologiile colective, și nu cele individuale. Este o idee dragă Școlii Analelor. Mai niciodată o figură nu este filmată de aproape în Aferim. Există, cred, o singură excepție și o vom comenta la momentul potrivit.

Filmul acesta refuză orice pitoresc gratuit: haiducii sunt prezentați doar prin efectul deplorabil al faptelor lor – o caleașcă răsturnată, încondeiată de sânge și morți. Zapciul nici măcar nu tresare și, la întrebarea din priviri a fiului, răspunde că nu e treaba lor și că pe morți oricum nu-i mai aduci la viață. Dar nici micuțul rob țigan nu era treaba lui și putea să-l lase în ograda meșteșugarului care părea de omenie, dar acolo se întrevedea obținerea lesnicioasă a unui bacșiș, pe când cu haiducii, ehei, cu haiducii... era mai greu, fiindcă aceștia, dincolo de imaginea lor frumoasă de legendă, vei ști dumneata, spectatorule, din acest film, că îi cam ucideau pe cei care le stăteau în cale, dar... numai dacă aveau bani, în rest... erau băieți cumsecade.

Cumsecade era și zapciul, tată iubitor și om pragmatic. Lăsând gluma la o parte, Costandin nu era un om rău și, fără să vrem să spunem vorbe mari, departe de noi gândul, aduce ghinion, avea un rudiment de conștiință.

În ciuda caleștii răsturnate, înconjurate de oameni cu beregata tăiată, drumul prin Țara Românească  pare lin, iar oamenii au obiceiuri patriarhale. Dar este un drum tăiat de două mari evenimente: unul discursiv și celălalt factual.  În calea lor, zapciul și fiul întâlnesc la un moment dat un preot (Alexandru Bindea) pe care îl întreabă drumul. Întâmplător, cei trei urmau aceeași cărare. Curios, zapciul – omul legii – îl întreabă pe omul bisericii dacă și țiganii sunt oameni. La început, înțelept și rezervat, popa răspunde că da, că doar sunt făcuți după chipul și asemănarea Domnului – dovadă irefutabilă -  dar, minune, pe măsură ce vorbește, încurajat și de îndoielile din privirea lui Costandin, preotul se inflamează, devine o fiară și ține o adevărată tiradă împotriva țiganilor, care sunt efectiv desființați ca oameni. Multor spectatori această tiradă a popii ”pe un picior de plai/ pe-o gură de rai” li se va fi părut exagerată. Și mie. Dar nu și la sfârșitul filmului. Pentru că nu există faptă, cititorule, oricât de reprobabilă, și rasismul este cea mai blamabilă atitudine, care să nu treacă mai întâi prin limbaj.
În ciuda dezvoltării economice, mentalitățile, ca de fiecare dată, evoluau greu. Țiganii continuau ”să se nască și să moară robi”, iar femeile nu conteneau să fie un soi de roabe nedeclarate: când Carfin îl roagă pe zapciu să-l păstreze ca rob, acesta îi răspunde simplu ”nu am nevoie de robi, eu am nevastă”, iar soția boierului este tratată ca făcând parte din proprietatea acestuia, el putând să o pedepsească pentru adulter, lovind-o și trimițând-o, exilând-o la mănăstire.

Tirada popii din potecă este primul eveniment care taie drumul lin spre anihilare.

Așadar, Costandin, omul cumsecade, îl prinde pe Carfin, robul țigan, care o regulase pe soția boierului Iordache Cîndescu, la cererea și sub amenințările acesteia. Robul este turnat de un argat. Fuge ca să nu fie omorât. Legea interzicea uciderea robilor, dar legea putea fi încălcată de oamenii cu rang înalt, atât de înalt încât ea, legea, nu ajungea la ei.

În drumul spre moșia lui Iordache Cîndescu, adolescentul Ioniță, fiul zapciului, pune la îndoială principiile rutinate ale tatălui său: Nu noi am făcut legile. Noi suntem plătiți să-l prindem pe fugar și să-l predăm stăpânului. Și are dreptate tatăl: pe cărările meseriei nu e loc de filozofie; te poate distruge. Dar Ioniță e idealist: Carfin nu e vinovat și ar fi bine să-l elibereze, să spună că nu l-au găsit... Și este pentru prima dată când camera de luat vederi se apropie de chipul unui personaj, pentru că este primul personaj care iese din rând. Sigur, era o naivitate: cu-o floare nu se face primăvară și cu-n țigan fugar nu schimbi moravurile. De altfel, boierul Iordache era pregătit să trimită potera după Carfin. Dar merită respect acest sentiment al dreptății într-o lume în care domină răzbunarea și o respingătoare satisfacție personală.

Dar zapciul nu era un om rău și promite fiului său pe care îl iubea și pe care voia să-l vadă polcovnic, în armată, adică un fel de colonel, că va pune o vorbă bună pentru Carfin. Și nu numai că promite, dar se ține de cuvânt, mergând până la a o acuza deschis pe cocoană și a-l înfrunta pe boier, deși, vorba ceea, nu era treaba lui. Curajul acesta neobișnuit îi vine din faptul că se pricepea la oameni și simte, din privirea turbată a boierului, ce îl așteaptă pe țigan.

Boierul coboară în curtea casei. Noua sa țiitoare, o tinerică, îl atenționează să-și ia ișlicul, însemnul puterii boierești. Da, chiar așa, fără ișlic, boierul valora foarte puțin. Cei doi, Iordache Cîndescu și robul țigan, sunt față în față: boierul are ișlicul, adică puterea, țiganul, bărbăția. A fi trece întotdeauna prin a avea. Puterea, chiar deținută de cine n-o merită, contează: boierul îi taie, cu mâna lui, boașele țiganului. Acum Carfin nu mai are nici libertate - ceea ce oricum nu avusese niciodată - , nici bărbăție, nici viitor. Are doar o viață cu care, oricum, nu mai poate face nimic.

Scena finală este de o forță extremă. Drumul inițierii tânărului Ioniță este tăiat a doua oară și se încheie cu punctul lui culminant. Cei doi, tată și fiu, pleacă tăcuți. Valoarea deosebită a acestei scene care a meritat Ursul de argint la Berlin și care va merita toată atenția la Oscar, pentru originalitate și forță regizorală, este că nu lasă loc pentru cuvinte: preotul vorbise cu tirada lui nesăbuită și pregătise foarte eficient  terenul pentru fapte oribile, ca cea descrisă mai sus. Iar restul e tăcere. Cei doi, tată și fiu, se pierd în cadrele lungi. Se întâmplase ce nu trebuia.