luni, 6 noiembrie 2017

DECLARAȚIA DE LA PARIS - ”O Europă în care putem crede”

        

         În luna mai a acestui an s-au reunit la Paris mai mulți intelectuali de frunte din nouă țări europene - Franța, Germania, Belgia, Olanda, Anglia, Spania, Polonia, Ungaria și Cehia - pentru a discuta, redacta și semna un document despre stadiul actual al Europei, despre felul în care Uniunea Europeană fasonează și influențează prezentul, configurația și viitorul popoarelor din Europa, dar și despre măsurile ce se impun pentru a depăși această fază a unei Europe birocrate, dogmatice, dezrădăcinate, rupte de realitate și de oameni, care lasă impresia că lucrează doar pentru ea, pentru funcționarii ei și pentru susținătorii ei din linia întâi. Restul vietăților sunt invitate nici măcar să se adapteze, ci să se supună! Da!
         Declarația de la Paris este un manifest extrem de dur la adresa neîmplinirilor Uniunii Europene și a dezamăgirilor pe care ea și slujitorii ei le provoacă. Textul a fost dat publicității pe 7 octombrie, fiind semnat de intelectuali de primă mână din țări fondatoare ale UE - Franța, Germania, Belgia, Olanda, care s-au implicat în toate etapele construcției europene, începând cu CECO (1951) și sfârșind cu Tratatul de la Maastricht (1992), când s-a născut Uniunea Europeană. Printre semnatari se numără patru francezi - Pierre Manent, Philippe Bénéton, Rémi Brague și Chantal Delsol, la care se adaugă neamțul Robert Spaemann, belgianul Matthias Storme, olandezul Bart Jan Spruyt  spaniolul Dalmacio Negro Pavón, polonezul Ryszard Legutko, ungurul Lánczi András, cehul Roman Joch, dar și englezul Roger Scruton. Este bine că sunt mulți, că sunt oameni de seamă - intelectuali creștini, de orientare liberală - și că reprezintă mai toată Europa, în diversitatea ei. Dacă erau mai puțini, oricât de importanți ca intelectuali, ar fi fost marginalizați sau, cu năucitoare brutalitate, puși la punct de presa mainstream, acuzați că nu merg în cadență, că nu înțeleg înalta misiune a marșului în cadență! Ce-o fi și cu presa asta care măcăne într-o singură direcție? Cine o plătește pe ea să facă una ca asta?
         În niciun caz cititorii!
         Documentul a fost redactat în mai multe limbi. Presa europeană l-a luat în seamă abia după 20 octombrie. Textul e foarte viu, convingător, alert, incitant și emoționant; scris de oameni care nu se tem să caute și să spună adevărul, să pună degetul pe rană, oameni care nu se rușinează cu religia lor creștină și nici cu patriotismul lor! Este vorba de doisprezece intelectuali, creștini și patrioți, care nu se tem să-și spună răspicat  punctul de vedere și să-și reprezinte țara!
         Nu trebuie să ne temem să spunem că în acest text - o veritabilă proclamație către țările Europei - este vorba despre UE. Acest text este o analiză foarte critică la adresa Uniunii Europene, la adresa birocratismului ei anchilozant, la adresa  intoleranței ei, a conformismului, uniformizării și dezrădăcinării pe care ea le promovează, cu foarte mult zel. Când vorbim de uniformizare, vorbim de destine sacrificate. Este criticată și atingerea care a fost adusă Educației, prin desfigurarea istoriei naționale și - aș adăuga eu - prin caricaturale intervenții în alegerea scriitorilor și a textelor literare ”demne” de a intra în programa școlară și de a forma omul de tip nou, unit-european și corect politic! Suntem în fața unei critici foarte constructive, a unui veritabil semnal de alarmă, ce ar trebui auzit înainte să fie prea târziu. Nu cred că va putea fi înăbușit. Îi va urma, cu siguranță, altul!
         Cele 36 de puncte ale Declarației de la Paris sunt redactate foarte clar, foarte pe înțelesul tuturor, într-un stil în general sobru, uneori ușor ironic, alteori patetic, de intelectuali îndurerați că asistă la pierderea unor identități naționale și religioase, dar și hotărâți să intervină, să-și facă auzită vocea, să lupte pentru o Europă în care să poată crede. Această Proclamație este o invitație la rezistență și solidaritate.
         Aș vrea în continuare să traduc pentru voi, integral sau cu mici omisiuni, 10 din cele 36 de puncte ale Declarației. Printre ele se vor  număra și punctele 16 și 19, care mi se par cele mai importante.
         Așadar:

         2. Această falsă Europă se dă drept cheia de boltă a civilizației noastre, acolo unde, în realitate, ea nu face decât să ne confiște patriile. Ea cauționează o lectură caricaturală a istoriei noastre, aducând prejudicii trecutului. Susținătorii acestei false Europe sunt niște orfani prin liber consimțământ, care își concep situația de apatrizi ca pe o nobilă faptă de vitejie. Falsa Europă se fălește a fi precursoarea unei comunități universale, fără să fie nici comunitate, nici universală.

         3. Partizanii acestei false Europe sunt pur și simplu vrăjiți de superstiția unui progres inevitabil. Ei cred cu tărie că Istoria este de partea lor, ceea ce-i face semeți și disprețuitori, incapabili să-și dea seama de limitele lumii post-naționale și post-culturale pe care tocmai o edifică. În consecință, ei nu au cum să nu ignore adevăratele izvoare ale bunei-cuviințe și îi vedem nesocotind și chiar repudiind rădăcinile creștine ale Europei. (...) Înecată în superstiții și în prostie, orbită de viziuni utopice și infatuate, această falsă Europă este dispusă să înăbușe orice disidență, în numele libertății și al toleranței, firește.

         6. Noi plecăm de la principiul că este de datoria noastră să fim responsabili de viitorul societăților din care facem parte. Nu suntem și nu putem fi niște indivizi pasivi, aflați sub dominația unor puteri despotice, religioase sau laice, așa cum nu suntem și nu putem fi nici îngenuncheați în fața unor implacabile forțe ale Istoriei. (s.n.) A fi european înseamnă să fi dobândit o putere politică și istorică deopotrivă. Autorii destinului nostru comun suntem chiar noi.

         9. Adevărata Europă a fost plămădită de Creștinism. Imperiul spiritual, universal al Bisericii i-a conferit Europei unitate culturală, fără a fi nevoie de un imperiu politic, ceea ce a permis dezvoltarea unei devoțiuni civice în sânul unei culturi europene împărtășite. (...) Nu este o întâmplare faptul că declinul credinței creștine în Europa a corespuns eforturilor înnoite de a stabili o unitate politică pe continent, un imperiu al finanțelor, dublat de unul al normelor, antrenând sentimente pseudo-religioase universale, toate acestea fiind în plină desfășurare în Uniunea Europeană.

         16. Chiar în timp ce ne fudulim cu o libertate cum nu s-a mai văzut, viața europenilor devine tot mai supusă normelor. Aceste norme, adesea concepute de tehnocrați fără chip, aflați în solda puternicilor zilei, decid asupra  relațiilor noastre profesionale, asupra mediului de afaceri, asupra calificărilor noastre educative, cât și asupra mass media de informare și de divertisment. Prin aceasta, Europa încearcă să limiteze libertatea de exprimare, această specificitate europeană care dă corp libertății de conștiință. Țintele acestor restricții ce vizează libertatea de exprimare nu sunt în niciun caz pornografia și nici asalturile susținute împotriva decenței publice... (...) Corectitudinea politică impune tabuuri ce împiedică orice repunere în discuție a statu-quo-ului. Această falsă Europă nu încurajează cu adevărat o cultură a libertății. Dimpotrivă, ea promovează o cultură a omogenizării dictate de piață și un conformism impus de politică.

         19. În cursul ultimei generații, un număr tot mai mare de membri ai elitei noastre conducătoare au decis că interesele lor ar fi favorizate de o accelerare a mondializării. Ei speră să construiască instituții supranaționale ce ar fi capabile să controleze totul, fără să se confrunte cu inconvenientele ce ar decurge din suveranitatea popoarelor. Este din ce în ce mai clar că ”deficitul democratic” din sânul instituțiilor europene nu este pur și simplu o problemă tehnică, ce ar trebui să-și găsească rezolvarea prin mijloace tehnice. Acest deficit democratic corespunde mai degrabă unui angajament fundamental, care este apărat cu mult zel. Indiferent că este apărat cu argumentele unei presupuse ”necesități economice” sau invocând cerințele unui drept internațional, izvorât la rândul lui din drepturile omului și care scapă oricărui control, este cert că, prin el, mandarinii supranaționali ai Uniunii Europene confiscă viața politică a Europei, oferind tuturor repunerilor în discuție un răspuns tehnocratic: ”Nu există alternativă.” Aceasta este tirania blândă, dar reală cu care ne confruntăm.

         25. Discursurile despre diversitate, inserție și multiculturalism sunt goale de orice conținut. Adesea un astfel de limbaj este folosit pentru a face ca eșecurile să treacă drept reușite: destrămarea solidarității sociale ar fi ”de fapt” un semn de acceptare a toleranței și a inserției. Toate astea trimit la un discurs corporatist, un limbaj care încearcă mai degrabă să pună în umbră decât să scoată la lumină realitatea. Noi trebuie să ne regăsim respectul permanent pentru fața reală a lucrurilor. Limbajul devine un instrument periculos și degradat imediat ce este folosit pe post de lozincă. (...) Recursul la denunț este semnul decăderii epocii contemporane. Noi nu trebuie să acceptăm intimidarea verbală și, cu atât mai puțin, amenințarea cu moartea. Noi trebuie să-i apărăm pe cei care vorbesc în numele rațiunii chiar și atunci când nu suntem de acord cu ei. Viitorul Europei va trebui să fie liberal în cea mai bună semnificație a cuvântului: să fii deschis unei dezbateri publice solide, eliberate de orice risc de violență și de coerciție. (s.n.)

         31. În timp ce recunoaștem aspectele pozitive ale economiei de piață, trebuie să știm să rezistăm ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate plecând de la logica pieței. Nu putem permite ca totul să fie de vânzare. (...) În ziua de azi, gigantismul unor întreprinderi amenință însăși suveranitatea statală. Națiunile au nevoie să coopereze pentru a ține sub control aroganța și insensibilitatea forțelor economice globale. Noi susținem folosirea cu măsură a puterii guvernamentale în vederea obținerii de bunuri sociale, neeconomice.

         34. În Europa de astăzi, crește anxietatea față de ponderea pe care o ia  fenomenul numit ”populism”. În timp ce acest termen nu este niciodată cu adevărat definit, el este utilizat mereu ca o invectivă. Noi înșine avem reținerile noastre față de acest fenomen și credem că Europa trebuie mai degrabă să facă apel la înțelepciunea tradițiilor sale decât să se bazeze pe sloganuri sau apeluri emoționale la divizare. Și totuși considerăm că acum acest fenomen poate reprezenta o sfântă rebeliune împotriva tiraniei acestei false Europe care etichetează drept ”antidemocratic” orice amenințare la adresa monopolului legitimității sale morale. Așa-numitul ”populism” repune în discuție dictatura statu-quo-ului și ”fanatismul centrului” și o face în mod legitim. Acesta este un semn că, în chiar miezul culturii noastre politice degradate și sărăcite, capacitatea de acțiune istorică a popoarelor europene poate să renască.

         35. Respingem ca simplistă afirmația potrivit căreia nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială și fără suflet a unei piețe unificate, la birocrația transnațională sau la societatea de divertisment. Doar pâinea și circul nu sunt suficiente. Alternativa responsabilă este Europa reală. 
           
  




Un comentariu:

  1. Critica e foarte consistentă, sunt spuse multe adevăruri, însă la capitolul „soluții” totul e vag. Se spune că UE e falsă, slabă, fără viitor. Ce alternativă se indică? Statele naționale suverane, deci așa cum era situația înainte de UE. Chiar dacă mai apar măceluri între ele, cum au fost cele două războaie mondiale)tot era frumos (cam așa se înțelege). Iar Rusia nu e o amenințare...Un stat federal ar fi un nou imperiu, iar imperiile au fost depășite...deci se pledează pentru întoarcere la situația din secolul trecut, să se renunțe la UE și eventual să se facă alianțe cu Rusia? (Asta nu se spune, dar dacă Rusia nu e o amenințare..de ce nu?) . Lectura nu trebuie oprită la prima impresie.

    RăspundețiȘtergere