Maurice Ravel est mort le
28 décembre 1937 à Paris. Aujourd'hui nous commémorons 80 ans après la
disparition de celui qui a écrit Boléro.
Ravel naquit le 7 mars
1875 à Ciboure, dans les Basses-Pyrénées. Sa mère, Marie Delouart-Ravel,
descendante d'une vieille famille espagnole - Deluarte - était femme au foyer,
mais instruite, et sut insuffler à son enfant l'amour de la musique espagnole.
Son père, Joseph Ravel, était un ingénieur renommé, qui travaillait pour la
construction de lignes de chemin de fer et pour l'industrie automobile.
Maurice fut un enfant
heureux, un homme timide et méticuleux tel un horloger et un musicien génial.
Il reste, à côté de Debussy, le plus grand représentant de l'impressionnisme
musical.
À l'occasion de sa
commémoration, nous allons écouter Rhapsodie
espagnole, avec Riccardo Muti à la tête de Philadelphia Orchestra, Alborada
del gracioso, avec Dinu Lipatti (1917-1950) au piano, que nous avons
également célébré sur ce blog cette année, et La Valse, pour deux pianos, avec Martha Argerich et Nelson Freire.
Cette Valse est une réplique
déchaînée et fatale de l'élégante valse viennoise de Johann Strauss. Entre
Strauss et Ravel il y a la Grande Guerre, ce tourbillon mondial...
Vous aurez l'occasion de revoir Martha
Argerich, jeune et belle, ornée de sa chevelure fabuleuse qui n'avait d'égale que ses mains.
Mais attention à la
Rhapsodie espagnole! Elle comporte quatre parties:
1 Prélude à la nuit
2 Malagueña, une danse
issue du folklore de Malaga, qui évoque le fandango, cette danse de couple qui
se caractérise par une accélération constante du tempo
3 Habanera, une danse
catalane, jouée très souvent séparément et
Regele Mihai I (1921-2017)
al României a murit pe 5 decembrie, la Aubonne, în Elveția. Trupul neînsuflețit
i-a fost adus în țară miercuri 13 decembrie. Moartea sa rezumă naveta pe care a
făcut-o între România, țara natală, și Elveția, țara adoptivă, în care a locuit
mult timp după ce comuniștii l-au deposedat de patrie. Suntem în fața unui
destin de rege curmat brutal; un rege scos din istoria desfigurată a țării
sale, forțat să o părăsească, și acceptat apoi cu greu într-o Românie care-și
recunoștea cu dificultate Regele, după 50 de ani de absență și tot atâția de
istorie măsluită.
”Viața îi fu la fel de
agitată ca și istoria țării sale, pe care, într-o jumătate de secol, trăi s-o
conducă, s-o părăsească și s-o regăsească într-un târziu” nota ziarul Le Monde cu prilejul morții lui Mihai I.
Dar, în 27 de ani câți au
trecut de la Revoluție, românii au înțeles bine un lucru: că, dacă la un moment
dat, ajutați de tancurile sovietice, comuniștii au reușit să facă istorie,
Regele este istorie; comuniștii au
venit și au plecat, au descins cu brutalitate și au plecat cu rușine și hulă,
dar, că s-a aflat în exil sau în țară, Regele a rămas Mihai I de România, cu un
destin statornicit de Dumnezeu, pe care nimeni nu i-l poate lua. Românii au
înțeles încet dar sigur că, așa cum Regele avea nevoie de o țară, ei aveau
nevoie de o personalitate care să dea greutate țării în concertul politic mondial,
în care puțini lideri reușesc să se facă auziți. Și Regele s-a dovedit un aliat
de nădejde al țării sale:
”În 1997, când Bucureștiul
lansează o vastă ofensivă diplomatică cu scopul de a împinge țara în NATO și
Uniunea Europeană, el se angajează să devină ”avocatul României pe lângă
monarhiile europene”, a consemnat Paris
Match în urma evenimentului funebru.
Era blând, dar ferm și
avea o distincție greu de ignorat; era rege, cu sau fără țară, și, deși vitregit
de soartă, era pe deplin conștient de demnitatea sa:
”Criticilor care i-au
reproșat că a pactizat cu stânga politică din România, care l-a oprit într-o
primă etapă să se întoarcă în țară, le-a replicat: ”Am fost singur de mai bine
de 60 de ani în momentele cruciale ale vieții mele... (...) În acest caz,
consider că nu există nimeni pe lumea asta care să aibă dreptul moral de a-mi
cere socoteală”, consemna același Paris
Match, cu același prilej.
Românii au înțeles încet
dar sigur că, într-o țară putrezită, în care totul se cumpără și se vinde, ca
urmare a relativizării valorilor, Regele era un factor de greutate și
stabilitate, care impunea respect:
”Republica română s-a
trezit orfană de marți, de la prânz, când, din Elveția, s-a dat anunțul morții
fostului ei suveran, Mihai I, în vârstă de 96 de ani... Personalitatea cea mai
respectată a țării, regele Mihai, va avea parte de funeralii naționale” - nota
ziarul Le Figaro.
Răvășită de o profundă
criză de respect, provocată de lipsa de repere, România realizează greaua
pierdere pe care o trăiește acum:
”Stăpânit de o emoție care
nu se poate exprima în cuvinte, pot să spun doar, gândindu-mă la faptul că sunt
istoric, că s-a stins ultimul șef de stat din perioada celui de-al Doilea
Război Mondial, ultimul care mai era în viață, și că, odată cu el, de fapt s-a
stins o lume, o lume care a suferit, o lume care a trăit, o lume care a
cunoscut ororile războiului și ororile regimului comunist... (...) Din păcate,
în acest moment, toți românii ar trebui să fie în doliu și să se gândească la
ceea ce a reprezentat personalitatea regelui pentru această țară, dar și pentru
Europa Centrală și de Sud-Est în general, ca un simbol al stabilității, al
democrației, al valorilor respectate” a declarat academicianul Ioan Aurel Pop.
Să spunem totuși că a rămas în viață, după Regele Mihai, Simeon al II-lea, al Bulgariei, prezent la înmormântare.
Nu este lipsit de interes
să parcurgem lista capetelor încoronate care au venit la București cu ocazia
funeraliilor regale, fiindcă această revărsare de sânge albastru asupra
Bucureștilor înseamnă respect pentru Rege și pentru țara lui, înseamnă
reintrarea României într-o încrengătură indestructibilă a istoriei, înseamnă că
moartea este un nou început atât pentru cel care pleacă la ceruri, cât și
pentru cei ce rămân pe pământ, căci nu rămân singuri, ci într-o familie
lărgită, în care va trebui să știe să-și caute un loc!
Parcurgând doar parțial
lista cu cele mai mari nume care au fost la București cu această ocazie ne dăm
seama, o dată în plus, ce grea pierdere am suferit și de ce România este în
doliu.
Așadar, au venit să ne
spună condoleanțe:
Regele Carl Gustaf al
Suediei și Regina Silvia,
Alteța Sa regală Henri,
Mare Duce de Luxemburg, din 1964 până în prezent,
Regele Juan Carlos al
Spaniei și Regina Sofia, verișoară de gradul I cu Regele Mihai; tatăl Sofiei,
regele Paul al Greciei, a fost frate cu Regina Elena, mama lui Mihai.
Prințul Charles al Marii
Britanii, care este nepotul Regelui Mihai, Regina Elisabeta a II-a fiind
verișoară de gradul III cu Regele nostru.
Principesa Astrid, sora
Regelui Philippe al Belgiei, și soțul ei, principele Lorenz,
Principesa Muna, mama
Regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein,
Regele Simeon al II-lea al
bulgarilor, Regina Anne-Marie a elenilor, văduva Regelui Constantin al II-lea al Greciei,
Alteța Sa regală Duarte
Pio, Duce de Braganza, moștenitorul tronului Portugaliei; bunicul său, Regele
Manuel al II-lea, a fost ultimul monarh al acestei țări.
Principele Georg Friedrich
Ferdinand al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern, din care s-a desprins Casa
de Hohenzollern-Sigmaringen, cea de care aparține familia regală a României, pe
linie masculină,
Alteța Sa imperială și
regală, Marea Ducesă Maria a Rusiei, Alteța Sa Regală Principele Jean al Franței, Duce de Vendôme.
Aceștia sunt principalii
reprezentanți ai caselor regale, ei fiind prezenți la București în număr de
câteva zeci. Nu trebuie să fie neapărat principi domnitori ca să încarneze
valoare, ”ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt
cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori... (...).
Regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se
poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea
sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt
slujitorii acestora”, nota sociologul Vasile Dâncu.
Așa cum v-am obișnuit, pe
acest blog, în momentele de bucurie și, mai ales, de tristețe, ascultăm muzică.
Muzica are darul de a consola și de a aduce mângâiere. Muzica vorbește acolo
unde cuvintele au tăcut. Muzica ”reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se
poate pipăi”, ea reprezintă lumea aristocratică a spiritului.
Am ales pentru acest
moment Concertul regal de la Castelul Peleș, care a avut loc cu un an și
jumătate în urmă, pe 10 mai 2016, prilej cu care Principesa Margareta a ținut
un discurs în care sintetizează principalele momente și principalele realizări
ale Casei regale din România. Discursul merită ascultat, el prefațând excelent
plecarea pe ultimul drum a Regelui Mihai, după care veți asculta pagini muzicale
dragi oricărui român: Rapsodia I și Imnul regal din Poema română de George Enescu, Balada
lui Ciprian Porumbescu, solist în această bucată muzicală, dar și în altele,
fiind violonistul Remus Azoiței, Hora
Staccato a lui Grigoraș Dinicu, dar și pagini foarte populare din
literatura muzicală universală: Introducere și Rondo Capriccioso de Camille
Saint-Saëns, Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, solist, aci ca și
în alte pagini, Teodor Ilincăi, Torna a Surriento
de Ernesto de Curtis, Valurile Dunării de
Iosif Ivanovici și O, sole mio de
Eduardo di Capua.
Interpretează Camerata
regală, condusă de dirijorul Tiberiu Ionuț Soare.
<<Quel homme! Quel
violon! Quel artiste! Quelle souffrance, quelle angoisse, quels tourments ces
quatre cordes peuvent exprimer>>, s'exclamait Liszt après avoir vu et
écouté Paganini - un génie du violon.
Paganini est né le 27
octobre 1782 à Gênes, dans une famille modeste, mais tous les deux parents
étaient amateurs de musique. Son père était docker dans le golfe de Gênes, mais
c'était la mandoline son violon d'Ingres. À propos du nom du peintre, c'est
justement Dominique Ingres qui allait faire le portrait du grand violoniste, le
plus grand qui ait jamais existé, et qui, à l'âge de cinq ans, apprit la
mandoline avec son père.
Tout allait bien quand,
une nuit, sa mère fit un rêve: elle rêva de son petit Niccolò qui jouait
du violon, en soliste, devant un grand orchestre! Quel rêve! La famille en fut émue et on décida que les garçons allaient apprendre le violon; le frère aîné de
Niccolò, Carlo, fut lui aussi violoniste.
Le 27 octobre 2017 Niccolò
Paganini vient de souffler ses 235 bougies. Quelle fête! Non, je n'ai pas oublié.
Comment j'eusse pu oublier? J'y ai pensé tout le temps! J'avais déjà choisi les
morceaux de musique par lesquels j'allais le célébrer, mais un emploi du temps
très chargé, le trafic, la fatigue et les événements tragiques du temps dernier
(la mort prématurée de Hvorostovsky qui nous a tant affligés) m'ont empêchée de
m'en occuper. J'y suis arrivée en retard, voilà tout, mais je pense que mieux
vaut tard que jamais. L'important est de ne pas manquer l'événement, vu que
c'est à un phénomène qu'on assiste: quelque chose d'inouï et d'époustouflant.
Le grand Goethe décrit le génie de Paganini comme une <<colonne de
flammes et de nuées. J'ai simplement entendu qu'une sorte de météore et je n'ai
pas pu me rendre compte. Je pense qu'un tel phénomène n'est pas expliquable par
le seul jeu des lois humaines.>>
Parmi ses admirateurs il
convient de citer Franz Schubert, Robert Schumann, Liszt, Berlioz, Chopin, de
grands musiciens qui s'y connaissaient...
Chopin reprend ensorcelé
l'idée de Goethe:
<<Le jeu de Paganini
ne peut s'expliquer par les seules forces humaines: son art n'est pas une
simple merveille, mais un prodige hors nature.>>
Berlioz se souvenait de
lui comme d'un <<homme à la longue chevelure, à l'œil perçant, à la
figure étrange et ravagée, un possédé du génie, un colosse parmi les
géants...>>
Mais le portrait le
meilleur, nous le tenons d'Henri Vieuxtemps, violoniste lui aussi. Le Belge
l'avait vu et écouté lorsqu'il n'avait que dix ans, mais ses notations sont
d'une exactitude remarquable:
<<Grand émoi!
Sensation! Absence de faim et de soif! Il y avait de quoi. Je m'en souviens
encore. Je le vois. Les applaudissements qui l'accueillirent n'avaient pas de
fin. Pour quelque temps, il avait l'air de s'en amuser et, quand il en avait
assez, d'un coup d'œil d'aigle, diabolique, il regardait le public et lançait
un trait, une fusée éblouissante, partant de la note la plus grave du violon
jusqu'à la plus élevée, avec une rapidité, une puissance de son, une clarté, un
étincellement de diamant si extraordinaire, si vertigineux que déjà chacun se sentait subjugué, fanatisé.>>
C'est Paganini en
interaction avec son public. Grâce à Vieuxtemps, nous commençons à le voir, à
le sentir et nous en sommes ravis.
En 1828, il entreprend des
tournées à Vienne et à Prague. En 1829, on le trouve en Allemagne et en
Pologne. En Allemagne, il rencontre Schumann qui compose ses douze études
d'après Paganini. Mais il connaît son plus grand succès à Paris, en 1831, où il
donne 10 concerts en 5 semaines et 59 concerts en 6 mois. Puis on le trouve en
Angleterre, en Belgique et aux Pays-Bas. La salle était chaque fois bondée
nonobstant le prix très souvent doublé du billet. On apprécie que, grâce à ces
tournées, Paganini a gagné, plusieurs fois, son propre poids en or.
Mais le moment le plus
brillant fut à Paris, où le prix des billets avaient doublé et le critique
musical François Castil-Blaze conseillait les Parisiens affolés de vendre
<<tout ce que vous possédez, bradez tout, mais allez l'entendre. C'est le
plus impressionnant, le plus surprenant, le plus merveilleux, le plus
miraculeux, (...), le plus inattendu des phénomènes jamais survenus.>>
Castil-Blaze présente
Paganini comme un mec bien fait et séduisant:
<<Cinq pieds, cinq
pouces, taille de dragon, visage long et pâle, fortement caractérisé, bien
avantagé au nez, œil d'aigle, cheveux noirs, longs et bouclés. Les prunelles,
étincelantes de verve et de génie, voyagent dans l'orbite de ses yeux.>>
Une présence inoubliable,
n'est-ce pas? Quel dommage de n'avoir pas d'enregistrements avec Paganini -
violoniste ou Mahler - chef d'orchestre. Quel miracle de la technique,
l'enregistrement! Que nous sommes heureux maintenant d'en disposer!
Heureusement, Paganini
n'est pas seulement le plus grand violoniste de tous les temps, mais également
un remarquable compositeur. J'ai eu l'embarras du choix quand j'ai dû choisir
quelques morceaux de son œuvre si riche.
Maintenant, j'aime vous emmener
en l'ensorcelante Italie, au Carnaval de
Venise, où vous allez écouter jouer Vadim Repin avec Berliner
Philharmoniker, ayant à sa tête Mariss Jansons.
Deuxièmement, je vous
offre le Concerto pour violon no 1, en mi-bémol majeur. Je le trouve si beau
que je le place parmi les meilleurs, après le Concerto pour violon de
Mendelssohn, le Concerto pour violon no 5 de Mozart et le Concerto pour violon
en la mineur de Bach. Vous allez écouter jouer Itzhak Perlman, qui donne une
des meilleurs versions de ce concerto et la plus sensible, avec Royal
Philharmonic Orchestra, dirigé par Lawrence Foster.
Finalement, je vous
propose Variations sur la corde de sol
ou Mose Fantasia ou Variations sur un thème de Moïse en Egypte,
de Rossini, quand vous allez écouter <<le violoncelle enchanté>> de
Paul Tortelier (1914-1990).
