MAJESTATEA SA, MIHAI I, REGELE ROMÂNILOR, PE ULTIMUL DRUM

         Regele Mihai I (1921-2017) al României a murit pe 5 decembrie, la Aubonne, în Elveția. Trupul neînsuflețit i-a fost adus în țară miercuri 13 decembrie. Moartea sa rezumă naveta pe care a făcut-o între România, țara natală, și Elveția, țara adoptivă, în care a locuit mult timp după ce comuniștii l-au deposedat de patrie. Suntem în fața unui destin de rege curmat brutal; un rege scos din istoria desfigurată a țării sale, forțat să o părăsească, și acceptat apoi cu greu într-o Românie care-și recunoștea cu dificultate Regele, după 50 de ani de absență și tot atâția de istorie măsluită.

         ”Viața îi fu la fel de agitată ca și istoria țării sale, pe care, într-o jumătate de secol, trăi s-o conducă, s-o părăsească și s-o regăsească într-un târziu” nota ziarul Le Monde cu prilejul morții lui Mihai I.

         Dar, în 27 de ani câți au trecut de la Revoluție, românii au înțeles bine un lucru: că, dacă la un moment dat, ajutați de tancurile sovietice, comuniștii au reușit să facă istorie, Regele este istorie; comuniștii au venit și au plecat, au descins cu brutalitate și au plecat cu rușine și hulă, dar, că s-a aflat în exil sau în țară, Regele a rămas Mihai I de România, cu un destin statornicit de Dumnezeu, pe care nimeni nu i-l poate lua. Românii au înțeles încet dar sigur că, așa cum Regele avea nevoie de o țară, ei aveau nevoie de o personalitate care să dea greutate țării în concertul politic mondial, în care puțini lideri reușesc să se facă auziți. Și Regele s-a dovedit un aliat de nădejde al țării sale:

         ”În 1997, când Bucureștiul lansează o vastă ofensivă diplomatică cu scopul de a împinge țara în NATO și Uniunea Europeană, el se angajează să devină ”avocatul României pe lângă monarhiile europene”, a consemnat Paris Match în urma evenimentului funebru.

         Era blând, dar ferm și avea o distincție greu de ignorat; era rege, cu sau fără țară, și, deși vitregit de soartă, era pe deplin conștient de demnitatea sa:

         ”Criticilor care i-au reproșat că a pactizat cu stânga politică din România, care l-a oprit într-o primă etapă să se întoarcă în țară, le-a replicat: ”Am fost singur de mai bine de 60 de ani în momentele cruciale ale vieții mele... (...) În acest caz, consider că nu există nimeni pe lumea asta care să aibă dreptul moral de a-mi cere socoteală”, consemna același Paris Match, cu același prilej.

         Românii au înțeles încet dar sigur că, într-o țară putrezită, în care totul se cumpără și se vinde, ca urmare a relativizării valorilor, Regele era un factor de greutate și stabilitate, care impunea respect:

         ”Republica română s-a trezit orfană de marți, de la prânz, când, din Elveția, s-a dat anunțul morții fostului ei suveran, Mihai I, în vârstă de 96 de ani... Personalitatea cea mai respectată a țării, regele Mihai, va avea parte de funeralii naționale” - nota ziarul Le Figaro.

         Răvășită de o profundă criză de respect, provocată de lipsa de repere, România realizează greaua pierdere pe care o trăiește acum:

         ”Stăpânit de o emoție care nu se poate exprima în cuvinte, pot să spun doar, gândindu-mă la faptul că sunt istoric, că s-a stins ultimul șef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul care mai era în viață, și că, odată cu el, de fapt s-a stins o lume, o lume care a suferit, o lume care a trăit, o lume care a cunoscut ororile războiului și ororile regimului comunist... (...) Din păcate, în acest moment, toți românii ar trebui să fie în doliu și să se gândească la ceea ce a reprezentat personalitatea regelui pentru această țară, dar și pentru Europa Centrală și de Sud-Est în general, ca un simbol al stabilității, al democrației, al valorilor respectate” a declarat academicianul Ioan Aurel Pop.

           Să spunem totuși că a rămas în viață, după Regele Mihai, Simeon al II-lea, al Bulgariei, prezent la înmormântare.

         Nu este lipsit de interes să parcurgem lista capetelor încoronate care au venit la București cu ocazia funeraliilor regale, fiindcă această revărsare de sânge albastru asupra Bucureștilor înseamnă respect pentru Rege și pentru țara lui, înseamnă reintrarea României într-o încrengătură indestructibilă a istoriei, înseamnă că moartea este un nou început atât pentru cel care pleacă la ceruri, cât și pentru cei ce rămân pe pământ, căci nu rămân singuri, ci într-o familie lărgită, în care va trebui să știe să-și caute un loc!

         Parcurgând doar parțial lista cu cele mai mari nume care au fost la București cu această ocazie ne dăm seama, o dată în plus, ce grea pierdere am suferit și de ce România este în doliu.

         Așadar, au venit să ne spună condoleanțe:

         Regele Carl Gustaf al Suediei și Regina Silvia,

         Alteța Sa regală Henri, Mare Duce de Luxemburg, din 1964 până în prezent,

         Regele Juan Carlos al Spaniei și Regina Sofia, verișoară de gradul I cu Regele Mihai; tatăl Sofiei, regele Paul al Greciei, a fost frate cu Regina Elena, mama lui Mihai.

         Prințul Charles al Marii Britanii, care este nepotul Regelui Mihai, Regina Elisabeta a II-a fiind verișoară de gradul III cu Regele nostru.

         Principesa Astrid, sora Regelui Philippe al Belgiei, și soțul ei, principele Lorenz,

         Principesa Muna, mama Regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein,

         Regele Simeon al II-lea al bulgarilor,
         Regina Anne-Marie a elenilor, văduva Regelui Constantin al II-lea al Greciei,

         Alteța Sa regală Duarte Pio, Duce de Braganza, moștenitorul tronului Portugaliei; bunicul său, Regele Manuel al II-lea, a fost ultimul monarh al acestei țări.

         Principele Georg Friedrich Ferdinand al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern, din care s-a desprins Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, cea de care aparține familia regală a României, pe linie masculină,

         Alteța Sa imperială și regală, Marea Ducesă Maria a Rusiei,
         Alteța Sa Regală Principele Jean al Franței, Duce de Vendôme.

         Aceștia sunt principalii reprezentanți ai caselor regale, ei fiind prezenți la București în număr de câteva zeci. Nu trebuie să fie neapărat principi domnitori ca să încarneze valoare, ”ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori... (...). Regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora”, nota sociologul Vasile Dâncu.

         Așa cum v-am obișnuit, pe acest blog, în momentele de bucurie și, mai ales, de tristețe, ascultăm muzică. Muzica are darul de a consola și de a aduce mângâiere. Muzica vorbește acolo unde cuvintele au tăcut. Muzica ”reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi”, ea reprezintă lumea aristocratică a spiritului.

         Am ales pentru acest moment Concertul regal de la Castelul Peleș, care a avut loc cu un an și jumătate în urmă, pe 10 mai 2016, prilej cu care Principesa Margareta a ținut un discurs în care sintetizează principalele momente și principalele realizări ale Casei regale din România. Discursul merită ascultat, el prefațând excelent plecarea pe ultimul drum a Regelui Mihai, după care veți asculta pagini muzicale dragi oricărui român: Rapsodia I și Imnul regal din Poema română de George Enescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, solist în această bucată muzicală, dar și în altele, fiind violonistul Remus Azoiței, Hora Staccato a lui Grigoraș Dinicu, dar și pagini foarte populare din literatura muzicală universală: Introducere și Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, solist, aci ca și în alte pagini, Teodor Ilincăi, Torna a Surriento de Ernesto de Curtis, Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și O, sole mio de Eduardo di Capua.

         Interpretează Camerata regală, condusă de dirijorul Tiberiu Ionuț Soare.