vineri, 7 aprilie 2023

Indochina, ca sursă a Francofoniei și mărturie vie a colonialismului

 

    Poate că niciodată filmul Indochina (1992), al lui Régis Wargnier, nu a fost mai actual ca acum.

    Sigur, filmul ne vorbește despre începuturile Francofoniei, despre sursele ei, care se împletesc cu istoria colonialismului. Dar acest film este și o mărturie vie a unei confruntări între Est și Vest; o confruntare care nu a încetat niciodată, chiar dacă nu întotdeauna a fost vizibilă. Penetrarea Asiei de către Occident a început ca un element civilizator, fără să reușească să acopere felul lacom în care i-au secat de resurse pe băștinași. Este o scenă spre sfârșitul filmului care arată o pădure de arbori de cauciuc uscată; toți acei copaci fuseseră secați de seva lor, de bogăția lor, bogăție care nu se răsfrânsese și asupra indigenilor. Lor le rămânea pădurea secată cu arborii veștejiți. În fine, în perioada 1946-1954 avem Războiul din Indochina, căruia i se pune capăt prin Acordurile de la Geneva din 1954, redate în film, dar, deși Franța se retrage din Indochina, aici creându-se Vietnamul, Laos și Cambodgia, pace nu va fi în zonă, și, mai ales, nu în Vietnam, unde, un an după, în 1955, începe războiul între Vietnamul de Nord, comunist, condus de Ho Si Min, și Vietnamul de Sud, susținut de americani. Războiul din Vietnam se termină în 1975, lăsând fiecare din cele două puteri devastată și sur sa soif, fără învinși și învingători. Americanii s-au întors bredouilles acasă la ei, iar Occidentul a trebuit să admită că nu a reușit nici să înțeleagă, nici să cucerească Asia; că au mers pe drumul Damascului fără să aibă absolut nicio revelație...!





miercuri, 15 martie 2023

SIMULARE ISTORICĂ LA BACĂU sau TEXTUL DOMNULUI LĂZĂRESCU

 

            Pentru mai bine de-o săptămână Bacăul a reușit să se impună pe harta României. Simulările naționale la clasa a VIII-a vor avea loc în perioada 20-22 martie a.c. Dar fiecare județ își poate organiza mai înainte propriile simulări. Așa a făcut și Bacăul. Dacă toate județele au dreptul la presimulări, de ce nu ar avea și Bacăul presimularea sa?! Doar că alte județe care au organizat presimulări au fost mai discrete... În schimb, de Bacău, s-a dus vestea-n toată țara...!

            Dar ce-a făcut Bacăul atât de special?!

            Ei, a făcut el ceva; vorba românului: ”Nu iese fum fără foc”.

            Bacăul a făcut subiecte pentru proba de română și matematică. Dacă la matematică subiectul a fost rece, cum e el de felul lui, dacă la gramatică apreciez că subiectele au fost complexe, judicioase și motivante, chiar dacă s-au numărat greșit diftongii, la literatură avem o bubă! Dacă am avea doar o bubă, nu ar fi nimic, se tratează, dar nu știu de ce am impresia că, la literatură, se prefigurează o adevărată criză. Semnele crizei sunt vechi, doar că acum buba a început să crape și miroase un pic...

            Precizez că acest articol se adresează doar celor care au avut curiozitatea elementară să citească în întregime subiectul la limba și literatura română propus elevilor din județul Bacău și publicat de EduPedu.ro, în data de 17 februarie 2023. Absolut necesară este lectura textului literar, care servește ca punct de plecare pentru itemi și care este extras din povestirea Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu. Școala 9 face o trimitere la EduPedu.ro, dar, din păcate, aceasta se limitează la bareme și la controversa cu diftongii.

            Fără lectura textului literar în baza căruia s-au formulat itemii, practic nu putem discuta. Nu poți judeca cerințele, fără să cunoști subiectul. Este cum ai vorbi despre un roman pe care nu l-ai citit. Pe elevi îi înțeleg, pe profesori, nu! Este ceea ce au făcut mare parte dintre comentatorii articolului doamnei Cristina Radu, publicat în 20 februarie 2023 pe această platformă.

            Motivul disputei l-a constituit subiectul numărul 8 al probei, cel de eseu literar, care, în formularea autorilor, a sunat așa:

                        ”Crezi că credința în Dumnezeu te ajută să depășești necazurile? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 1”, textul 1 fiind cel literar.

            Să analizăm pentru început formularea: cam grăbită și stângace. Se vede treaba că Inspectoratul școlar Bacău nu beneficiază de un sistem de corectură. Remarcăm mai întâi o mică... cacofonie... Și nu, nu e George Călinescu, cel din ”o mică capodoperă”, à propos de Miezul iernei de Vasile Alecsandri! E Bacăul, care mă întreabă ”Crezi că credința...?”

            În aceste trei cuvinte nu supără doar mica... cacofonie, perfect admisibilă în vorbirea curentă, dar inadmisibilă în limba scrisă, îngrijită, a unui expert ce formulează subiecte pentru examen, ci, mai ales, repetarea a două cuvinte ce fac parte din aceeași familie lexicală: a crede și credința. Se putea formula simplu: ”Consideri că a crede în Dumnezeu...?” Restul frazei ”te ajută să depășești necazurile...” are o problemă legată de folosirea formelor pronominale clitice conjuncte, adică acelea ce se opun cliticelor libere; ele nu au statut silabic, fiind nevoite să se asocieze cu un cuvânt suport și să formeze silabă alături de acesta. Așa fiind, eu susțin că segmentul de frază ”te ajută să depășești necazurile” este formulat stângaci și corect ar fi fost ”te ajută să-ți depășești necazurile”, cu introducerea cliticului conjunct cu valoare posesivă -ți-.

            Acestea fiind zise, am terminat cu forma itemului. Trecem acum să analizăm fondul. Li se cere copiilor să scrie un eseu argumentativ, ”valorificând textul 1”!!! Aici e-aici!

            Ați citit textul 1? V-am prins! Pe voi, pe adulți, nu pe copii, că elevii l-au citit, avându-l pe foaia de concurs. Dar voi, ca adulți, nu aveați voie să comentați și să înfierați până nu aveați minima curiozitate și fairplay-ul de a da o fugă pe EduPedu să vedeți textul și atunci v-ați fi dat seama că li se impune elevilor o argumentare într-un singur sens, ceea ce e un nonsens! Eseul argumentativ trebuie să-ți dea posibilitatea să alegi, dintre două sau mai multe variante, pe cea pe care dorești să o susții. Or, dacă e să valorifici textul lui Lăzărescu, argumentarea nu poate merge decât într-un singur sens!

            Amuzant foarte, să râzi cu lacrimi este și faptul că majoritatea comentatorilor au interpretat Subiectul 8 fie din punct de vedere al ateului, fie din punct de vedere religios, al omului cu frica lui Dumnezeu, fără să aibă nicio idee de text.

            Hai atunci să mergem la text! Hai!

            Să începem cu începutul! Textul este scris de Florin Lăzărescu. Ați auzit de acest autor? E cunoscut și premiat. A scris niște proze, unele reușite. A scris și șcenarii de film, colaborând frecvent cu Radu Jude. Dar când ai la dispoziție carnea întregii literaturi române clasice, moderne și contemporane, e mai mult decât ciudat să alegi... Lampa cu căciulă, care nu este cel mai bun text al domnului Lăzărescu, și nu mă refer la domnul Lăzărescu care a murit între spitale, în celebrul film al lui Cristi Puiu, ci la Florin...

            Foarte mulți dintre cei care au comentat articolul doamnei Cristina Radu au avut impresia că textul lui Lăzărescu are un caracter religios și, de pe pozițiile ateismului, au concluzionat că nu mai suntem un stat laic, că devenim fundamentaliști...! Dincolo de umorul de situație, bazat pe contrast, asta arată cât suntem de emoționali și de superficiali! Foarte puțini au avut curiozitatea să caute subiectul pe EduPedu pentru a citi textul, dacă nu-l cunoșteau direct de la autor.

            Textul domnului Florin Lăzărescu este cât se poate de corect politic, ceea ce nu e un lucru rău. Nici dacă era religios nu era un lucru rău. Suntem totuși o societate democratică în care ambele poziții sunt sau ar trebui să fie acceptate. Doar că în literatură contează sau ar trebui să conteze talentul. Iar, la un examen, textul selectat, că e de un autor clasic, modern sau contemporan, trebuie să fie de valoare sau, măcar, foarte reușit.

            Textul domnului Lăzărescu este unul confecționat după toate criteriile corectitudinii politice; este perfect comparabil cu textele de manual care se scriau pe vremea comuniștilor pentru a servi ideologia partidului unic. În textul domnului Lăzărescu, vechiul se confruntă cu noul și religiosul cu ateul. De fiecare dată primul este ridiculizat, dar nu inteligent, ci cât se poate de plat – vom da citate - și grosolan. Avem opoziție între bunici și nepoți. Bunica este bigotă – ”scuipă-n sân” -  și incapabilă să discute cu un nepoțel surprinzător de savant. Nu e doar bătrână și ramolită, dar e prezentată fără pic de empatie ca fiind... inutilă, bună de nimic; nu știe nici măcar să gătească: ”N-avea rost să-i spun că nu mănânc, ca de obicei, că niciodată nu-mi place mâncarea ei.”

            Fraza domnului Lăzărescu e căznită, împiedicată și dezarticulată. Nu curge; băltește. Acel ”ca de obicei”, din mijlocul frazei stă ca negelul în vârful nasului. Fraza începe cu imperfectul – ”N-avea rost...” și se termină oblu și dezarticulat cu prezentul – ”nu-mi place...” De fapt, nu-i plăcea... În prezent, bunica, creionată fără niciun pic de empatie, ca un obiect, e moartă și nepotul s-a eliberat, a evoluat, mănâncă fast-fooduri și toată recuzita prozelor proaste, confecționate după o rețetă un pic prea transparentă... Cât s-o înțeleagă toți scriitorii...

            Dar nu se poate spune că textul ar fi lipsit de complexitate... Personajul bunicii, de exemplu, este caracterizat și direct, și indirect, prin dialog. Iată o mostră de caracterizare directă:

                        ”Așa era bunica. Dumnezeu, în sus, Dumnezeu, în jos. Ce să știe săraca? Așa-s femeile vădane. Totuși m-am întins la vorbă.”

            Din punct de vedere al lăudacilor domnului Lăzărescu, ar fi de remarcat în citatul de mai sus ironia condescendentă a nepoțelului: ”Ce să știe săraca? ...(...) Totuși m-am întins la vorbă.” (!)

            Dar eu mai remarc ceva: sintagma ”femeile vădane”! I-a scăpat autorului, arde-o-ar focul! Este o sintagmă cât se poate de incorectă politic, în mijlocul unui text care, dacă nu este corect politic, nu e nimic! Nu are altă însușire. Fraza ”Așa-s femeile vădane” exprimă un dispreț suveran al masculului față de femeie. Este incredibil de falocrată! Lipsită de falus, lipsită de sprijinul viril, femeia devine... ”saraca...”, nu valorează doi bani la propriu și la figurat! Și frica de ziua de mâine o conduce la Dumnezeu...!

             Hai, lasă-mă! Chiar așa?! Atât de simplu și simplist?! Într-o societate cu adevărat corectă politic, și nu ipocrită ca a noastră, o asemenea frază l-ar fi omorât pe intrus! La noi, trece bine mersi neobservată! Intenția contează... Eticheta contează... Ce se ascunde sub ea e pentru chițibușari... pe care, oricum, nu-i ia nimeni în seamă... Pe când băiatul ăsta, Lăzărescu, e de viitor! S-ar putea să-l găsiți prin manualele școlare și iată-l prezent și în subiectele de examen.

             ”Acum, de curând, a primit Crucea de Onoare.”

             Cu asemenea texte niciodată nu veți trezi apetitul pentru lectură al copiilor. Cu asemenea texte, îl omori! Sunt și plicticoase, ceea ce e sfârșitul experienței în ochii unui copil.

             Dar să nu pierdem vremea și să trecem la caracterizarea indirectă a bunicii, prin intermediul dialogului, din care va rezulta că este bigotă și ramolită:

” – Deci Dumnezeu l-a făcut pe om? (întreabă perfid nepoțelul)

-          Normal.”

Și acum vine întrebarea de baraj:

”Bunică, zic, dar ia spune-mi și mie cine l-a făcut pe Dumnezeu?” (?)

No comment!

 

                                                   ***

 

Acesta este, în linii mari, textul literar care a servit ca punct de plecare itemilor. Acest

text trebuia valorificat în răspunsul la întrebarea subiectului 8: ”Crezi că credința în Dumnezeu te ajută să depășești necazurile?”

            Este limpede acum că subiectul nu are nici cel mai mic caracter religios și că argumentarea bazată pe text nu se putea face decât în spiritul ateismului; unul simplist, de doi bani, predat de nepoțel unei bunici bigote și decrepite, de care nimeni nu mai are nevoie, trăiește în picioarele celorlalți, care o acceptă ca pe-un obiect inutil, doar pentru că ocupă un loc în spațiu: ”Ce să știe săraca? (...) Totuși m-am întins la vorbă.” (s.n.) Suntem în prezența unui fals eseu argumentativ, care nu-i lasă elevului posibilitatea să aleagă între două concepții de viață – cea atee și cea religioasă – ambele argumentabile, ci îl orientează, prin intermediul unui umor căznit și grosolan, spre prima. I s-a cerut astfel elevului de clasa a VIII-a să fie abil și să se descurce în fața unui item de 6 puncte, formulat anapoda, cum l-o lumina Dumnezeu, în mare mila Lui!

            De fapt, textul literar dat nu putea fi valorificat în niciun fel, fiind prea sărac și confecționat după criterii străine literaturii. Este exact textul care trebuie pentru a-i convinge pe copii că literatura nu valorează nici cât o ceapă degerată! Aș zice că la Bacău avu loc un experiment ratat, dar nu! Sunt pline manualele și volumele acelea, care-i antrenează pe copii pentru examene de texte sans appas, ce îi fac, poate, mai deștepți la examene, dar îi îndepărtează cu siguranță de lectură. Lectura va rămâne ciuntită și practicată doar pentru teste și probe și niciodată de plăcere...

             Acum lucrurile stau cam așa: Autorii – parte din ei – își fac ”datoria”, adică livrează în numele corectitudinii politice; profesorii își fac datoria și predau comentariile, oferind modele de abordare; copiii învață la greu, de dragul examenului... Dar unde e plăcerea, plăcerea aceea care te face să salivezi în fața unei mâncări bune? S-a dus pe pustii și teamă mi-e c-a-nghețat...

            Ceea ce mă îngrijorează e că nimeni nu pare muncit de bănuiala că plăcerea aceea s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată și că domnii Lăzărescu se vor citi între ei...

 

            (Acest articol s-a publicat pe platforma Scoala9.ro , în data de 27 februarie 2023)  

 

 

 

 

 

 

  

              

 

 

 

 

luni, 6 februarie 2023

UN BUCHEȚEL DE LAMIUM PURPUREUM PENTRU FRATELE NEHAMMER


 

    Ce se întâmplă în România când mult iubitul și stimatul Karl Nehammer pierde alegerile în Austria Inferioară?

    N-o să vă vină să credeți!

    În data de 30 ianuarie a.c., doamna Raluca Ion publică pe site-ul Republica.ro un articol obiectiv despre cum a pierdut Karl Nehammer alegerile în landul Austria Inferioară, considerate alegeri regionale-cheie pentru Partidul Popular pe care îl conduce. El a pierdut majoritatea parlamentară într-un land în care se află și Viena și care era considerat fieful partidului său. Grea pierdere!

    Dar eu, nepoate, nu mă omor cu firea și nu mă deranjam să scriu aceste rânduri dacă nu zăream pe pagina de facebook a platformei, la acest articol cât se poate de decent, un comentariu care m-a pus pe gânduri... Acolo, un cetățean din țara noastră ne avertizează cât se poate de ritos să nu ne bucurăm de durerea Nehammerului fiindcă o să pierdem și noi odată cu el! Presupun că omul se referea la ascensiunea extremei drepte în Austria, ceea ce nu ar fi o noutate și nici nu ne-ar afecta mai mult decât ne afectează Partidul Popular. Și-ăștia, și-ăia, tot străini, tot lacomi și nu ne vor pe noi în Schengen, vor doar petrolul, gazele și lemnul nostru, fără să plătească redevențe.

    Mărturisesc că nu mă așteptam ca un român de-al nostru să sară cu atâta alean în susținerea lui Nehammer. Dar mă gândesc că ar fi păcat ca iubitorii de Nehammer să rămână izolați... Poate că ar fi bine să pună de un partid sau, măcar, de o organizație, care să se numească RCIN, adică Românii Care Iubesc Nehammer. Ar fi bine să își facă și un ecuson și să umble cu el prin metrou și pe străzi mai lăturalnice, poate mai câștigă adepți și, uitându-se la ecuson, câinii de pe ulițe ar învăța să latre. Se pot uni și cu cei de la partidul RCIC, adică Românii Care Iubesc Câinii și - de ce nu? - cu cei din Societatea botanică, intitulată maiestuos RCILP, adică Românii Care Iubesc Lamium Purpureum.

    Lamium purpureum este o plantă nevinovată, de culoare mov, un veritabil vestitor al primăverii, din familia labiatelor, care, an de an, în luna martie, își împrăștie pe câmpii și zăvoaie, mirosul ei pătrunzător, iute-nțepător.

    La noi, la olteni, nu s-a auzit de Lamium purpureum. Noi îi zicem ”pizda țigăncii”, dar, ca să nu intru în conflict cu zmeii internetului, am verificat și în dicționarul enciclopedic și, chiar și acolo, denumirea populară este menționată. Ar fi fost și păcat să nu fie! Are atâta savoare! Păi, ce simți când zici Lamium purpureum?(!) Nu simți nimic! Pe când denumirea populară trezește în noi atâtea senzații vizuale, olfactive... Gustative, nu! Că nu se gătește; este o plantă pur ornamentală.

    La noi, la olteni, nu se poartă deloc denumirea științifică... Cum ar fi să zici:

        ”Tu, Leană, ai văzut lanul ăla de Lamium purpureum din dosul casei, fix acolo lângă pissoir? Eu iau o seceră și mă duc să curăț locul c-a crescut prea mare și incomodează...”



    În mod cert Nehammer va pierde majoritatea parlamentară în toate landurile și va suferi. Și, fiindcă a fost deja la bulgari, poate vine după alegeri să se consoleze în țara noastră, nu de alta, dar, la noi, găsești oricând un urs Arthur de vânat... Dacă bulgarii l-au așteptat cu castraveți, noi l-am întâmpina la graniță cu buchețele de Lamium purpureum ca să miroasă frumos și, cum suntem generoși din fire, i-am da, la plecare, și o căruță de lemne, să aibă omul de-un popas pe drumul de întoarcere. Ar acoperi-o cu blana de urs să nu se vadă că-i de furat sau - Doamne ferește! - șpagă pentru d-l cancelar al Austriei ca să ne bage-n Schengen...!

    Dar știi ce am pățit, cititorule, pe facebook, din cauza lui Nehammer Purpureum?

    Mi-au șters textul și a stat așa sub lacăt o săptămână întreagă! Vous comprenez?! Așa o minunăție de tabletă să o bagi sub preș, în loc să o lași să se bucure lumea de ea, să râdă un pic, că râsul detensionează! Doamne, ce oameni proști! Se tem până și de ... țigăncii!

    Dar uită-te la ea, cititorule! Te rog eu: uită-te la ea!

    Nu-i așa că e gingașă! Movul e primăvăratic, matinal, frais...



DR. BODE - BRAND DE ȚARĂ

 



              Bode e metrul etalon al politicii românești. Istoria lui Bode e istoria României postdecembriste. Nu e vorba de istoria evenimențială, ci de cea civilizațională, demnă de... Annales d’histoire économique et sociale. Istoria lui Bode este istoria casei, a familiei și a relațiilor interpersonale din societatea românească postdecembristă. Bode e în fiecare român. Bode e-n toate/În cele ce sunt/Si-n cele ce mâine vor râde de noi. E-n elevul din bancă, ce-l poate lua de model arivistic, și-n absolventul de doctorat, e-n plagiatul ce, fără Șercan, nu murea și care, oricum, va dăinui. Fiindcă Bode va rezista! El îi ține spatele lui Ciucă, iar acesta i-l ține lui Iohannis. Bode e o verigă fundamentală în civilizația românească contemporană. El este piatră de încercare pentru verticalitatea societății academice române!

            Țara, în acest moment, are chipul lui Bode. Ar trebui pus pe drapel în locul stemei comuniste sau în locul găurii revoluționar-decembriste. Păcat, păcat de sângele vărsat, fiindcă s-a scurs în solul patriei fix ca să crească, să trăiască și să înflorească... dr. Bode! Dr. Bode este rațiunea de a fi a României postdecembriste: asta a rezultat în fruntea țării după 30 de ani de ”evoluție” în libertate, ajutată de servicii...

            E vița noastră făurită de susținătorii taciți a trei feluri de câini: maidanezii, de care nu ne putem despărți, fiindcă sunt oglinda noastră, a delăsării, a lipsei de responsabilitate și a ”bunătății” noastre de-o clipă, fără suport și fără viziune; rasa Amstaff, străină și foarte periculoasă, pe care am adoptat-o fără rețineri și fără verificări prealabile, și corciturile, simbol al îngăduinței noastre.

            Să ne trăiești, dr. Bode! Ești brand de țară! Cu tine începe, dar se și termină o civilizație...! După dr. Bode, potopul!

            De-ar veni odată!

    (Acest articol s-a publicat pe platforma Republica.ro, în data de 2 februarie 2023. Titlul inițial era În veci s-or naște pui de... câini sau Vă place Bode?)


luni, 2 ianuarie 2023

VORBE CU MIEZ

 

    ”Poate că nu-l aveți la inimă, domnule Ministru, dar nu puteți nega că Dumbledore are stil.”

        (Harry Potter și Ordinul Phoenix)

marți, 27 decembrie 2022

Libidoul in ”Moara cu noroc” sau Cui i-e frică de educația sexuală

 

                             

 

            Proiectul introducerii orelor de educație sexuală în școli chiar are nevoie de susținere. Dezbaterea din Parlament a fost neconcludentă, voit pudică și confuză, spunându-se că aceste ore nu ar face decât să trezească apetitul tinerilor pentru sex, aruncându-i într-o goană după plăceri fără opreliști și fără discernământ. S-a făcut aci o confuzie cruntă și voită între o reclamă la pornografie și educație. Or, prin educație, se limitează în foarte mare măsură sexualitatea promiscuă, debordantă, fără măsuri de precauție, dar plină de ipocrizie.

            S-a ignorat și vocea tinerilor care, prin Consiliul Național al Elevilor, s-au pronunțat în favoarea orelor de educație sexuală, ore necesare întrucât i-ar ajuta să-și cunoască mai bine corpul și nevoile lui, să-și conștientizeze și să-și strunească simțurile, să înțeleagă că principiul freudian al plăcerii este implicat în toate actele noastre de voință, că doctorul Freud a explicat științific ceea ce filozoful Schopenhauer intuise deja, că sexul nu e deloc separat nici de corpul, nici de voința, nici de viața noastră; că ocupă oricum un loc central, că vrem sau nu vrem.

            În România, orele de educație sexuală le-ar ajuta mai ales pe fete să înțeleagă mai bine că, în numele plăcerii, sunt privite de multe ori ca o pradă, că se profită de ingenuitatea și de ignoranța lor, că fenomenul loverboy există, că traficul de carne vie e în floare, în România chiar mai bine reprezentat decât în alte părți, că trăim într-o lume mult mai cinică decât suntem în stare să anticipăm.

            Cei care militează deschis împotriva educației sexuale invocă anapoda morala creștină. Creștinul nu este un om castrat. Creștinismul nu impune nimănui să fie bigot sau încuiat. Cel mai bun film despre Patimile lui Hristos l-a făcut Pier Paolo Pasolini, un cineast care era ateu, homosexual și marxist declarat. Chestionat despre ateismul său, Pasolini a recunoscut că o fi fost el ateu, dar unul care voia sincer să creadă... Lumea e diversă și ”întortocheate sunt căile Domnului” de vreme ce filmul Evanghelia după Matei a fost criticat de marxiști, după principiul ”cine nu e cu noi e împotriva noastră”, iar Vaticanul, după ce a avut unele creștinești rezerve, l-a decretat cel mai bun film care s-a făcut vreodată după Evanghelii. Iată!

             Orele de religie au fost introduse în școli fără să se țină cont de principiul laicității și de faptul că ele vin în contradicție flagrantă cu orele de fizică și de biologie, invitând copiii, prin chiar planurile de învățământ, să nu pună întrebări – ciocul mic – de vreme ce se propovăduiește indirect dublul adevăr: cel științific și cel religios! Prezența orelor de religie în trunchiul comun și absența orelor de educație sexuală în școli nu au salvat România de la o statistică rușinoasă: suntem pe primul loc la mame minore în UE! Niște fete ajung mame înainte de a fi femei și ajung femei fără să știe măcar ce li se întâmplă... O rușine! Dacă materia religie face parte din trunchiul comun-obligatoriu al planurilor de învățământ, cu cererea consimțământului părinților, atunci să introducem și educația sexuală în trunchiul comun, tot cu consimțământul părinților. Să adăugăm că educația sexuală nu ar veni în contradicție cu niciun alt obiect de studiu, ba chiar ar completa fericit orele de biologie și de literatură, scriitorii, majoritatea creștini, nefiind nici ei niște oameni castrați sau care își ignoră sexul. Problema unora e că orele de educație sexuală ar descătușa mințile tinerilor, că ar favoriza lectura lui Freud, că altfel ar vedea tinerii lumea și societatea, că ar pune mai multe întrebări, că ar fi mai dezinhibați, mai greu de manipulat și că politica ”ciocului mic” s-ar duce dracului... și-ar fi păcat de atâta ”muncă”...

             Prin aceste ore, se va urmări, dacă se va da voie, să se arate că omul este o ființă complexă, că el are și sex, și simțuri, și voință, că aceste trei lucruri nu este bine să fie puse sub capac, fiindcă atunci se vor manifesta dezordonat și nepredictibil. Știm cu toții că bărbatul gelos își învață nevasta curvă; citiți Școala nevestelor și Școala bărbaților, că tot suntem într-un an Molière. Cutia Pandorei nu poate fi păstrată închisă la infinit. Ușa zăvorâtă tentează, chiar dacă dincolo de ea nu este neapărat paradisul... Dacă ușa interzisă este actul sexual, trebuie să le explici copiilor că depinde doar de noi și de educația noastră dacă dincolo de ea vom găsi paradisul, sau doar o consolare, sau o efemeridă, sau poate iadul. Toate aceste variante sunt probabile. Dar menirea orelor de educație sexuală este să țină iadul cât mai departe. Ele îl vor ajuta pe tânăr să se cunoască mai bine și să îl înțeleagă mai bine pe cel din fața lui. Un om educat este un om avizat. Această materie ar trebui să își găsească locul măcar printre opționale. E absolut necesar.

            E adevărat că orele de literatură română suplinesc ceva din conținutul educației sexuale, dar prea puțin. Literatură universală nici nu se mai face. Eu sunt convinsă că sunt tineri care nu-i vor citi niciodată nici pe Molière, nici pe Henry James, nici pe John Galsworthy, nici pe Marchizul de Sade, nici chiar pe Balzac, cel din celebra Peau de chagrin, roman comentat de însuși Freud. Aceștia sunt autori care au avut curajul să vorbească direct sau voalat despre libido. Marchizul a făcut-o direct... Și l-a costat... ani buni de închisoare. Nici Slavici al nostru nu e mai prejos. În Moara cu noroc, libidoul e la loc de cinste:

            ”Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată!”

            Dar Ana ”cea înțeleaptă și așezată” e neclintită:

            ”Ei! nu vreau! grăi Ana rece și se dete înapoi.”

            Și acum se întâmplă ceea ce mai toți sexologii evidențiază, iar Slavici a știut înaintea lor: bărbatul se retrage, dacă femeia e fermă: ”Lică se retrase cam necăjit.” Sigur, asaltul urma să se reia... Dar cine credeți că dă o mână de ajutor, ”săracul de el”? Chiar Ghiță:

            ”Săracul de mine! (...) Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe...”

            Lică nu îi ia nimic din frumusețe... În tot acest context, Lică e păcatul, care mocnește și se înmulțește, ajutat și de slăbiciunea omului. Lică e cel care face să progreseze narațiunea, așa cum păcatul originar s-a cuibărit la originea lumii, ca șarpele... Și eu m-am gândit de mai multe ori, recitind această splendidă nuvelă la poemul Șarpele de Vasile Voiculescu:

Am întâlnit un șarpe împodobit splendid,

În verdea lui armură (Lică avea ochii verzi)

... Am ridicat călcâiul. El m-a privit lin, drept

C-o grea făgăduință în ochiul lui deștept

Știui că e păcatul... și nu l-am mai ucis”

            Și ce plină de patimi și înțelesuri e făgăduința lui Lică!

            El știe să speculeze slăbiciunea umană. Când Ana se ridică ”roșită ca bujorul” după ce Lică aruncase o vorbă despre slujnică, bătrâna, mama ei -  o înțeleaptă -  gândește că ”așa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.” Iar păcatul Anei e unul universal și foarte, foarte mic: chemarea îndărătnică a cărnii. Și când o joacă Lică se produce adevăratul ei dans nupțial. Își dă seama și Ghiță când ”îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.”

            De ce vrea Ana să rămână la han în ziua de Paște? E drept că la Moară rămânea bărbatul ei. Dar copiii ei plecau la rude. Cuminte ar fi fost ca ”Ana cea înțeleaptă și așezată” să plece cu ei. Dar nu o face: ”Țiu la tine, Ghiță, strigă ea îndărătnicită”, dar Ghiță cel moale și ezitant nu e prost:

            ”Grozav ți-e de mine! (...) Spune drept; vorbește-mi pe față: vrei să rămâi, pentru că știi că are să fie și Lică aici.”

            Chiar și bătrâna ei mamă se desparte de dânsa ca și când abia acum ar mărita-o cu adevărat:

            ”Ea își sărută la despărțire copila, o sărută o dată, de două ori, o sărută de mai multe ori, ca și când s-ar despărți pe veci de dânsa, ca și când acum o ar mărita și numai acum ar sâmți că ea trebuie să împartă bucurii și amaruri cu soțul ei.”

            Lică și Ana rămân singuri la han:

            ”Lică privea cu mulțumire la obrajii ei aprinși, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca și caisa răscoaptă... (...) Se sâmțea stăpânit de dânsa...”

            Din acest moment, deznodământul nu mai contează.

Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,

Iubirea e sămânța eternității-n carne, conchide Vasile Voiculescu în Sonetul CCXXXV.

După ce Ghiță o asasinează, iar Lică se întoarce la han ca să-și recupereze șerparul, dar Freud ne-ar asigura că el îl uitase acolo anume ca să se întoarcă, ”când Lică se plecă asupra ei, ea țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă...” (s.n.)

            Ana a plătit plăcerea cu viața, dar măcar a știut înainte de a muri ”că a fost jucată”...

            Și e frumoasă povestea lor de dragoste, chiar dacă... vinovată:

Am fost și noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...

Ci-mbrățișarea noastră, oricât de vinovată,

Păstra în ea savoarea întâia, neuitată

Și paradisiacă a primului păcat.

...

Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim

Și-n ghearele Satanei noi încă strălucim. (Voiculescu, iarăși)

 Sunt convinsă că mulți profesori de română evidențiază la Moara cu noroc tot ce trebuie, iar, dacă nu o fac, ce se întâmplă?!

            Ooooo! Se întâmplă ceva ce unii literați încă nu au remarcat: cursurile de literatură castrate, unde sexul nu-și găsește locul, fiind tratat ca și când nu ar face parte din viață, sunt privite de elevi și studenți ca simplă literatură pentru examen, care nu numai că nu trezește apetitul, dar nici nu trebuie să o facă și, atunci, ei se vor îndrepta în masă spre E.L. James și al său roman, 50 de umbre ale lui Grey, citit la apariție de 80% dintre elevii mei. Mi l-au recomandat și mie: ”Nici nu știți ce pierdeți, doamna...”, ”Nu prea am timp”, am bâiguit eu, ”Nici noi, dar merită”, a venit replica. Și cred că aveau dreptate, dar eu nu prea citesc la întâmplare, îmi fac liste de lecturi prin care urmăresc o idee și mă țin de firul listei. Ce am vrut să spun este că, dacă le-ai semnala libidoul în opera unor Slavici, Molière, Balzac, Henry James, John Galsworthy și alții, le-ai trezi mai mult apetitul pentru marea literatură decât prezentându-i pe scriitori ca pe niște ființe castrate. O civilizație castrată, ce nu îndrăznește să vorbească deschis despre sex, este o civilizație condamnată, care se ignoră, neavând curajul emancipării sub niciuna din formele ei. La viața mea, prin natura muncii mele, i-am citit pe Kant, Schopenhauer, Chomsky, Freud, toți, deschizători de drumuri. Indiferent de specializarea pe care o vei urma, lectura lui Freud este cea mai instructivă.  Le-am atras de mai multe ori atenția elevilor mei asupra cărților lui. I-am rugat să-l citească, fiindcă altfel vor vedea lumea, oamenii, relațiile interumane, societatea, psiho-patologia vieții cotidiene și propriul destin după lectura lui Freud. Ce om! Ce geniu! Châpeau bas, domnule doctor! Ce bine că ați existat! Ce bine că nu ați avut prejudecăți!

             Freud vorbește despre ”principiul plăcerii”, pe care dacă nu-l ignorăm nu înseamnă că-i cădem pradă. A vorbi despre acest principiu și rolul lui în viața noastră nu însemnă a induce altora ideea că plăcerea e totul în viață, cum greșit comentează doamna Rucsandra Cioc, într-un articol publicat pe platforma Republica, in data de 7 martie 2021, și republicat pe aceeasi platformă în data de 26 noiembrie a.c. Căutarea plăcerii este subîntinsă tuturor actelor noastre, dar acest lucru se petrece subconștient, că vrem sau nu vrem, iar faptul de a nu conștientiza acest lucru nu ajută la nimic. A trăi cu impresia că sexul e doar pentru pipilică și făcut copii, că orgasmul e doar o întâmplare exotică e o prostie și e foarte trist că această prostie e susținută chiar de la tribuna Parlamentului: Vorbim de ”educație sanitară” în loc de educație sexuală, ca și când am confunda spălatul pe mâini cu spălăturile intravaginale, proscrise de ceva vreme. Trebuie să îi spunem clar și doamnei Cioc că a vorbi despre ”principiul plăcerii” nu are nicio legătură, dar niciuna cu a recomanda ”goana după plăceri și egoismul”, cum scrie dânsa. Nu recomandăm nici așa ceva, nici Freud după ureche...

            Mă întreb dacă doamnele din Parlamentul României care au făcut, din vocea lor, zid împotriva educației sexuale au citit măcar un volum din Freud sau au avut vreodată orgasm. Își mai aduc aminte și în ce poziție erau...?

            O altă problemă pe care o ridică Rucsandra Cioc este dacă educația sexuală s-ar preda bine sau nu și ce ar trebui să conțină programa.

            Pentru început programa ar trebui să conțină tot ce se găsește în multele cursuri pregătitoare, în vederea predării educației sexuale ce s-au făcut din 1995 încoace. Intențiile au fost bune, dar au fost blocate, ca mai tot ce e românesc. Capitolul despre contracepție ar trebui neapărat îmbogățit și ar trebui adăugat un capitol despre minoritățile sexuale. Ca să avem o programă obligatorie trebuie să avem educația sexuală ca obiect de studiu obligatoriu. Or, noi abia vorbim de educație sanitară, ca obiect opțional. Dacă obiectul ar fi obligatoriu, s-ar emite programă și ea ar trebui respectată. Desigur, ea poate fi îmbogățită, dacă elevii pun întrebări și se arată interesați de anumite conținuturi. Cât privește supoziția doamnei Cioc că poate nu s-ar preda bine obiectul că – deh! – nu toată lumea are har, întreb și eu: Și-a pus cineva problema în atâția amar de ani dacă religia se predă bine, dacă se predă cu har? Orice obiect de studiu trece prin mâna profesorului, poartă amprenta lui, iar profesorul are sau nu are talent pedagogic. Dacă un profesor de română nu are nici talent la scris, nici har pedagogic nu înseamnă că trebuie să scoți româna din programă...

            Cât privește atitudinea ”pro viață sau pro avort”, despre care vorbește doamna Cioc, până să ajungem acolo trebuie să discutăm despre mijloacele contraceptive. Sunt multe și pe an ce trece mai perfecționate. Am cunoscut persoane pudice și bigote care consideră chiar și contracepția o crimă... Înainte să vedem în avort o crimă, hai să ne gândim că acel făt este purtat în pântece de o femeie; că ea trebuie să fie suficient de coaptă pentru a deveni mamă; că acel copil trebuie să se nască într-o familie normală, dorit, în egală măsură de mama și de tatăl lui; că acea familie ar trebui să aibă mijloacele materiale necesare pentru a-și crește pruncul... Spus direct, femeia aceea nu poate fi obligată să fie mamă, dacă nu se simte pregătită sau în stare și dacă nu are mijloacele materiale necesare pentru a-și crește copilul. Să-i amintim doamnei Cioc și de femeile care au făcut avort în condiții improprii, improvizate, în timpul ”epocii lumină”, decretate de Nicolae Ceaușescu, când atitudinea oficială era ”pro viață”, și care au murit... de dragul vieții... Chiar așa ”De ce trebuie să ne împotrivim orelor de educație sexuală în școli”, cum scrie dânsa? De remarcat folosirea fermă a indicativului ”trebuie”, în locul condiționalului ”ar trebui”, care, măcar, ar lăsa drept de apel; de remarcat folosirea pluralului manipulator ”să ne împotrivim”, care nu-ți dă voie să discerni și să alegi. La un moment dat Domnia Sa scrie că la orele de educație sexuală elevii nu ar învăța nimic din ce nu știu deja, fiindcă trăim într-o societate îmbibată de sex la nivelul imaginii, confundând dumneaei grav pornografia cu expunerea argumentată și chiar prevenitoare!

            Cât privește întrebarea Rucsandrei Cioc dacă ”are o instituție (școala) dreptul să emită un discurs  care poate veni în contradicție cu valorile individului și ale familiei”, răspunsul este categoric da și a fost dat de mult, încă de când s-a introdus Teoria heliocentrică la obiectul fizică, după ce Nicolaus Copernic și Johannes Kepler au demonstrat matematic că nu noi și planeta noastră suntem centrul universului – vai de curul nostru! – ci soarele, în timp ce noi, împreună cu alții, ne învârtim frumușel în jurul lui și luăm lumină de acolo; răspunsul este categoric da, de când Charles Darwin, cu prețul sănătății și al vieții, a reușit să definitiveze Originea speciilor (1859) și, după ani buni, teoria lui intra cu pas ferm în universități și în școli, la ora de biologie. Să adăugăm că materia de studiu trece prin atitudinea și vocea unui profesor; că formula ”magister dixit” s-a demodat de mult; că profesorul de educație sexuală propune o manieră de abordare și nu o rețetă obligatorie; că școala nu este o instanță, că nimic nu poate fi definitiv și nici perfect, că nici părinții nu au întotdeauna timp să vorbească cu copiii lor despre sex. Sau, dacă au și o fac mai bine ca la școală, cu atât mai bine societății și copiilor, cu atât mai bine!

             În această dezbatere, eu aș veni cu o propunere: educația sexuală să se facă în grupe distincte de fete și de băieți. Fiindcă fetele și băieții, femeile și bărbații au probleme sexuale distincte și pot apărea stări de inhibiție când fetele sunt în prezența băieților și invers. Ora de educație sexuală ar trebui să fie o oră în care răspunzi unor întrebări, iar, în primele întâlniri, ar trebui să se facă doar exerciții de dezinhibare...

            Dezinhibarea e necesară întregii societăți...


            (Acest articol a apărut pe platforma www.scoala9.ro în data de 15 decembrie 2022)

               

 

 

duminică, 13 noiembrie 2022

Il était une fois... à Hollywood - L'Invitation à la réécriture

 


                           

      Avec le film Once Upon a Time... in Hollywood, présenté en compétition officielle à Cannes, en 2019, Tarantino n’est pas à sa première aventure de ce genre.

            C’est son quatrième film présent en compétition à Cannes après Pulp Fiction – Palme d’Or en 1994 -, Boulevard de la mort (2007) et Inglourious Basterds (2009, prix d’interprétation masculine pour Christoph Waltz) et c’est pour la deuxième fois, après le même Inglourious..., que Tarantino se lance dans l’écriture d’une histoire alternative. Sa nature nerveuse, espiègle et extravagante le rend mécontent des issues historiques.

            Aussi fait-il la nique à l’histoire pour en changer le cours.

            Il était une fois... à Hollywood, c’est sa deuxième uchronie, pour employer ce terme créé par le philosophe Charles Renouvier (1815-1903), sur le modèle du mot utopie, inventé par Thomas Morus en 1516, à l’aide de ce préfixe négatif u. Renouvier remplace topos (lieu) par chronos (temps) et c’est ainsi que naît l’uchronie, une histoire qui ne se retrouve pas dans l’ordre chronologique des événements. C’est une histoire inventée, mais il faut absolument qu’elle trouve son point de départ dans une situation historique identifiée comme réelle, mais dont on modifie le déroulement, l’issue et les conséquences. Le dénouement  inventé et ludique est très fécond et, souvent, réconfortant pour l’esprit, stimulant le sens de l’histoire. Et on voit Tarantino prendre des notes, se documenter, mettre en place ces notes et, mécontent, démonter tout cet agencement pour le transformer et le faire revivre dans le septième univers.

            C’est ainsi que nous sommes portés en 1969, à Hollywood, où nous faisons la connaissance de Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), acteur de séries télé, et sa doublure, le cascadeur Cliff Booth ( Brad Pitt – l’Oscar et le Golden Globe du meilleur second rôle masculin) qui met beaucoup de charme et de talent dans son humble travail de plus en plus méconnu, mais qui ne s’en plaint jamais. C’est qu’il supporte et affronte avec courage le monde, là où ceci ne peut lui offrir que ses limites et sa médiocrité.

            L’action du film commence en février 1969, quand l’acteur Rick Dalton (personnage fictif) – ancienne star d’une série télévisée, Le Chasseur de primes, reçoit de la part d’un agent artistique, Marvin Schwarz, (Al Pacino – très bon, plein de grâce et mémorable dans un rôle fugitif) la proposition d’aller en Italie tourner des westerns spaghettis pour pouvoir changer de cap, mettre fin à une carrière un peu trop prévisible et se donner un nouveau départ dans la vie. Mais Rick Dalton est prétentieux. Nous sommes en présence du personnage principal d’une comédie, surpris dans un moment ingrat de sa vie. Il est intelligent. Il comprend très bien que sa carrière est sur le déclin et qu’il n’a d’autre issue que d’accepter la proposition de Monsieur Schwarz, mais il n’aime pas les westerns spaghettis, trop mimétiques et dépourvus de psychologie et il commence à ne plus aimer ce qu’il fait... Il entend très bien que non seulement lui est sur le déclin, il en va de même pour le goût public, le mimétisme fait rage, le monde du cinéma se trouve à un carrefour... Et, comme il a le sens du ridicule, il évite de devenir pathétique. Et alors il boit. Il boit ferme. Il boit pour pouvoir accepter sa vie, pour pouvoir oublier qu’il pourrait très bien jouer d’autres types de rôle mais que les spectateurs et surtout les producteurs se sont habitués à le voir seulement en chasseur de primes... C’est l’un des rôles les plus difficiles de Leonardo DiCaprio qu’il mène très bien à terme. C’est le tragique dans le comique et DiCaprio sait très bien garder la ligne de flottaison, sans immerger, sans trop émerger... Il est parfait.

            Finalement, notre héros accepte la proposition de Schwarz. Mais le départ pour l’Italie aura lieu en été et nous avons suffisamment de temps pour explorer leur milieu de vie. Rick habite une belle villa avec piscine en Beverly Hills et il apprend avec transport qu’il est le voisin de Roman Polansky qui vient d’acheter la demeure du 10 050 Ciélo Drive au producteur de disques Terry Melcher, qui, à son tour, la tenait du comédien Cary Grant! Quel voisinage! Rick se sent ranimer.

            Cliff partage une caravane avec sa chienne Brandy, à proximité d’un drive-in, pour être tout le temps près du cinéma. Il a fait la guerre au Viêt-nam et, de retour dans son pays, il n’a plus de femme, plus de maison, plus d’avenir... Le monde a changé et ce monde nouveau ne reconnaît plus ses héros et n’a que faire de Cliff. Ce dernier n’a plus que sa chienne, Brandy, qui l’aime et le comprend. Clélia Cohen, la critique de Libération, parle de <<leurs solitudes parallèles>>, celle de Cliff et celle de Rick, et du <<monde finissant qu’ils incarnent>>, où l’un n’a pour se consoler que sa chienne et l’autre, sa piscine et sa margarita.

            Mais ce film, attention, il faut le regarder – comment dirais-je? – entre les lignes pour ne rien perdre, pour arriver finalement à <<rompre l’os et sucer la substantifique moelle>>. Car ce monde finissant rappelle le nôtre, également mimétique, manipulateur et manipulé, qui nous impose sa grisaille et sa monotonie. On n’a qu’à s’y adapter, qu’à le vivre... C’est ce que font les deux héros, tandis que le réalisateur, Tarantino, a déjà annoncé que c’était son avant-dernier film et qu’il tirerait sa révérence...

            Le film comporte deux parties:

            1 L’aventure américaine d’avant l’Italie et

            2 L’aventure américaine d’après l’Italie

            L’Italie est un intermezzo, un moment de passage, justement pour donner aux jeunes hippies, jonchés partout dans ce film, la possibilité de mûrir, de mieux acquérir leur contour manipulé et manipulateur. Cliff fait leur connaissance avant de partir pour l’Italie et ce sont eux qui le regagnent après l’Italie. Toutes les fois leur rendez-vous est explosif. Ils essayent d’imposer leurs règles à Cliff et celui-ci ne l’accepte pas. C’est l’individu face à une société qui ne réussit pas à le faire obéir.

 

            L’Aventure américaine d’avant l’Italie

            C’est la partie du film la plus descriptive, très proche de la réalité, un peu ennuyeuse donc, justement parce qu’elle veut nous porter dans l’atmosphère des années ’60.

            Ainsi voit-on Rick Dalton – personnage fictif – jouer le premier rôle dans l’épisode pilote d’une série western, Lancer, réellement produite de 1968 à 1970 par CBS. Mais Rick n’oublie pas son ami, le cascadeur, et prie Randy, le producteur, d’embaucher Cliff, vu qu’il a besoin de ses services. Randy hésite pensant toujours que Cliff avait tué sa femme sur mer, lors d’une querelle, sans avoir payé pour ce meurtre, que beaucoup de personnes tenaient pour vrai, sans pouvoir le prouver. Finalement il accepte <<l’énergie que Booth apporte sur le plateau>> encore qu’il ne l’aime pas. Mais Cliff a la guigne. Et là c’est un bon moment pour Tarantino de rejoindre la vie réelle et d’évoquer un épisode cher aux cinéphiles qui s’y connaissent: sur le tournage de la série Le Frelon vert, en 1966, Bruce Lee a eu un discours arrogant qui a vraiment piqué un cascadeur à trois poils, Gene LeBell, qui a mis Lee sur le dos en un tour de main.

            Rassurons-nous! Gene LeBell non plus n’a pas tué sa femme. Et puis, il faut le dire, personne de ce film n’a tué sa femme.

            Mais vous rappelez-vous La Fureur du Dragon de 1972, avec Bruce Lee et Chuck Norris?

             Et bien, quand j’ai vu Cliff/Brad Pitt affronter Bruce Lee, c’est à Chuck Norris et à la scène du Colisée que j’ai pensé premièrement, attendu que Chuck est lui aussi charmant, il a fait son service militaire en Corée du Sud et, de retour aux États-Unis, il a ouvert une école de karaté fréquentée par nombre de célébrités, dont l’une est présente dans ce film aussi – Steve McQueen.

             C’est au manoir Playboy, acheté en 1971 par Hugh Hefner, le fondateur du magazine <<Playboy>> que Tarantino réunit et fait danser Roman Polanski, sa femme, Sharon Tate, le coiffeur Jay Sebring, son ancien amant, l’acteur Steve McQueen et d’autres. Tarantino s’intéresse plutôt aux médisances sur le compte de Polanski qu’au charme dionysiaque de ce manoir abritant, à part la piscine, un mini-zoo, une grotte, un orgue, une cave à vin, plusieurs courts de tennis et qui a vu des fêtes extravagantes et somptueuses très appréciées par Peter O’Toole, Elvis Presley, John Lennon, Leonardo DiCaprio (voilà!), Alec Baldwin, Joaquin Phoenix.

            Mais revenons à notre héros, Rick Dalton/Leo DiCaprio, qui a vraiment du pain sur la planche! Il est Caleb de Coteau dans le western Lancer, où il croise  Trudi Fraser, une petite fille de 8 ans, qui devient sa partenaire. En la voyant, tout le monde a pensé à la jeune Jodie Foster qui, dès l’âge de 7 ans, tenait des rôles dans des séries western, comme Bonanza.

            Pendant les pauses, lui et Trudi, qui est, naturellement, précoce, papotent. Il lui parle d’un personnage du roman qu’il lit, Tom Breezi, qui apprivoisait des chevaux sauvages, mais qui fait une chute et, après l’accident, ne peut plus monter à cheval. Sa carrière est coupée. Il devient inutile et Rick se voit dans le destin du personnage: il n’a pas souffert d’accident, mais il est possible que l’industrie du film n’ait plus besoin de ses services... Il est inquiet.

            Mais son ami, Cliff, n’a pas de souci. Il répare l’antenne de télévision de la villa de Rick et, comme il est perché sur le toit, guette la propriété des époux Polanski, les voisins de Dalton. Roman n’est pas à la maison, Sharon est avec Jay, mais le paysage est troublé par l’apparition d’un personnage un peu bizarre, le visage encadré par une tignasse désordonnée et au regard déconcerté.

            Mais qui est-il et qui cherchait-il?

            Il est le fameux Charlie Manson, l’enfant illégitime de Kathleen Madox qui n’avait que 16 ans lorsqu’elle a accouché. Il fut voleur, proxénète pour devenir finalement le gourou d’un groupe de hippies, qu’il a baptisé La Famille qu’il n’avait jamais eue.  L’intelligence et le talent ne lui faisaient pas défaut, mais l’éducation lui manquait totalement vu que personne ne s’en était occupé. Mais parmi ses jeunes hippies, il se sentait Dieu sur terre. En prison il avait appris à jouer de la guitare. Et il compose. Dans le film, les jeunes hippies, – parmi lesquelles Pussycat, la fille de Cliff – qui ramassaient des aliments dans les poubelles de Los Angeles, chantaient des mélodies composées par Charlie. Dans la grise réalité, au procès qui a suivi aux meurtres de l’été 1969, les filles de Charlie, accusées de crimes affreux venaient en chantant les mélodies de leur gourou et en feignant l’innocence...

            Il cherchait le producteur de disques Terry Melcher qui l’avait auditionné, mais qui, finalement, a refusé d’enregistrer ses compositions. Manson comptait toujours le faire se raviser. Heureusement, Melcher avait déménagé et, au 10 050 Ciélo Drive de Beverly Hills, Charlie ne trouve que la belle moitié de Roman Polanski qu’il dévisage sans lui en vouloir aucunement. Et il s’en va <<Au vent mauvais/ Qui l’emporte/ Deça, delà/ Pareil à la/Feuille morte.>>

            Le film rejoint la réalité au moment où les filles de Charlie chantant, après avoir ramassé des vivres suffisamment comestibles dans les poubelles, se préparaient à les nettoyer un peu à la rivière qui arrose la ville avant de se rendre à l’océan:

           

                        Piller les poubelles était devenu une manière de survivre pour la Famille. Les supermarchés de Los Angeles jettent tous les jours de la nourriture parfaitement comestible, des légumes frais, des cartons d’œufs, des paquets de fromage qui ont dépassé une certaine date. Nous, les filles, étions chargées de fouiller dans leurs poubelles, de prendre la nourriture (...), de la nettoyer, d’enlever les morceaux abîmés ou pourris...

 

            C’est ce que dit Susan Atkins, la fameuse criminelle, citée dans le livre The Garbage People (1971), écrit par John Gilmore et Ron Kenner, Susan, l’ancienne amante d’Anton LaVey – l’auteur de la Bible satanique, fondateur en 1966 de l’Église de Satan et personnage dans le film Un bébé pour Rosemary de Roman Polanski. Susan a, elle aussi, décroché un tout petit rôle dans le film de Polanski Le Bal des Vampires, où elle a joué à côté de  Sharon Tate qui y était Sarah, la belle fille des aubergistes, dont tombe amoureux Alfred, l’assistant du professeur Abronsius, interprété justement par Roman Polanski! Que voulez-vous? <<À force de parler d’amour, on devient amoureux>>!

 

            Cliff débarque au Spahn ranch et fait la connaissance de La Famille

 

            Après avoir nettoyé les vivres ramassés dans les poubelles, les filles regagnent le Spahn ranch. Cette ferme, qui a servi de décor à quelques épisodes de la série Bonanza, est située en plein désert, à une cinquantaine de kilomètres de Los Angeles, et a appartenu au fermier George Spahn, qui élevait des chevaux et qui louait la ferme aux réalisateurs de westerns. Dans le film il est présenté comme ayant été lui-même réalisateur.

            Cliff, qui est amouraché de Pussycat (Margaret Qualley), la ramène au ranch. Ici, c’est un monde dans le monde qu’il découvre, avec ses propres lois, qui n’a pas les mêmes racines que notre société rigoureusement organisée, mais qui ne semble pas, hélas, pour autant, être  plus honnête; seulement plus sale. Cliff ne se laisse pas envoûter. Bien au contraire, il devient ombrageux. Il soupçonne les hippies d’avoir profité de la bonté et de la sénilité de Spahn, qui a plus de 70 ans et est aveugle. Il a accepté de loger Charlie et sa Famille en échange de quelques faveurs sexuelles de la part des filles. Le gourou a chargé Lynette Fromme (Dakota Fanning, qui voulait depuis longtemps travailler avec Tarantino), baptisée Squeaky, de s’en occuper. Et elle s’en occupe. <<Squeaky m’aime>>, apprécie George.

            Mais pourquoi les faire changer de nom?

            Charlie faisait son pouvoir pour anéantir leur passé, leur identité, leur personnalité. Dans ce groupe farouchement uniformisé, ils ne sont que des marionnettes auxquelles on peut demander n’importe quoi. À la ferme, ils ne sont plus personne. La misère et le manque d’avenir les uniformisent et alors c’est bien simple que Susan Atkins devienne Sadie, Charles Watson, Tex et Lynette Fromme, Squeaky. Ce sont des noms jetés au hasard et leurs porteurs vivent au jour le jour. Sont-ils libres?

            Non, pas du tout. Ils sont affreusement manipulés.

            D’abord, Cliff, qui avait filmé au ranch, s’est intéressé à George qui dormait à ce moment-là. Il dormait le jour pour pouvoir dans la soirée regarder une série avec Squeaky, dont il ne voyait rien, étant aveugle, mais c’était sa manière de passer du temps avec elle, c’était comme le prélude d’une partie de sexe. Cliff le réveille pour l’interroger sur sa vie présente. Il ne peut pas échapper à l’impression que les hippies vivent aux dépens de George. Il est méfiant et les hippies se sentent vexer. C’est qu’ils tolèrent très mal la méfiance. Et ils se vengent: Un certain Clem pique un pneu de la voiture de Cliff. Si Cliff avait été des leurs, il aurait accepté en riant cette mauvaise blague. Mais Cliff n’est pas des leurs et il ne veut aucunement l’être. Il reste un individu, quelque cher que cela puisse lui coûter. Il est très mécontent de l’état de la voiture qui n’est pas la sienne, mais l’élégante Cadillac de Rick, et les deux hommes se préparent à en découdre. Cliff casse la figure à Clem, lui demande fermement de changer la roue et puis s’en va. Mais avant l’épisode de la bataille, il a une toute petite conversation, très intéressante, avec Pussycat (personnage inventé). Elle l’accuse de ne rien comprendre à leur monde et en général. Elle dit:

            <<George n’est pas aveugle. C’est toi l’aveugle!>>

            Phrase exceptionnelle, il faut en convenir! Une phrase accusatrice, la quintessance de la manipulation! Donc n’est pas aveugle celui qui est aveugle au sens propre et figuré du terme, puisqu’il ne voit rien et se laisse duper. Les aveugles sont ceux qui s’entêtent à ne pas accepter ce qu’on leur demande et on leur impose de voir et d’accepter. C’est un monde à l’envers qui ne peut pas durer. Quelque part il va crever, comme un pneu... pour avoir trop roulé et parsemé son odeur fétide. Le menteur ne va pas loin!

            Mais les hippies vont évoluer...!

 

            Intermezzo

 

            Les deux amis partent pour l’Italie changer de cap et redonner du souffle à leur carrière et à leur vie. Ici, Rick Dalton travaille, parmi autres, avec Sergio Corbucci dans le film (inventé) Nebraska Jim. Il fait quatre films au complet, gagne beaucoup et gaspille presque tout ce qu’il gagne, mais c’est en Italie qu’il trouve sa moitié: Francesca. Auréolé de cette conquette, il regagne l’Amérique pour vivre l’aventure de sa vie qui prouvera bien que la vie de tous les jours peut parfois l’emporter sur le film...

 

            Chez Gary Hinman

 

            Dans la nuit du 8 au 9 août 1969, Sharon Tate, enceinte de 8 mois et demi, et ses hôtes -  Abigail Folger, la fille de Peter Folger, le Président de Folger Coffee Co, le fiancé d’Abigail, Voytek Frykovski, un scénariste polonais, ami de Roman Polanski, et Jay Sebring, le coiffeur des stars, furent massacrés par quatre membres de la bande de Charles Manson. C’est le dénouement de l’histoire réelle dont parle ce film et qui sera réécrit. Parmi les invités figurait également Ennio Morricone (1928-2020), qui dut son unique Oscar de la meilleure musique d’un film à Quentin Tarantino, en 2015, pour Les huit Salopards. Heureusement, il n’avait pu participer à cette fête qui a fini par un carnage.

            Mais pourquoi ce carnage? Qu’est-ce qui le justifie?

            <<Plus on lit des choses, plus on se rend compte que cette histoire est obscure>>, commente Tarantino. Il est difficile de tirer les choses au clair et pourtant il existe des événements et des arguments qui se tiennent.

            Gary Hinman est un musicien et un homme généreux. Il a bon cœur, par-dessus tout. Il est polyinstrumentiste, professeur de musique et bouddhiste qui avait ramassé de l’argent pour pouvoir se payer un voyage au Japon, qu’il a projeté justement pour l’année 1969. De temps en temps, lui, comme tout le monde, touche à la drogue. En cette qualité de musicien, d’homme généreux et de consommateur de drogue, il a reçu Charlie et les siens dans sa maison de Topanga Canyon. Mais Charlie n’est pas le seul artiste de la Famille...

            Bobby Beausoleil, véritable chanteur, acteur et consommateur de marijuana et d’acide, a rencontré Charlie et sa harde dans un endroit au nom prédestiné – la Vallée de la Mort – où  sa voiture était tombée en panne. Ils se sont vus et se sont plu. Et Bobby les a suivis au ranch. Il connaît bien  Gary. C’est ainsi que les trois artistes se mettent à se fréquenter. Gary écoute Charlie, il arrive même à croire à sa musique et finit par promettre à Bobby de financer une session d’enregistrement au gourou. Mais, tout comme dans le cas de Terry Melcher, le gourou ne convainc pas assez et comme Gary avait besoin d’argent pour aller au Japon il se rétracte, tandis que Charlie et les siens croyaient pouvoir le convaincre...

            Voilà pourquoi le 25 juillet 1969, Bobby Beausoleil, Mary Brunner, ancienne bibliothécaire de l’Université de Berkeley, et Susan Atkins débarquent à Topanga Canyon sans nourrir nullement la pensée du meurtre, mais seulement l’idée de convaincre Gary de changer d’avis.  Pour mieux faire, ils se servent d’un revolver et d’un couteau. En se voyant menacé, Gary accepte de leur donner 150 dollars. La somme n’est pas jugée satisfaisante et les trois agresseurs, désorientés, appellent le gourou les tirer d’embarras. Charlie arrive et n’aime pas ce qu’il voit. Il  pense ne pouvoir plaquer simplement la maison, vu que Hinman pouvait se rendre à la police et les dénoncer. Hinman devait être surveillé tout le temps... et alors il se prend à le convaincre de joindre la Famille pour vivre comme un coq en pâte avec les filles... Mais Hinman n’y mord pas. Il a d’autres projets. Il a sa vie à lui. Il reste un individu, quelque cher que cela puisse lui coûter... Et il lui coûtera! Charlie perd patience et fait l’erreur de le couper au visage et de lui trancher l’oreille gauche. Une autre erreur est commise par cupidité: il force Gary de lui céder les clefs de sa Fiat. Le gourou n’a pas de sollutions et s’en va, tout en laissant les trois agresseurs se débrouiller seuls. Sinon il a voulu leur apprendre à devenir criminels... Gary n’est pas coopératif. Au bout de trois jours, Beausoleil s’emporte et le poignarde dans la poitrine et dans la tête. Gary saigne, mais ne veut pas mourir. Ce sont maintenant les filles dont il a refusé les faveurs sexuelles qui l’aide à... casser sa pipe, en l’étouffant avec un coussin. C’est ainsi qu’est fini son voyage sur ce monde. Il n’a jamais plus quitté Topanga Canyon. Sur les murs de sa maison, Beausoleil a écrit avec le sang de Gary <<Political Piggy>> et a apposé à côté une patte de panthère pour jeter la suspicion sur les Black Panthers, les membres d’un mouvement révolutionnaire afro-américain d’inspiration marxiste, constitué en Californie, en 1966. Il fallait que la suspicion tombât sur eux et non pas sur les hippies qui prêchaient, hélas, la non-violence...

            Pauvre Gary Hinman! Il n’a pas eu les muscles de Cliff Booth ni de brave chienne! Il est mort pour avoir été trop bon.

            C’est leur premier crime qui justifie les autres. Ils veulent faire croire que les Black Panthers s’attaquent aux blancs et surtout aux gens aisés.

            Alors, le 9 août, Charles Watson, Susan Atkins, Patricia Krenwinkel et Linda Kasabian s’acheminent vers la maison des époux Polanski et tuent tous les gens qu’ils y trouvent. Linda Kasabian n’a pas participé aux meurtres, elle n’a fait que monter la garde. Dans le film elle est la jeune fille qui déguerpit en auto après avoir prétexté qu’elle avait oublié son couteau.

            Le 10 août, vers une heure du matin, sont charcutés Leno LaBianca, le propriétaire d’un supermarché, et sa femme Rosemary, à leur maison de Los Angeles. Les assassins apposent toutes les fois la patte de panthère sur les murs.

            Mais la police ne se laisse pas duper. Peu de jours après ces meurtres, Bobby Beausoleil est arrêté pour avoir conduit sans permis la Fiat de Gary Hinman, où les policiers ont trouvé également l’arme du crime: un couteau Bowie, mexicain! Quel toupet! Et quelle insouciance!

 

            Les choses ne tiennent pas aux champs comme elles sont ordonnées en chambre

 

            Il y a au-dessus le récit des trois débarquements meurtriers qui eurent vraiment lieu du 25 juillet au 10 août 1969. Revenons au film. Quatre jeunes gens – un mec et trois filles – sont envoyés par Charlie tuer tous les humains qu’ils puissent trouver au 10 050 Cielo Drive de Beverly Hills.

            On dit qu’il avait fait très chaud le 8 août 1969. Le cinéaste met dans la bouche de Jay Sebring la remarque que << notre ami polonais apprécie que c’est la journée la plus chaude de l’année.>> Et Sharon (Margot Robbie) ne tarde pas de répondre:

            <<Cela pourrait être vrai, même si c’est lui qui l’a dit.>>

            C’est un peu irrévérencieux, non?

            Elle laisse tout le temps l’impression qu’elle ne se doute pas du génie de son mari. Elle et le coiffeur font semblant d’être tout le temps complices. Si ce n’est que la malice de Tarantino...

            Vers minuit, Charles Watson et les filles arrivent près de la villa de Polanski, mais ils se trompent sur la demeure et débarquent chez Rick Dalton qui venait de se préparer une margarita, avant de se laisser flotter sur sa piscine. Il est évident qu’il éprouve une grande satisfaction quand, prélassé sur un transat, il flotte sur sa piscine, en écoutant de la musique aux casques et en buvant de la margarita. C’est l’image du bonheur flottant au beau milieu d’une piscine! C’est pour cette piscine qu’il a travaillé et c’est elle qui le récompense de tous les mécontentements, toutes les craintes et les humiliations qu’il a vécus! Parce qu’il a vraiment bossé!

            Aussi est-il fort dérangé quand les quatre avec leur bagnole font tant de bruit et de fumée devant sa résidence qu’il avait si cher payée et qu’il pensait vendre si sa situation s’empirait. Les quatre hippies reconnaissent en lui le héros de la série Le Chasseur de primes et, dans leur logique distordue et manipulatrice, ils pensent que c’est la faute à ces films où ils n’ont vu que des crimes qu’ils sont devenus ce qu’ils sont maintenant et qu’il serait très bon d’aller charcuter ceux qui ne leur avaient appris qu’à tuer!

            <<La société actuelle déresponsabilise totalement les gens>>, commente Tarantino et se prépare à donner la réplique à cette société.

            Rick et sa femme étaient très facile à charcuter, comme des cochons. Heureusement, dans la maison de Rick se trouve ce soir, après une fête au restaurant, Cliff. Celui-ci sort promener sa chienne. De retour à la maison, Brandy la Brave sent l’approche des criminels, mais attend la commande de son maître pour entrer en action. Cliff identifie les jeunes hippies. Brandy attaque Watson, le plus dangereux, et le fait sortir du jeu. La plus agressive, Susan Atkins, se précipite sur lui, mais Cliff qui avait la boîte de conserve pour chien en main la lui jette en pleine figure. Blessée à la tête, Atkins est attaquée par la chienne qui la mord au visage et le sang l’aveugle. Elle était déjà aveuglée par sa cruauté et la manipulation exercée par son gourou. Maintenant, elle l’est encore une fois par son propre sang qui a jailli abondamment de son propre corps là où elle espérait le faire jaillir des autres. Tel est pris qui croyait prendre. Cela arrive...

             Mais Krenwinkel continue le combat et poignarde Cliff à la jambe. Il a juste la force de lui fracasser la tête contre les murs et s’évanouit.

            Que voulez-vous? On ne peut guérir le mal que par le mal. C’est l’idée centrale de la catharsis. Aussi tout pharmakon est-il poison autant que remède. La fin du film nous donne de la satisfaction, attendu que nous éprouvons du soulagement et du plaisir, là où nous nous préparions à ne ressentir que de l’effroi et de la pitié.

            Bien qu’aveuglée par son propre sang et par la fureur, Atkins ne rend pas les armes. Son instinct criminel la conduit, le revolver à la main, dans la piscine où elle flaire la présence d’une potentielle victime, Rick, qui n’a aucune idée de ce qui se passe dans sa maison, vu qu’il écoute de la musique, les casques sur les oreilles. Ce moment est énormément comique. Rick est fichtrement dérangé par la présence de cette folle qui crie à tue-tête, en tirant des coups de feu aux quatre vents. Mais il s’en remet et se rappelle qu’il garde encore dans le dépôt un lance-flammes, utilisé sur le tournage d’un film où il brûlait des nazis. Et il s’en sert encore une fois pour brûler Atkins et échapper à ses grognements affreux avant qu’elle ne réussisse à écrire sur un mur, avec du sang, <<Pig>>.

            À la satisfaction du cinéphile répond le bonheur du héros qui apprend de la bouche de Jay Sebring qu’il est un fan de la série Le Chasseur de primes.

            Qui plus est, la Compagnie Red Apple qui fut fondée en 1862 embauche le comédien Rick Dalton pour faire la réclame aux cigarettes Red Apple, que Jake Cahill, le chasseur de primes, fumait. Enfin, Rick est toujours mécontent, s’énerve, mais... la nave va...

            Et vogue le navire, mais seulement grâce à un homme qui a essayé de rester un individu et un bon ami, quelque cher que cela pût lui coûter.

 

(Acest articol a apărut pe platforma www.mondesfrancophones.com, în data de 14 aprilie 2021)