POVESTE DE IARNĂ

EL




Era sfârşit de toamnă. Seara, târziu, felinarele luminau palid, dar puţina lumină pe care o picurau era dilatată de crengile descărnate ale copacilor, din care se prelingea câte o frunză de ceară înainte s-ajungă să se stingă de asfalt. Luna se presimţea undeva după nişte nori evazivi, dar nu se grăbea nici ea să-şi golească deasupra oraşului discul îngălbenit.
Eram singură. Mă grăbeam şi nu mă grăbeam spre casă. Îmi place să mă plimb prin oraşul dezvelit, pe bulevardele fără frunziş ale iernii. De fapt, nici nu eram singură. În noiembrie, prezenţa morţii e aproape materială: e natura adusă în stare de schelet, după ce şi-a amanetat, unul câte unul, toate veşmintele, toate podoabele şi toate organele vitale. E o natură pe care gândul poate broda în voie. Iarna e bună în felul ei, obişnuindu-te cu moartea.
Cam la asta mă gândeam când a apărut el. Nu l-aş fi remarcat dacă nu m-ar fi luat la împrejur, fără să scoată un sunet, privindu-mă cu ochii aceia rugători pe care numai câinii vagabonzi îi pot avea. M-am oprit. Am încercat să-l mângâi. Am încercat să vorbesc cu el, să-l consolez. Continua să mă privească cu ochii aceia rugători şi să-mi dea târcoale, de parcă s-ar fi temut că mă pierde. Din fire sunt grijulie; m-am gândit imediat că-i e foame. Trebuia să-l conving să mă lase să intru în magazinul alăturat care ţinea deschis până după miezul nopţii. „La Edith”, aşa se numea magazinul. La Edith, deci, am intrat, fără să-l pierd din ochi. Mai întâi am cumpărat o franzelă, dar nu am fost mulţumită: nu era să-i dau doar pâine. Edith era o negustoreasă ambiţioasă care „se extinsese” destul de mult şi avea acum brutărie, lactate, măcelărie şi mezelărie. Am cumpărat şi două-trei bucăţi de ficat de la măcelărie. Am ieşit în stradă foarte bucuroasă şi mulţumită de felul cum îmi încheiam ziua.
Lângă un copac, sub lumina stinsă a lunii care mijise în sfârşit, mă aştepta el, cu ochii lui mari, curioşi. Am frânt pâinea, am pus pe ea bucăţile de ficat şi l-am îmbiat să se înfrupte. Nu a făcut nicio mişcare, m-a privit ca şi cum nu înţelegea, ca şi cum nu-i venea să creadă că asta avea să fie tot... Îmi era tot mai limpede că aşteptase altceva, că era în felul lui un câine vagabond dezamăgit. Rămăsesem dreaptă şi mută în faţa lui, neştiind ce să fac cu mâinile pătate de ficat. L-am mângâiat din nou şi l-am îmbiat să mănânce, înţelegând o dată în plus că nu fac decât să-i sporesc dezamăgirea.
Acasă nu puteam să-l iau. Eram pe picior de plecare. Plănuisem de mult că voi părăsi acel oraş de provincie, ca să vin în Bucureşti. Voiam un oraş cu mai multe felinare şi mai puţină singurătate. Suntem condamnaţi să căutăm până ne stingem mai multe lumini şi mai puţină singurătate. Toamna n-a vrut să tragă cortina, fără să ne aducă, faţă în faţă, doi hoinari în noapte. Nu eu, ci el mi-a făcut atunci o ofertă pe care n-am înţeles-o.
Ştiu doar că l-am dezamăgit şi că n-am să pot să uit seara aceea.
Bine, măcar, că am scris aceste rânduri, ca să fim undeva împreună eu şi el.