Se afișează postările cu eticheta toamna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta toamna. Afișați toate postările

miercuri, 19 ianuarie 2011

POVESTE DE IARNĂ

EL




Era sfârşit de toamnă. Seara, târziu, felinarele luminau palid, dar puţina lumină pe care o picurau era dilatată de crengile descărnate ale copacilor, din care se prelingea câte o frunză de ceară înainte s-ajungă să se stingă de asfalt. Luna se presimţea undeva după nişte nori evazivi, dar nu se grăbea nici ea să-şi golească deasupra oraşului discul îngălbenit.
Eram singură. Mă grăbeam şi nu mă grăbeam spre casă. Îmi place să mă plimb prin oraşul dezvelit, pe bulevardele fără frunziş ale iernii. De fapt, nici nu eram singură. În noiembrie, prezenţa morţii e aproape materială: e natura adusă în stare de schelet, după ce şi-a amanetat, unul câte unul, toate veşmintele, toate podoabele şi toate organele vitale. E o natură pe care gândul poate broda în voie. Iarna e bună în felul ei, obişnuindu-te cu moartea.
Cam la asta mă gândeam când a apărut el. Nu l-aş fi remarcat dacă nu m-ar fi luat la împrejur, fără să scoată un sunet, privindu-mă cu ochii aceia rugători pe care numai câinii vagabonzi îi pot avea. M-am oprit. Am încercat să-l mângâi. Am încercat să vorbesc cu el, să-l consolez. Continua să mă privească cu ochii aceia rugători şi să-mi dea târcoale, de parcă s-ar fi temut că mă pierde. Din fire sunt grijulie; m-am gândit imediat că-i e foame. Trebuia să-l conving să mă lase să intru în magazinul alăturat care ţinea deschis până după miezul nopţii. „La Edith”, aşa se numea magazinul. La Edith, deci, am intrat, fără să-l pierd din ochi. Mai întâi am cumpărat o franzelă, dar nu am fost mulţumită: nu era să-i dau doar pâine. Edith era o negustoreasă ambiţioasă care „se extinsese” destul de mult şi avea acum brutărie, lactate, măcelărie şi mezelărie. Am cumpărat şi două-trei bucăţi de ficat de la măcelărie. Am ieşit în stradă foarte bucuroasă şi mulţumită de felul cum îmi încheiam ziua.
Lângă un copac, sub lumina stinsă a lunii care mijise în sfârşit, mă aştepta el, cu ochii lui mari, curioşi. Am frânt pâinea, am pus pe ea bucăţile de ficat şi l-am îmbiat să se înfrupte. Nu a făcut nicio mişcare, m-a privit ca şi cum nu înţelegea, ca şi cum nu-i venea să creadă că asta avea să fie tot... Îmi era tot mai limpede că aşteptase altceva, că era în felul lui un câine vagabond dezamăgit. Rămăsesem dreaptă şi mută în faţa lui, neştiind ce să fac cu mâinile pătate de ficat. L-am mângâiat din nou şi l-am îmbiat să mănânce, înţelegând o dată în plus că nu fac decât să-i sporesc dezamăgirea.
Acasă nu puteam să-l iau. Eram pe picior de plecare. Plănuisem de mult că voi părăsi acel oraş de provincie, ca să vin în Bucureşti. Voiam un oraş cu mai multe felinare şi mai puţină singurătate. Suntem condamnaţi să căutăm până ne stingem mai multe lumini şi mai puţină singurătate. Toamna n-a vrut să tragă cortina, fără să ne aducă, faţă în faţă, doi hoinari în noapte. Nu eu, ci el mi-a făcut atunci o ofertă pe care n-am înţeles-o.
Ştiu doar că l-am dezamăgit şi că n-am să pot să uit seara aceea.
Bine, măcar, că am scris aceste rânduri, ca să fim undeva împreună eu şi el.

vineri, 5 noiembrie 2010

POSTARE DE TOAMNĂ

Era un bot mare de cal
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.

El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.

Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")

Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")

Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...

Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"

Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")

Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")