Se afișează postările cu eticheta filozofi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filozofi. Afișați toate postările

marți, 14 iunie 2011

RECITINDU-L PE DESCARTES

Aveam, cu ani în urmă, când nu exista calculatorul cu atracţiile şi limitările lui, obiceiul de a-mi nota pe nişte carnete, pe care le păstrez şi acum, citate din autorii mei preferaţi, sau care credeam eu, la vremea aceea, că sunt preferaţi. Se compunea astfel un portret al meu indirect, depozitat în carnetele acelea. Oriunde le-ai deschide dai de mine, văzută sub un alt unghi, într-o altă lumină şi în alt moment al vieţii. Dar, oricum, semăn cu mine.
Sunt citate pe care le port cu mine, adică le ştiu pe dinafară, cum este cazul celui care urmează să fie reprodus. M-am gândit mult la acest pasaj din Descartes zilele trecute şi, de fapt, toată viaţa. E un pasaj cunoscut, pe care vi-l veţi aminti uşor. Iată-l:
"A treia mea maximă era să încerc ca mai curând să mă înving pe mine decât soarta şi să-mi modific dorinţele decât rânduiala lumii şi ca, în general, să mă deprind să cred că nu există nimic pe de-a-ntregul în puterea noastră cu excepţia gândurilor noastre, astfel că, după ce am procedat cât mai bine referitor la lucrurile care sunt în afara noastră, tot ce nu ne reuşeşte este, în ce ne priveşte, absolut cu neputinţă. Şi numai acest fapt mi se părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un lucru pe care nu l-aş putea obţine..."
Acest pasaj îl am în două variante de traducere. Am ales-o pe cea mai bună: fermă, cadenţată, plină de nerv. Iată şi originalul:
"Ma troisième maxime était de tâcher à me vaincre que la fortune, et à changer mes désirs que l'ordre du monde, et généralement de m'accoutumer à croire qu'il n'y a rien qui soit entièrement en notre pouvoir que nos pensées, en sorte qu'après que nous avons fait notre mieux touchant les choses extérieures, tout ce qui manque de nous réussir est au regard de nous absolument impossible. Et ceci seul me semblait être suffisant pour m'empêcher de rien désirer à l'avenir que je n'acquisse...'' (René Descartes, Discours de la Méthode, s.n.)
Descartes, ca, mai târziu, Chomsky, recomandă să se procedeze de la simplu la complex, să începi schimbarea cu propriul eu, adaptându-l la lumea înconjurătoare, şi apoi să încerci să schimbi lumea în sensul în care permite ea, dacă permite. Şi, dacă nu o face, înseamnă că nu e pregătită şi că încercarea de a o schimba va eşua. Mai trebuie, bineînţeles, ca sensul schimbării să fie unul onest, şi nu o încercare de a închide lumea în tiparele capricioase ale bunului plac, schilodind-o.
O astfel de maximă nu îndeamnă în niciun caz la resemnare. Rigoarea nu se îmbrăţişează niciodată cu resemnarea. Cu renunţarea da, dar asta e altceva: renunţarea e activă, e volitivă. Descartes vrea să spună că după ce ţi-ai curăţat/măturat viaţa de imposibilităţi şi nostalgii puerile, eliberat, poţi privi spre viitor. Descartes vrea să te ajute, nu să te folosească/manipuleze. Descartes vrea să te tragă la lumină, nu să te bage în ceaţă.
Rigoarea lui nu este egalată decât de onestitate.
Un astfel de filozof acum, aici, ar fi mult mai necesar chiar şi decât zece mii de tinichigii.

joi, 21 octombrie 2010

LAUDĂ CAPREI

VÂNĂTORUL VÂNAT


Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.