"O fizionomie de o frumuseţe sălbatică, stranie, exotică, aproape neliniştitoare: ai zice că e un maharajah indian care a primit la Calcutta o perfectă educaţie de gentleman şi vine să se plimbe îmbrăcat după moda europeană în atmosfera de civilizaţie pariziană. Acest cap nervos, expresiv, mobil scăpăra de spirit, de geniu şi pasiune. (...) Succesele pe care nu le obţinea pictorul, omul de lume ( Delacroix a fost întotdeauna un om de lume) le obţinea cu uşurinţă. Nimeni nu era mai cuceritor decât el atunci când îşi dădea osteneala să fie. Ştia să-şi îndulcească expresia de cruzime a fizionomiei printr-un surâs plin de urbanitate." ( Théophile Gautier)
"Când l-am văzut pe Delacroix în 1859, era frumos ca un tigru; cu aceeaşi semeţie, cu aceeaşi fineţe şi putere. ( Odilon Redon)
"Totul în el era energie iscată dintr-o stare de nervozitate şi de voinţă, fiziceşte fiind plăpând şi delicat. Tigrul, atent la prada lui, are mai puţină lumină în ochi şi în fremătarea plină de nerăbdare a muşchilor decât lăsa să se vadă marele nostru pictor atunci când tot sufletul îi era aţintit asupra unei idei sau voia să prindă un vis." ( Charles Baudelaire)
El e "pictorul de rasă care are seninul în minte şi furtuni în inimă; care atinge claviatura pasiunilor omeneşti şi al cărui penel teribil şi suav trece de la sfinte la războinici, de la războinici la îndrăgostite, de la iubite la tigri şi de la tigri la flori." ( Claude Roger-Marx)
"Vânătoarea de lei - va spune Gautier - este cel mai înfricoşător amestec de lei, oameni şi cai, un vălmăşag de gheare, de dinţi, cuţite, suliţi, torsuri, crupe aşa cum le iubea Rubens; toate acestea cu o culoare sclipitoare, atât de plină de soare încât te face aproape să-ţi pleci ochii."
Moştenitorii lui Léon Riesener conservă o admirabilă schiţă de mari dimensiuni a acestei capodopere îngălbenite. Pe camaieul pregătitor, izbucnesc, ca nişte flori din Orient, roşul, verdele, albastrul, trandafiriul. Aici, totul e construit prin culoare cu o furioasă vehemenţă. Această pensulă "beată" e cea a lui Rubens şi, de asemenea, prin mâna înfrigurată care o ţine, a lui Eugène Delacroix." ( Raymond Escholier - s.n.)
"Tonurile se descompun la orice oră şi reflexul nu se separă de relief, aşa cum linia nu se separă de model. Ei cred că au inventat sau cel puţin au descoperit linia! Adică îşi închipuie că stăpânesc conturul. Ei, bine! nu-l deţin câtuşi de puţin! Conturul le întoarce spatele şi-şi bate joc de ei. Stai, Chopin, ştiu ce vrei să spui: conturul e ceea ce împiedică obiectele să se confunde unele cu altele; dar natura e zgârcită în contururi precise. Lumina care îi e viaţa, modul ei de existenţă, frânge în fiecare clipă siluetele, şi în loc să deseneze neted, pe suprafaţă, ea scoate totul în plin relief. Cănd vei fi desenat în linii forma mea (...), oricât de frumos ar fi desenul, nu mă vei fi făcut pe mine. În schimb, dacă eşti colorist, vei ajunge, în cele din urmă, ca printr-o simplă trăsătură să faci să se înţeleagă că eu am un relief, o grosime , un corp. ( Eugène Delacroix)
"Ceea ce exprimă Delacroix e mai mult spiritul decât forma mişcării. Sau, mai bine zis, spiritul său însuşi determină mişcarea. El desenează după obiect, dar de îndată ce se izolează, singur, fără model, atacă tabloul din toate părţile deodată, îi precipită întreaga devenire spre orizontul dorinţei sale, vede viaţa împrejmuitoare ca o sferă plină şi confuză şi se duce să ceară densităţii spirituale a misterioaselor ei profunzimi, expresia accidentelor suprafeţei. Iată, de pildă, foamea: labe monstruoase, crispate pe braţe sfâşiate, pe piepturi sângerânde (...). Iată războiul: sângele roşu ca cerul şi incendiul, ochi uscaţi de lacrimi, păr negru sau roşcat răsucit ca nişte vipere, braţele unui cadavru întins pe genunchii unei muribunde, caii adulmecând moartea. (...) Iată moartea: buzele copiilor dibuind ţâţele întărite de umflătura rece a descompunerii apropiate, valurile rostogolindu-se sub norii cadavrelor în putrefacţie, a braţelor înţepenite, a gurilor albe, a buzelor ce au lăsat dinţii descoperiţi; acest roşu, care se afundă şi se întunecă în măceluri, scoate un vuiet continuu; acest roz râde sinistru într-un păr întunecat; acest albastru suscită în inimile revoltate mirajul paradisului care pare lesne de atins; (...); acest verde livid e luat din mările în furtună şi din carnea în descompunere pentru a exprima trecerea sau împărăţia morţii. Tonul ce naşte şi moare şi reînvie sub ochii privitorului sugerează mişcarea profundă a emoţiei dramatice a pictorului. Şi oricare ar fi energia acestui penel care saltă şi tresaltă la arderile repetate ale flăcării creatoare, tragedia colorată pare a se desprinde de el, a îl depăşi şi a-l trage după ea în frământarea ei proprie spre a se pierde în profunzimile mistice în care universul pare să-şi reunească forţa confuză cu sufletul marilor inspiraţi." ( Elie Faure)
"Medeea (1883, Lille) concentrează în ea, fără elemente accesorii şi aproape fără decor, toate vehemenţele dramei greceşti. Medeea, indiferentă şi aspră totodată, îşi îmbrăţişează copiii, ca şi cum ar ţine în această îmbrăţişare lucruri neînsufleţite, despărţite de ea prin destin. Medeea îşi pironeşte departe ochii teribili asupra imaginii şi amintirii lui Iason. Frumosul ei chip marmorean nu este cel al unei magiciene cu farmece şi otrăvuri, ci acela al unei meduze posedată de o vrajă. Drapată în purpura ferocităţilor legendare şi a crimelor ce nu se pot ispăşi, este în acelaşi timp femeie şi statuie, carne vie şi piatră insensibilă, armonie şi fatalitate." ( Henri Focillon - s.n.)
"Thiers, ministrul lui Louis-Philippe, îi încredinţă imense lucrări decorative, înlesnindu-i astfel să rivalizeze cu Michelangelo, Tintoretto, Veronese şi Rubens. În notele sale autobiografice citate de Piron, Delacroix aduce astfel un omagiu emoţionant binefăcătorului său:
"Dl. Thiers este singurul om menit să-mi fie de folos şi care mi-a întins mâna în cariera mea." ( Raymond Escholier)
"Niciodată un talent n-a fost mai curajos, mai încăpăţânat, mai înverşunat în bătălie. Nimic nu-l descuraja, nici insulta, nici batjocura, nici insuccesul. Toată viaţa a luptat, expus loviturilor, în vreme ce maeştri mult mai abili sau mai susceptibili se retrăgeau din expoziţii, se lăsau admiraţi în "bisericuţe" de devotaţi aleşi. Până la urmă, la marea Expoziţie universală din 1855, opera sa reunită îi dădu din plin dreptate; pereţii, pe care pânzele sale îi acopereau, deveniră strălucitori şi luminoşi. Se părea că exista în acea sală un soare care nu lumina celelalte galerii. Începând cu această dată solemnă şi triumfală, criticii amuţiră; ajunsese să fie de prost gust să negi un geniu atât de evident." ( Théophile Gautier)
"Când l-am văzut pe Delacroix în 1859, era frumos ca un tigru; cu aceeaşi semeţie, cu aceeaşi fineţe şi putere. ( Odilon Redon)
"Totul în el era energie iscată dintr-o stare de nervozitate şi de voinţă, fiziceşte fiind plăpând şi delicat. Tigrul, atent la prada lui, are mai puţină lumină în ochi şi în fremătarea plină de nerăbdare a muşchilor decât lăsa să se vadă marele nostru pictor atunci când tot sufletul îi era aţintit asupra unei idei sau voia să prindă un vis." ( Charles Baudelaire)
El e "pictorul de rasă care are seninul în minte şi furtuni în inimă; care atinge claviatura pasiunilor omeneşti şi al cărui penel teribil şi suav trece de la sfinte la războinici, de la războinici la îndrăgostite, de la iubite la tigri şi de la tigri la flori." ( Claude Roger-Marx)
"Vânătoarea de lei - va spune Gautier - este cel mai înfricoşător amestec de lei, oameni şi cai, un vălmăşag de gheare, de dinţi, cuţite, suliţi, torsuri, crupe aşa cum le iubea Rubens; toate acestea cu o culoare sclipitoare, atât de plină de soare încât te face aproape să-ţi pleci ochii."
Moştenitorii lui Léon Riesener conservă o admirabilă schiţă de mari dimensiuni a acestei capodopere îngălbenite. Pe camaieul pregătitor, izbucnesc, ca nişte flori din Orient, roşul, verdele, albastrul, trandafiriul. Aici, totul e construit prin culoare cu o furioasă vehemenţă. Această pensulă "beată" e cea a lui Rubens şi, de asemenea, prin mâna înfrigurată care o ţine, a lui Eugène Delacroix." ( Raymond Escholier - s.n.)
"Tonurile se descompun la orice oră şi reflexul nu se separă de relief, aşa cum linia nu se separă de model. Ei cred că au inventat sau cel puţin au descoperit linia! Adică îşi închipuie că stăpânesc conturul. Ei, bine! nu-l deţin câtuşi de puţin! Conturul le întoarce spatele şi-şi bate joc de ei. Stai, Chopin, ştiu ce vrei să spui: conturul e ceea ce împiedică obiectele să se confunde unele cu altele; dar natura e zgârcită în contururi precise. Lumina care îi e viaţa, modul ei de existenţă, frânge în fiecare clipă siluetele, şi în loc să deseneze neted, pe suprafaţă, ea scoate totul în plin relief. Cănd vei fi desenat în linii forma mea (...), oricât de frumos ar fi desenul, nu mă vei fi făcut pe mine. În schimb, dacă eşti colorist, vei ajunge, în cele din urmă, ca printr-o simplă trăsătură să faci să se înţeleagă că eu am un relief, o grosime , un corp. ( Eugène Delacroix)
"Ceea ce exprimă Delacroix e mai mult spiritul decât forma mişcării. Sau, mai bine zis, spiritul său însuşi determină mişcarea. El desenează după obiect, dar de îndată ce se izolează, singur, fără model, atacă tabloul din toate părţile deodată, îi precipită întreaga devenire spre orizontul dorinţei sale, vede viaţa împrejmuitoare ca o sferă plină şi confuză şi se duce să ceară densităţii spirituale a misterioaselor ei profunzimi, expresia accidentelor suprafeţei. Iată, de pildă, foamea: labe monstruoase, crispate pe braţe sfâşiate, pe piepturi sângerânde (...). Iată războiul: sângele roşu ca cerul şi incendiul, ochi uscaţi de lacrimi, păr negru sau roşcat răsucit ca nişte vipere, braţele unui cadavru întins pe genunchii unei muribunde, caii adulmecând moartea. (...) Iată moartea: buzele copiilor dibuind ţâţele întărite de umflătura rece a descompunerii apropiate, valurile rostogolindu-se sub norii cadavrelor în putrefacţie, a braţelor înţepenite, a gurilor albe, a buzelor ce au lăsat dinţii descoperiţi; acest roşu, care se afundă şi se întunecă în măceluri, scoate un vuiet continuu; acest roz râde sinistru într-un păr întunecat; acest albastru suscită în inimile revoltate mirajul paradisului care pare lesne de atins; (...); acest verde livid e luat din mările în furtună şi din carnea în descompunere pentru a exprima trecerea sau împărăţia morţii. Tonul ce naşte şi moare şi reînvie sub ochii privitorului sugerează mişcarea profundă a emoţiei dramatice a pictorului. Şi oricare ar fi energia acestui penel care saltă şi tresaltă la arderile repetate ale flăcării creatoare, tragedia colorată pare a se desprinde de el, a îl depăşi şi a-l trage după ea în frământarea ei proprie spre a se pierde în profunzimile mistice în care universul pare să-şi reunească forţa confuză cu sufletul marilor inspiraţi." ( Elie Faure)
"Medeea (1883, Lille) concentrează în ea, fără elemente accesorii şi aproape fără decor, toate vehemenţele dramei greceşti. Medeea, indiferentă şi aspră totodată, îşi îmbrăţişează copiii, ca şi cum ar ţine în această îmbrăţişare lucruri neînsufleţite, despărţite de ea prin destin. Medeea îşi pironeşte departe ochii teribili asupra imaginii şi amintirii lui Iason. Frumosul ei chip marmorean nu este cel al unei magiciene cu farmece şi otrăvuri, ci acela al unei meduze posedată de o vrajă. Drapată în purpura ferocităţilor legendare şi a crimelor ce nu se pot ispăşi, este în acelaşi timp femeie şi statuie, carne vie şi piatră insensibilă, armonie şi fatalitate." ( Henri Focillon - s.n.)
"Thiers, ministrul lui Louis-Philippe, îi încredinţă imense lucrări decorative, înlesnindu-i astfel să rivalizeze cu Michelangelo, Tintoretto, Veronese şi Rubens. În notele sale autobiografice citate de Piron, Delacroix aduce astfel un omagiu emoţionant binefăcătorului său:
"Dl. Thiers este singurul om menit să-mi fie de folos şi care mi-a întins mâna în cariera mea." ( Raymond Escholier)
"Niciodată un talent n-a fost mai curajos, mai încăpăţânat, mai înverşunat în bătălie. Nimic nu-l descuraja, nici insulta, nici batjocura, nici insuccesul. Toată viaţa a luptat, expus loviturilor, în vreme ce maeştri mult mai abili sau mai susceptibili se retrăgeau din expoziţii, se lăsau admiraţi în "bisericuţe" de devotaţi aleşi. Până la urmă, la marea Expoziţie universală din 1855, opera sa reunită îi dădu din plin dreptate; pereţii, pe care pânzele sale îi acopereau, deveniră strălucitori şi luminoşi. Se părea că exista în acea sală un soare care nu lumina celelalte galerii. Începând cu această dată solemnă şi triumfală, criticii amuţiră; ajunsese să fie de prost gust să negi un geniu atât de evident." ( Théophile Gautier)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu