Eu sunt înnebunită după ele. Două lucruri îl diferenţiază pe om de animal:
1. Capacitatea de a se exprima; faptul de a avea grai articulat şi de a se servi de el pentru a relata ceva, pentru a exprima idei şi sentimente, a convinge, a contrazice şi a influenţa. A interzice cuiva dreptul la liberă exprimare sau a i-l limita înseamnă a-l coborî în lumea necuvântătoarelor, a-l trata ca pe un animal sau a-l îngropa de viu. Este mai rău decât moartea. Avem foarte mulţi astfel de criminali printre noi.
2. Faptul de a avea memorie şi de a se servi de ea pentru a crea istorie. Dintre toate vieţuitoarele, doar omul are o memorie a speciei şi doar el are în spatele lui o istorie. Nu despre istorici şi istoriografi voi vorbi în această postare. Acestea sunt două meserii pe care le faci contra cost, cu sau fără pasiune, mai bine sau mai prost. Şi faptul de a scrie literatură este tot o îndeletnicire mai mult sau mai puţin plătită, dar - mă întreb eu - de ce aleg unii scriitori să scrie roman istoric? De ce aleg o anumită epocă şi nu alta? Ce-i mână, ce-i atrage?
Ai nevoie de foarte multă pasiune, foarte mult foc interior ca să faci să reînvie epoci de mult stinse. Să dai foc din focul tău. Te exprimi prin istorie: prin epoca pe care o alegi, prin ce alegi să reînvii, prin felul cum faci să cadă lumina pe oameni şi locuri. Acel roman istoric eşti tu!
Romanul Regii blestemaţi al lui Maurice Druon mă fascinează de peste 20 de ani de când l-am citit şi, citindu-l, îl ecranizam în mintea mea, scandalizându-mă că încă nu s-a găsit un cineast care să deruleze pe ecran o asemenea comoară, fără să ştiu că există un serial pe care aveam să-l văd mai târziu.
Răsfoindu-mi carnetele cu citate, am dat şi de paginile consacrate Regilor blestemaţi, în care am reţinut ceea ce atunci mi se părea actual şi esenţial şi din care voi selecta ceea ce acum mi se pare actual şi esenţial.
Citatele vor fi grupate pe trei secţiuni:
I. Despre dragoste şi alţi demoni
II. Moment pictural
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii
I. "Dacă le-ar fi fost ursit să se nască în alte împrejurări, acest bărbat şi femeia aceasta s-ar fi iubit." (Regii blestemaţi, vol.III - Otrăvurile coroanei -, Cartea românească, 1971, p.30)
"I se părea că un laţ nevăzut se strânge în jurul ei. Se întreba în ce fel ar putea să scape. Dar spre a merge unde? Cine ar putea s-o ajute? Era singură, înspăimântător de singură, şi îşi rotea ochii în jur fără să găsească pe nimeni care să-i pară un aliat." (vol.cit., p.92)
"Vai! În dragoste nu-i de ajuns ca două făpturi să aibă aceleaşi dorinţe; mai trebuie să le şi exprime în aceeaşi clipă!" (op.cit., vol.V - Lupoaica Franţei, C.R., 1971, p.218)
"Mortimer rămânea un bărbat gelos!...
"Dar n-o fi având oarecare dreptate să fie?" gândi deodată regina. Primejdia oricărei gelozii este că sileşte pe cel bănuit să caute în sinea lui dacă nu cumva reproşurile celuilalt sunt îndreptăţite. Aşa ies la iveală unele sentimente pe care nu le luaseşi în seamă... Stranie întorsătură!" (vol.cit., p.311)
Am lăsat pour la bonne bouche pasajele următoare. Precizez că sunt mai abrupte, mai bolovănoase, deloc recomandate spiritelor simandicoase şi sclifosite. Mie îmi plac:
"Ceea ce unul dispreţuieşte, neştiind să-i recunoască desăvârşirea, zise Robert, mulţi alţi bărbaţi ar fi fericiţi să aibă, mulţumind cerului în genunchi. (...). E oare cu putinţă ca buzele acestea dulci să nu fie niciodată sărutate? Ca braţele acestea, acest trup... Ah! ia-ţi un amant, Isabelle, şi bărbatul ăsta să fiu eu!
Fără îndoială o luase cam repede, spunând pe şleau ceea ce voia, şi cuvintele lui nu prea semănau cu acelea din poemele ducelui Guillaume de Aquitania. Isabelle însă abia mai asculta ce-i spune. O stăpânea, o strivea cu toată înălţimea sa; mirosea a pădure, a piele, a cal şi a armură. Nu avea nici glasul, nici înfăţişarea unui cuceritor de inimi şi, totuşi, ea era cucerită. Avea în faţa ei un bărbat, unul adevărat, un mascul aspru şi aprins, şi-i auzea răsuflarea puternică. Isabelle simţea cum orice voinţă o părăseşte şi nu mai avea decât o dorinţă: să-şi lase capul pe acest piept de bivol şi să i se dea... să-şi potolească setea cea mare... Tremura niţel." (op.cit, vol.I - Regele de fier, CR, 1971, p.44-45)
II. Moment pictural
" În septembrie, văzduhul e cald încă deasupra câmpiei sieneze şi miriştile acoperă ogoarele ca o blană roşcată. E una dintre cele mai frumoase privelişti din lume. Dumnezeu a trasat acolo cu mărinimie curba colinelor şi a împrăştiat o vegetaţie bogată şi felurită în care chiparosul e împărat. Omul a ştiut să muncească pământul acesta şi să-şi presare peste tot casele care, de la cea mai princiară vilă până la cea mai umilă câşlărie, au toate, cu faţadele lor de culoarea lutului şi cu olanele rotunde ale acoperişului, aceeaşi frumuseţe şi aceeaşi armonie. Drumul nu-i niciodată otova, ci şerpuieşte, se înalţă, coboară spre alte văi, printre terase semănate şi livezi milenare de măslini. La Siena, Dumnezeu şi omul au deopotrivă geniu." (op.cit., vol.VI - Crinul şi Leul, C.R., 1971, p.602)
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii
"Printre oamenii cărora regele Jean le-a încredinţat guvernarea, îi ştiu pe unii care nu fac două parale şi care sunt chiar nişte pramatii. Este firesc să te îmbogăţeşti într-o funcţie mare, altfel cine s-ar mai osteni, cine şi-ar mai asuma riscuri? Dar trebuie să te fereşti să treci peste limitele necinstei şi să-ţi faci treburile pe seama interesului public. Şi-apoi, înainte de toate, trebuie să fii capabil. Or, regele Jean fiind el însuşi prea puţin capabil, alege uşor oameni care nu sunt chiar deloc." (op.cit., vol.VII - Când un rege pierde Franţa -, Univers, 1986, p.54)
"A trata, a dezbate, a argumenta nu sunt nicidecum treburi pentru un cavaler" A vrut [i.e. regele Jean] să arate întotdeauna că dispreţuieşte negocierea şi diplomaţia, ceea ce îi permite să-şi renege obligaţiile.
În fapt el nu făcuse atâtea promisiuni decât pentru că avea de gând să nu şi le ţină." (vol.cit., p.67)
"Unii săteni de prin împrejurimi îşi făceau treaba vânzând băutură. Alţii însă se pomeneau cu surpriza neplăcută de a vedea dintr-o dată şase hojmălăi dezbinându-le hambarul pentru a lua bârnele. "În serviciul regelui!" spuneau şi atât. Iar târnăcoapele muşcau din pereţii de cârpici, frânghiile trăgeau de lemnul paiantelor şi, curând, totul se prăbuşea într-un trosnet uriaş. "Mai bine s-ar fi dus aiurea regele decât să ne trimită pe răufăcătorii ăştia care ne iau şi acoperişurile", ziceau oamenii din popor. Începea să li se pară că regele de Navara era un stăpân mai bun şi că însăşi prezenţa englezilor era mai puţin apăsătoare decât cea a regelui Franţei." (vol.cit., p.181)
"A te încăpăţâna să nu vezi decât un detaliu şi a pierde din vedere ansamblul este un viciu mare în comportamentul unui principe." (vol.cit., p.185)
"Fără consimţământul acelora asupra cărora este exercitată, puterea e o amăgire care nu poate ţine multă vreme, un echilibru cum nu se poate mai şubred între frică şi revoltă şi care se rupe de îndată ce un număr îndeajuns de mare de oameni capătă împreună conştiinţa că împărtăşesc aceleaşi gânduri." (op.cit., vol. VI, p.476)
"... nu poţi domni multă vreme peste nişte oameni pe care-i aduci la foamete." (vol.cit., p.536)
"Vei avea de guvernat un comitat mare, Archambaud, în vremuri deloc mai uşoare decât acestea, aş putea pune rămăşag. Fiindcă nu te ridici în doar câţiva ani dintr-o asemenea decădere." (op.cit., vol. VII, p.194)
1. Capacitatea de a se exprima; faptul de a avea grai articulat şi de a se servi de el pentru a relata ceva, pentru a exprima idei şi sentimente, a convinge, a contrazice şi a influenţa. A interzice cuiva dreptul la liberă exprimare sau a i-l limita înseamnă a-l coborî în lumea necuvântătoarelor, a-l trata ca pe un animal sau a-l îngropa de viu. Este mai rău decât moartea. Avem foarte mulţi astfel de criminali printre noi.
2. Faptul de a avea memorie şi de a se servi de ea pentru a crea istorie. Dintre toate vieţuitoarele, doar omul are o memorie a speciei şi doar el are în spatele lui o istorie. Nu despre istorici şi istoriografi voi vorbi în această postare. Acestea sunt două meserii pe care le faci contra cost, cu sau fără pasiune, mai bine sau mai prost. Şi faptul de a scrie literatură este tot o îndeletnicire mai mult sau mai puţin plătită, dar - mă întreb eu - de ce aleg unii scriitori să scrie roman istoric? De ce aleg o anumită epocă şi nu alta? Ce-i mână, ce-i atrage?
Ai nevoie de foarte multă pasiune, foarte mult foc interior ca să faci să reînvie epoci de mult stinse. Să dai foc din focul tău. Te exprimi prin istorie: prin epoca pe care o alegi, prin ce alegi să reînvii, prin felul cum faci să cadă lumina pe oameni şi locuri. Acel roman istoric eşti tu!
Romanul Regii blestemaţi al lui Maurice Druon mă fascinează de peste 20 de ani de când l-am citit şi, citindu-l, îl ecranizam în mintea mea, scandalizându-mă că încă nu s-a găsit un cineast care să deruleze pe ecran o asemenea comoară, fără să ştiu că există un serial pe care aveam să-l văd mai târziu.
Răsfoindu-mi carnetele cu citate, am dat şi de paginile consacrate Regilor blestemaţi, în care am reţinut ceea ce atunci mi se părea actual şi esenţial şi din care voi selecta ceea ce acum mi se pare actual şi esenţial.
Citatele vor fi grupate pe trei secţiuni:
I. Despre dragoste şi alţi demoni
II. Moment pictural
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii
I. "Dacă le-ar fi fost ursit să se nască în alte împrejurări, acest bărbat şi femeia aceasta s-ar fi iubit." (Regii blestemaţi, vol.III - Otrăvurile coroanei -, Cartea românească, 1971, p.30)
"I se părea că un laţ nevăzut se strânge în jurul ei. Se întreba în ce fel ar putea să scape. Dar spre a merge unde? Cine ar putea s-o ajute? Era singură, înspăimântător de singură, şi îşi rotea ochii în jur fără să găsească pe nimeni care să-i pară un aliat." (vol.cit., p.92)
"Vai! În dragoste nu-i de ajuns ca două făpturi să aibă aceleaşi dorinţe; mai trebuie să le şi exprime în aceeaşi clipă!" (op.cit., vol.V - Lupoaica Franţei, C.R., 1971, p.218)
"Mortimer rămânea un bărbat gelos!...
"Dar n-o fi având oarecare dreptate să fie?" gândi deodată regina. Primejdia oricărei gelozii este că sileşte pe cel bănuit să caute în sinea lui dacă nu cumva reproşurile celuilalt sunt îndreptăţite. Aşa ies la iveală unele sentimente pe care nu le luaseşi în seamă... Stranie întorsătură!" (vol.cit., p.311)
Am lăsat pour la bonne bouche pasajele următoare. Precizez că sunt mai abrupte, mai bolovănoase, deloc recomandate spiritelor simandicoase şi sclifosite. Mie îmi plac:
"Ceea ce unul dispreţuieşte, neştiind să-i recunoască desăvârşirea, zise Robert, mulţi alţi bărbaţi ar fi fericiţi să aibă, mulţumind cerului în genunchi. (...). E oare cu putinţă ca buzele acestea dulci să nu fie niciodată sărutate? Ca braţele acestea, acest trup... Ah! ia-ţi un amant, Isabelle, şi bărbatul ăsta să fiu eu!
Fără îndoială o luase cam repede, spunând pe şleau ceea ce voia, şi cuvintele lui nu prea semănau cu acelea din poemele ducelui Guillaume de Aquitania. Isabelle însă abia mai asculta ce-i spune. O stăpânea, o strivea cu toată înălţimea sa; mirosea a pădure, a piele, a cal şi a armură. Nu avea nici glasul, nici înfăţişarea unui cuceritor de inimi şi, totuşi, ea era cucerită. Avea în faţa ei un bărbat, unul adevărat, un mascul aspru şi aprins, şi-i auzea răsuflarea puternică. Isabelle simţea cum orice voinţă o părăseşte şi nu mai avea decât o dorinţă: să-şi lase capul pe acest piept de bivol şi să i se dea... să-şi potolească setea cea mare... Tremura niţel." (op.cit, vol.I - Regele de fier, CR, 1971, p.44-45)
II. Moment pictural
" În septembrie, văzduhul e cald încă deasupra câmpiei sieneze şi miriştile acoperă ogoarele ca o blană roşcată. E una dintre cele mai frumoase privelişti din lume. Dumnezeu a trasat acolo cu mărinimie curba colinelor şi a împrăştiat o vegetaţie bogată şi felurită în care chiparosul e împărat. Omul a ştiut să muncească pământul acesta şi să-şi presare peste tot casele care, de la cea mai princiară vilă până la cea mai umilă câşlărie, au toate, cu faţadele lor de culoarea lutului şi cu olanele rotunde ale acoperişului, aceeaşi frumuseţe şi aceeaşi armonie. Drumul nu-i niciodată otova, ci şerpuieşte, se înalţă, coboară spre alte văi, printre terase semănate şi livezi milenare de măslini. La Siena, Dumnezeu şi omul au deopotrivă geniu." (op.cit., vol.VI - Crinul şi Leul, C.R., 1971, p.602)
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii
"Printre oamenii cărora regele Jean le-a încredinţat guvernarea, îi ştiu pe unii care nu fac două parale şi care sunt chiar nişte pramatii. Este firesc să te îmbogăţeşti într-o funcţie mare, altfel cine s-ar mai osteni, cine şi-ar mai asuma riscuri? Dar trebuie să te fereşti să treci peste limitele necinstei şi să-ţi faci treburile pe seama interesului public. Şi-apoi, înainte de toate, trebuie să fii capabil. Or, regele Jean fiind el însuşi prea puţin capabil, alege uşor oameni care nu sunt chiar deloc." (op.cit., vol.VII - Când un rege pierde Franţa -, Univers, 1986, p.54)
"A trata, a dezbate, a argumenta nu sunt nicidecum treburi pentru un cavaler" A vrut [i.e. regele Jean] să arate întotdeauna că dispreţuieşte negocierea şi diplomaţia, ceea ce îi permite să-şi renege obligaţiile.
În fapt el nu făcuse atâtea promisiuni decât pentru că avea de gând să nu şi le ţină." (vol.cit., p.67)
"Unii săteni de prin împrejurimi îşi făceau treaba vânzând băutură. Alţii însă se pomeneau cu surpriza neplăcută de a vedea dintr-o dată şase hojmălăi dezbinându-le hambarul pentru a lua bârnele. "În serviciul regelui!" spuneau şi atât. Iar târnăcoapele muşcau din pereţii de cârpici, frânghiile trăgeau de lemnul paiantelor şi, curând, totul se prăbuşea într-un trosnet uriaş. "Mai bine s-ar fi dus aiurea regele decât să ne trimită pe răufăcătorii ăştia care ne iau şi acoperişurile", ziceau oamenii din popor. Începea să li se pară că regele de Navara era un stăpân mai bun şi că însăşi prezenţa englezilor era mai puţin apăsătoare decât cea a regelui Franţei." (vol.cit., p.181)
"A te încăpăţâna să nu vezi decât un detaliu şi a pierde din vedere ansamblul este un viciu mare în comportamentul unui principe." (vol.cit., p.185)
"Fără consimţământul acelora asupra cărora este exercitată, puterea e o amăgire care nu poate ţine multă vreme, un echilibru cum nu se poate mai şubred între frică şi revoltă şi care se rupe de îndată ce un număr îndeajuns de mare de oameni capătă împreună conştiinţa că împărtăşesc aceleaşi gânduri." (op.cit., vol. VI, p.476)
"... nu poţi domni multă vreme peste nişte oameni pe care-i aduci la foamete." (vol.cit., p.536)
"Vei avea de guvernat un comitat mare, Archambaud, în vremuri deloc mai uşoare decât acestea, aş putea pune rămăşag. Fiindcă nu te ridici în doar câţiva ani dintr-o asemenea decădere." (op.cit., vol. VII, p.194)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu