LYCEUM: MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL ”MARA” DE IOAN SLAVICI

                    MOTIVE LITERARE ÎN ROMANUL MARA DE IOAN SLAVICI

Motivul literar este o imagine obligatoriu recurentă, care oglindește, nuanțează și, uneori, sintetizează tema.

Dacă ne gândim la romanul Mara de Ioan Slavici și alegem ca temă dezvoltarea târgului bănățean la mijlocul secolului al XIX-lea, vom putea vorbi despre motivul șatrei, motivul Mureșului sau al icoanei făcătoare de minuni. Dacă ne vom raporta la tema familiei, vom vorbi despre motivul văduvei sau al mamei, iar, dacă vom insista pe tema erotică, ne vom opri la motivul florii de cireș sau, când lucrurile evoluează, al florii de mac...

Nu ascundem deloc faptul că pe noi ne tentează viața târgului, un târg ce clocotește de germenii capitalismului, o comunitate care nu mai vrea și nu mai poate să fie doar sătească deoarece, prinzând gustul banului, ea se orientează rapid spre acele activități capabile să se exprime mai repede în bani. Și-atunci satul devine târg și țăranii, târgoveți.

Mara, de exemplu, nu-și investește banii în proprietăți funciare și nici nu pare foarte preocupată de livada de două sute de pruni din lunca Mureșului sau de “viuţa din dealul despre Păuliş”, în schimb şatra e viaţa ei, aceasta exprimându-i foarte bine caracterul mobil şi dorinţa de câştig imediat.

Cititorii mai tineri vor fi făcut ochii mari şi se vor fi întrebat ce înseamnă șatră în acest context.

 Șatră nu este chiar un omonim, ci un cuvânt polisemantic, ce în contextul de mai sus înseamnă “baracă acoperită cu pânză, în care precupeţii îşi adăpostesc şi îşi etalează marfa la târg”. Celelalte sensuri sunt înrudite cu acesta, şatră mai însemnând “cort” sau “grup de ţigani nomazi care staţionează, îşi întind corturile undeva”. Toate aceste sensuri implică ideea de mobilitate. Şatra este adevărata casă a Marei. Aceasta explică şi de ce umbla ea “soioasă” şi “nepeptănată”. Mara nu are timp să se privească în oglindă şi stă foarte puţin acasă:

 “Cu obrajii bătuţi de soare, de ploi, de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei plină de poame şi de turtă dulce. La stânga e coşul de peşte, iar la dreapta clocotește apă fierbinte pentru “vornovişti”, pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.”

Toate bune se va spune, dar ce-or fi ăia “vornovişti”?

Elevii noştri, “sărăcuţii de ei”, care sunt mai conştiincioşi – şi e  lucru rău, Doamne, în ziua de azi să fii conştiincios – se vor fi repezit la DEX să caute cuvântul vornovişti, şi la DEX, “fatalitate”, vorba lui Caragiale, cuvântul lipseşte; s-au repezit apoi la suplimentul DEX-ului; acolo, din nou Caragiale, din nou “fatalitate”, din nou plasă: vornoviștii “, nicăieri”. Atunci, osteniţi, precum conu’ Mihalache din schiţa Tren de plăcere , s-au îndreptat agale spre manual... Aici “iar fatalitate”: printre cuvintele explicate şi care figurau oricum în orice dicţionar, “vornoviştii”, “sărăcuţii de ei” nu şi-au aflat locul... Plictisiţi, elevilor li s-a făcut foame şi chiar s-au gândit că aveau în faţă un termen culinar...

Vornoviştii sunt “o specialitate de cârnăciori care se consumau calzi, cu hrean”. Mara nu rata ocazia să-şi îmbie muşteriii şi cu aşa ceva.

De altfel, în toate bucătăriile şi în toate limbile există mai multe specialităţi de cârnaţi cu denumiri aparte.

Revenind la Mara, trebuie spus că în târg şi în şatră ea se simţea în elementul ei.

Mai târziu, după ce-i vor pleca copiii de-acasă şi-i va aştepta de sărbători, Mara nu va şti cum să-şi renoveze mai bine casa şi să o împodobească. O făcea din dragoste pentru copii, voia ca ei să se simtă bine, dar ea nu punea niciun preţ pe asemenea “nimicuri” care nu aduceau bani, dimpotrivă, îi risipeau:

“Cât a ţinut postul Paştilor, Mara a rânduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres

casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întâi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi nouă, un dulap, ba chiar şi trei icoane. Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu multă grijă, pentru aceste nimicuri, de care dânsa nu simţea nicio trebuinţă: dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.”

Copiii “ nu mai erau săraci ca odinioară”, nu datorită livezii de pruni sau “viuţei”, ci fiindcă mama lor devenise o veritabilă businesswoman.

“Precupeaţa Mara e prima femeie capitalist din literatura noastră. Pe ea n-o interesează avuţia funciară, ca pe Dinu Păturică ori Tănase Scatiu, faţă de care înfăţişează un moment ulterior: scopul ei fiind să strângă bani, întreaga intrepiditate îi este canalizată în afaceri. E o businesswoman. Acest fapt ne explică două lucruri: de ce se consideră săracă și se tânguie, având, cum am văzut, vie, livadă și casă; și felul însuși al ei de a se lansa în afaceri. Mara nu e pur și simplu zgârcită: este și extrem de calculată. Și transformă totul în bani. Are stofă de cămătar, preferă să împrumute cu dobândă altora, decât să investească”, nota încă din 1980 Nicolae Manolescu în Arca lui Noe -  eseu despre romanul românesc.

Afacerile Marei se înfiripă și se dezvoltă pe malurile Mureșului, “pe ţărmurele drept” şi “pe ţărmurele stâng”. Motivul Mureşului, insinuant ca apa, e pe cât de subtil, pe atât de important. Mureşul aduce bogăţie în casa Marei, Mureşul îi poartă şatra şi norocul de pe un ţărm pe altul. Ca şi Mureşul, Mara este o natură deschisă, fluidă şi dinamică: “Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât să-i “clocească” marfa.” Aşa cum Mureşul curge, Mara se mişcă şi vinde, “vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ce nu găseşte la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ce nu găseşte la Radna şi Lipova.” Cele trei localităţi sunt legate între ele de apele Mureşului, dar şi de marfa Marei.

Între Mara şi Mureş, comunicarea e perfectă. Ai zice că “săraca văduvă cu doi copii” are un menaj desăvârşit cu râul care o ajută să-şi sporească averea: Mara se va pricepe să ia în arendă podul plutitor de pe Mureş şi să împrumute cu dobândă banii obţinuţi.

Apa, podul şi banii au fost dintotdeauna agenţi ai comunicării, schimbului şi dezvoltării. Şi Mara “începu să facă în gândul ei socoteala cam câți oameni vor fi trecând în fieștecare an peste podul de pe Murăș. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa, care atâta timp a stat pe țărmurii Murășului... (...) Apoi mai câștiga și dreptul de a-și pune masa și coșurile la capătul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stetea Mara, stetea și număra în gândul ei banii, câte doi creițari de om și câte zece de pereche de cai ori de boi, număra mereu și-i aduna de se făceau mulți, încât ochii i se umpleau de lacrămi.”

Mara se emoţionează foarte tare la gândul de a strânge bani, dar niciodată la gândul de a cumpăra ceva cu ei pentru sine sau de a-i dărui. Mara are stofă de capitalist, aşa cum ne-a asigurat Max Weber încă din 1920, când, în lucrarea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului, îl comenta pe Benjamin Franklin în felul următor:

„În primul rând, summum bonum (binele suprem) al acestei „etici” – câștigarea de bani, de tot mai mulți bani, concomitent cu evitarea strictă a tuturor plăcerilor neînfrânate – este lipsit total de puncte de vedere eudaimoniste sau chiar hedoniste și este considerat ca scop în sine în asemenea măsură, încât el apare în orice caz ca ceva cu totul transcendent fericirii sau folosului individual și pur și simplu nerațional. Omul este pus în relație cu câștigul ca scop al vieții sale, nu câștigul în relație cu omul ca mijloc în scopul satisfacerii trebuințelor materiale ale vieții sale. Această inversare, pur și simplu lipsită de sens pentru perceperea obiectivă a stării “naturale” a lucrurilor, cum am spune noi, este evident într-un mod tot atât de necondiţionat un laitmotiv al capitalismului, după cum este ceva străin omului neatins de suflul lui.”

Şi Mara este cert atinsă de suflul capitalismului. Casa nu o renovează decât de dragul copiilor, se îmbracă neglijent, nu o vedem lăcomind la nimic, iar setea şi-o astâmpără cu “o ulcică de apă bună”, un singur lucru o preocupă: “să facă socoteala”. Socoteala aceasta e sursă de satisfacţie pentru Mara, justificând viaţa şi munca ei: “Scăzând dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâne, se duce la căpătâiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zile de bătrânețe și pentru înmormântare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună și măcar numai câte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâne. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gânduri și începe în cele din urmă să plângă.”

Prin imaginea banilor întinși pe masă și udați cu lacrimi de... fericire, cât și prin cei trei ciorapi ”de la căpătâiul patului”, putem vorbi despre un adevărat motiv al banilor în acest roman.

Lacrimile sunt expresia bucuriei de a fi acumulat “tot mai mulţi bani”, cum ar zice Max Weber: “când simte greul vieții, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coșuri. Ea își dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum și cât o să aibă odată. Și chiar Mara să fii, te moi când simți că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineață până seara și să știi că n-o faci degeaba.”

Odată cu Mara, în cadrul literaturii noastre, banul își face loc în definiția valorii personale, dar nu oricum, ci câștigat prin muncă; ceea ce ține tot de... ”etica protestantă”.

Are și Mara filozofia ei, nu atât de elaborată ca cea a lui Benjamin Franklin, ba chiar un pic mai... ”flexibilă”, fir-ar să fie, dar totuși: ”Banul, draga mamei – urmă ea – banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani.

-          Uite! urmă ea făcându-și mustrări c-a scăpat vorba. Ți-o spui fiindcă nu mai ești copilă

și trebuie s-o știi, ca să te simți: eu am adunat pentru voi puțin câte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu...”

Grandet, personajul lui Balzac, este și mai categoric: ”L’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs.”

Asta, da, e o ideologie!

Interesant este și sensul pe care-l capătă la Slavici verbul a se simți, devenind ”a fi sigur pe el, pe ceea ce este și ceea ce are”, banul fiind garant al demnității personale.

Persida este și ea contaminată de învățăturile mamei sale și începe să înțeleagă și să se simtă: ” Puterea banului e mare, și ea se sîmțea cu totul altfel acum, când știa din gura mamei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să le păstreze.

Doamne! Națl s-ar mira și el, dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să intre în voile bătrânei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrânul, ar vorbi și el cu totul altfel, dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.”

Dacă Mara datorează cuiva această avere, în afară de Dumnezeu și spiritului ei chivernisit, acelea sunt apele Mureșului; în unda lui strălucesc arginții Marei și viața ei se împletește cu apele lui. El este martorul tăcut al creșterii ei pe scară economică și socială. Ba chiar îi face mici dovezi de iubire: Mureșul nu-i îneacă pe cei doi copii atunci când aceștia se aventurează într-o luntriță, primăvara când râul ” era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori.” Trică și Persida sunt salvați în ultimul moment de ”vâslași voinici”, iar Mara este încă o dată mândră de copiii ei, care sunt imprudenți, dar ingenioși și curajoși: ”Copii ca ai mei, nimeni nu are!”

Mara recunoaște că ”a ajutat-o Dumnezeu”, Slavici dă și el asigurări că ”Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc”, dar prea Bunul nu ajută direct, ci prin intermediari, prin biserică și prin icoane, și astfel își face intrarea în analiza noastră motivul icoanei făcătoare de minuni.

Acest motiv este tratat de Slavici prin ochii Marei, personaj care, grație stilului indirect liber, se bucură din partea autorului de o ironie bonomă, plină de tandrețe. Hotărât, are noroc, dar are și șarm precupeața noastră, așa ”soioasă” și ”nepeptănată”, cum umblă ea.

Biserica cu mănăstire Maria Radna este catolică.

Mara este ortodoxă, „creștină adevărată”, dar ea se duce și se închină și în biserica Maria Radna, la ” Maica Precista nemțească”, ”care lăcrimează și de a cărei vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți.”

Prin motivul icoanei făcătoare de minuni, Slavici sintetizează foarte multe idei fundamentale în acest roman.

În primul rând, toleranța care există între etniile conlocuitoare și religiile existente în Transilvania și Banat. Oamenii au spirit pragmatic, sunt gospodari și puși pe chiverniseală și preferă să fie deschiși și toleranți pentru a-și promova afacerile decât să meargă pe mâna purității religioase, a aroganței și a intoleranței.

Motivul icoanei făcătoare de minuni captează în structura lui și ceva din personalitatea Marei. Precupeața, abilă în afacerile ei, este, din punct de vedere religios, și rezervată, dar și tolerantă: ”Că icoana face minuni, asta n-o crede”. Dar, cu toată rezerva, Mara se închină la această icoană, fiindcă numai de Sfânta Maria, când ”timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile împodobite cu flori și cântând psalmi și litanii; acum când vin sutele și se adună miile pe locul cel larg din fața mănăstirii”, iese Mara ”cu coșurile pline și seara se întoarce cu ele goale.” Merită să se închine deci în fața icoanei, fiindcă ”acum e secerișul Marei.”

Cu această admirabilă metaforă, subliniază Slavici îndepărtarea Marei de lumea satului și de îndeletnicirile agricole și plonjarea ei cu succes în mediul lucrativ și schimbător al afacerilor. Succesul Marei e semn că icoana făcătoare de minuni și călugării minoriți ”rași ca-n palmă” și-au făcut bine treaba, dar și Mara e deșteaptă, tolerantă și abilă și știe ce, când și unde să vândă.

Aceeași inteligență și toleranță le dovedește Mara și cu prilejul botezului nepoțelului ei, feciorul Persidei și al lui Hubărnațl, care va fi botezat în legea catolică. La ceremonie asistă și Mara, ”gătită ca nealtedăți”, dar supărată, stând ”îndărătnică la intrarea bisericii.”

De ce?

Răspunsul ni-l dă Slavici, care o ia încet, ardelenește, cu multă pricepere și delicatețe:

”Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adâncă, în foc mistuitor, și atât nepot avea și dânsa.

Când părintele Pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atât de neobișnuită, Mara făcu un pas înainte și apoi pas cu pas, stând mereu și făcând iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.

Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii i se umplură de lacrămi.

Acum era păpistaș, nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era păpistaș.”

Puțini scriitori folosesc cu atâta măiestrie stilul indirect liber.

Dar Mara se stăpânește, își îneacă amărăciunea și grăiește exact ce trebuie spus în astfel de ocazii:

” – E frumos! grăi dânsa întorcându-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”

Persida îi este recunoscătoare pentru înțelegere:

” – Draga mea mamă! (...) Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire!”

Frumoasă lecție de toleranță dă Slavici aici, în stilul lui de moralist discret, fără ostentație.

                                                                    ***

Ca Persida să se iubească și să se căsătorească cu Națl nu intrase deloc în socotelile Marei. Ea își voia fata preoteasă și nu exista pretendent mai bun decât Pavel Codreanu, nepotul protopopului din Buteni. Și să știi, cititorule, că acesta chiar era un pretendent foarte bun! Nu a fost Persida ”vrednică de el”, vorba lui Trică... dar el și-a pus ”capul în primejdie” pentru ea, cununând-o cu Națl, lucru foarte riscant, cei doi căsătorindu-se în secret, fără acordul părinților.

Când Mara nu-și vedea fata decât preoteasă, Persida era ”înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frângi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală.”

Motivul florii de cireș subliniază aici castitatea, în timp ce ”rumeneala”, ce ”străbate” din când în când, anunță deja devenirea, evoluția spre stadiul de femeie. Mara ar fi vrut să oprească timpul în loc pentru ca fata ei să rămână “curată ca floarea de cireş şi albă”.

Dar ştia şi Mara “că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere, şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămâie, ca vecinic oamenii, văzând-o, să strige cuprinşi de mirare: “A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei...

Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gândul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.”

“Pericolul”era mai aproape decât îşi imagina ”sărmana mamă.” Persida era la mănăstire şi “la colţ de uliţă, peste drum de mănăstire era măcelăria lui Hubăr”, tatăl lui Naţl. ”Fatalitate”, cum ar conchide din nou Caragiale.

Iar Naţl, iubite cititor, nu este decât un mare neisprăvit şi totodată tânărul de care se va îndrăgosti ”Sidi”.

Legile atracţiei nu se discută! Când o va vedea Naţl, la fereastra mănăstirii, el va rămâne „uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăingeniţi.”

Pe măsură ce iubirea lor se-aprinde, Naţl cel „ruşinos” devine îndrăzneţ şi scapă vorbe obraznice la care Persida roşie „ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atât de aspru la dânsul, încât el începu să tremure din picioare.”

Floarea de mac, chemată de Naţl să coloreze chipul odinioară atât de alb al Persidei este simbolul pasiunii şi al iubirii vinovate.

Despre ce era vorba?

„M-a învăţat – grăi dânsa (Persida) – valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu Mărunţeaua noastră.”

Naţl tocmai asta îi ceruse: să-l înveţe! Iar Persida înţelege bine rugămintea: Naţl doreşte o apropiere, un transfer şi o continuitate şi nu se fereşte de cei din jur: „Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dânsul...” De fapt, Sidi se temea de imprevizibilul iubirii.

Şi transferul s-a făcut. Persida care vorbea perfect nemţeşte a învăţat valsul lor, iar Naţl care, „crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca nemţeşte” a învăţat „Mărunţeaua noastră”. Povestea lor a avut suişuri şi coborâşuri, şi Slavici a relatat-o ca nimeni altul, cu talent şi delicateţe, iar Mureşul a purtat-o pe apele lui în această parte de lume, sporindu-i farmecul şi ecoul:

„A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei; copii ca dânsa nimeni n-a mai avut...”

ÎN ATENȚIA ÎNVĂȚĂCEILOR LICEENI

                                                           PARALELE

Ne vom lua îndrăzneala de a compara două personaje care nu au în comun decât realitatea și sentimentul maternității: Mama din “Hronicul si cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga, si mama din “Mara”, de Ioan Slavici.

Mama din “Hronic” este un personaj mitic, o creatură primordială, “cu instincte materne si feminine preistorice.” Că este un personaj mitic o confirmă autorul însuși când spune: “Nu avea Mama cunoștințe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice.” Mitul e ea însăși. Ea se identifică cu familia primordială. Fiind o creatură mitică, “impersonală”, avem, în fond, puține date și puține detalii despre ea: aflăm că avea “o ascendență macedoneană”, iar, ca portret fizic, este prezentată ca “o arătare”, așa cum îi șade bine unui personaj mitic, ce coboară din preistorie, “o arătare adusă puţin de spate, cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari de basm.”

In contrast total cu Mama, cu majusculă, din “Hronic” este mama din “Mara”, de Ioan Slavici. Personaj central -  numele ei dă titlul romanului -  Mara este cât se poate de vie: ea trăieşte, se zbate, câştigă, se bucură, suferă, este dezamăgită şi se consolează într-o lume cât se poate de concretă, bine zugrăvită, bine decupată şi clar delimitată. Spre deosebire de Mama din “Hronic”, care este un personaj de fundal, este izvorul vieţii, ce însoţeşte evoluţia copiilor cu susurul lui, Mara lui Slavici este un personaj concret şi activ, liber – ea nu depinde de capriciile memoriei autorului – şi imprevizibil ca viaţa însăşi.

Cele două femei au în comun maternitatea şi dragostea pentru copii. Dar Mama din “Hronic”, fiind un personaj de fundal, apare mai ştearsă: “Cât mă priveşte, nu-mi aduc aminte de ea decât...” Pentru natura ei mitică, pledează şi epitetele folosite: “cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari de basm.”

Fiind personaj de fundal, despre ea se vorbeşte mai mult la trecut: “In tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumuseţe ce nu avea deloc conştiinţă de sine.” Nu avea “conştiinţă de sine”, pentru că nu este femeie între femei, ci femeia primordială, prototipul mamei.

Spre deosebire de Mama lui Blaga, pe Mara lui Slavici o vedem trăind şi acţionând; ea duce o existenţă grea şi dârză pe malurile Mureşului. Putem vorbi despre un veritabil motiv al Mureşului în acest roman. Mara locuieşte la Radna, dar ea acţionează pe cele două maluri ale Mureşului şi averea ei sporeşte datorită faptului că ea ştie să profite de deschiderea pe care i-o oferă apa. Dinamică, activă şi deşteaptă, Mara pare să întruchipeze “spiritul capitalismului”, atât cât se conturează el în Banatul mijlocului de secol XIX. O vedem la Radna, o vedem la Lipova, “peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri.”

Existenţa Marei se împleteşte cu apele Mureşului, ea fiind o fire deschisă, ambiţioasă şi dinamică; nu are multă carte, dar e inteligentă şi ideea de a lua în arendă podul de pe Mureş şi de a împrumuta cu dobândă banii obţinuţi dovedeşte un veritabil geniu al afacerilor.

Dacă Mama din “Hronic” este un personaj prin excelenţă pozitiv pentru că primordial şi nimeni nu ar şti să reproşeze ceva unui mit, Mara este unul plin de culoare, fiindcă plin de pasiune; şi pasiunea naşte patimi... Mara îşi iubeşte copiii, e dornică să le asigure viitorul, dar iubeşte şi... paralele şi, deşteaptă fiind, înţelege că banul este garant al demnităţii personale şi al poziţiei sociale sigure: “Ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zile de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. (...) Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa şi începe în cele din urmă să plângă. Nu doară că i-ar fi greu de ceva; când simte greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coşuri. Ea îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă odată. Si chiar Mara să fii, te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta, să alergi de dimineaţa până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.”

Are şi acţiunea poezia ei, pe care doar oamenii de acţiune o înţeleg...

 Ca şi Grandet, din romanul “Eugénie Grandet”, al lui Honoré de Balzac, Mara înţelege în felul ei că “l’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs”şi că “la vie est une affaire.”

Inainte de a pune florinul la ciorap, Mara îl sărută: este unul din momentele în care pasiunea ei pentru bani capătă proporţii mitice, amintind din nou de Grandet, fostul dogar pasionat de galbeni, din romanul lui Balzac, care iubea culoarea galben pentru că era cea a ludovicilor de aur şi căruia, în tăcerea nopţii, “quand madame et mademoiselle Grandet étaient bien endormies” îi plăcea să se închidă în încăperea unde îngrămădise saci de galbeni, pe care îi dezmierda ca şi când ar fi fost copiii lui, rodul muncii şi speculei lui de-o viaţă: “venait le vieux tonnelier choyer, caresser, couver, cuver, cercler son or.”

Sărutând florinul, Mara îşi mărturiseşte simplu şi direct pasiunea pentru bani. Francezul e mai metodic şi mai didactic. El încearcă să-i explice fiicei lui viaţa banilor: “Vraiment les écus vivent et grouillent comme des hommes: ça va, ça vient, ça sue, ça produit.” Are şi el efuziunile lui provocate de culoarea galben a ludovicilor:

“Montre-moi ton or, fifille.”( Ii dădea Eugeniei câte un ludovic de aur la fiecare aniversare.)

“Tu es un petit brin jaunette; mais j’aime le jaune.”

Ca şi Grandet, Mara nu reuşeşte să se despartă de florini şi nu va da copiilor banii pe care-i pusese la ciorap pentru ei; va da mult mai puţin. Insă pe Mara banul nu o dezumanizează, poate şi datorită atitudinii lui Slavici, de autor extradiegetic, dar foarte comprehensiv, bun cu personajele sale, ca un tată, aş zice, pe care nu înţelege să le lase singure, să le abandoneze în tumultul vieţii. Nu e deloc părtinitor, dar nici crud. E obiectiv, dar echilibrat şi personajele sale, fireşte, îi moştenesc gena.

“Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a vieţii rurale, atribuit mai târziu sămănătoriştilor. Ţăranii lui, observaţi fără cea mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, sunt egoişti, avari, îndărătnici, duşmănoşi şi totdeodată iertători şi buni, adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi”, remarca George Călinescu la vremea lui.

Pe Mara, pasiunea pentru bani o face mai complexă. Această patimă ţine şi de asprimea originilor ei: ea fusese o femeie săracă, pe care viaţa nu o răsfăţase; rămăsese văduvă de tânără, moştenind de pe urma bărbatului doar “vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului” şi “viuţa din dealul despre Păuliş.”

Atât Mara lui Slavici, cât şi Mama lui Blaga au ambiţii mari cu copiii lor: “Tot n-are nimeni copii ca mine!” – zice Mara, în timp ce Mama din “Hronic” nu mai ştie cum să-şi stimuleze copilul să vorbească: “... tu eşti copil mare de acu! Va trebui să vorbeşti... Aşa nu mai merge... Ne faci de ruşine... Azi-mâine, copiii din sat au să spuie că eşti mut...”

De fapt, copilul tăcea fiindcă dorea să-şi prelungească “starea embrionară”, dorea să se păstreze în acest univers matern, ocrotitor. Cuvântul înseamnă deschidere spre lume, amestecare cu ceilalţi şi spargerea universului personal; prin cuvânt, ceilalţi vin la tine, iar tu devii al lor. Prin cuvânt, eul tău se corupe. Vorbind, devii duplicitar; iar Blaga a avut de timpuriu intuiţia genială a cuvântului care ascunde.

Copilul din Lancrăm, “al nouălea... şi cel din urmă” “în casa părintească”, s-a hotărât “cu greu să se integreze, prin cuvânt, “în regnul uman.”

Cea mai veche frază ce “s-a închegat în gura” lui şi de care el îşi aduce aminte este următoarea: “Bere este, sodă nu-i şi zlotul l-am chiert.” Această frază exprimă indirect rezerva lui Blaga faţă de cuvânt.

Ce se întâmplase?

Lucian primise un zlot de la cumnatul său pentru a cumpăra bere sau sifon de la “boldă”, dar pretinde că l-a pierdut. Băiatul nu voia să cumpere bere: “Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor mari pentru această amăreală.” El voia sifon pe care să-l bea cu siropul de zmeură. Dar cum la “boldă” nu aveau sifon, iar el nu voia să care sticla de bere la “ acel ceas de dogoare”, rezolvă situaţia aruncând zlotul “în mijlocul uliţei” şi propunând cumnatului faimoasa frază care se încheie cu “şi zlotul l-am chiert.”

Or, banul nu putea fi pierdut decât la dus. Odată pierdut zlotul, el nu mai avea niciun motiv să bată drumul până la prăvălie să vadă că au bere, dar n-au sodă. Minţise cu inocenţă, nemulţumit că n-a găsit sifon. Dar nici cumnatul nu e prost şi insistă să plece împreună în căutarea zlotului “pierdut”, pe care “l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la calea jumătate.”

Ingenios, nu?

Aşa cum praful acoperă drumul, la fel acoperă vorbele gândul omului.

Cu această mică minciună, Lucian se integra “cu atâtea ocoliri şi amânări în regnul uman.”

Suspiciunea faţă de cuvânt îi va rămâne până la sfârşitul vieţii.

Mara este şi ea de-acord că vorbele trebuie să fie veşmântul îmbietor al unor intenţii şi fapte nu tocmai ortodoxe.

Vrând să-l scape pe Trică de armată, Mara împrumută bani de la cojocarul Bocioacă, la care lucra băiatul ca ucenic. Deşteaptă, avară şi fără scrupule, Mara nu are nici cea mai mică intenţie să-i dea cojocarului banii înapoi. Bocioacă avea o fată şi fata lui... era numai bună pentru Trică “frumoasă şi cu avere, intri în casă bună şi, dacă eşti om tu, faci ce vrei din ea.”

Sunt învăţăturile Marei către fiul ei, Trică... Un pic cam cinice, nu?

Dar Trică nici nu vrea s-audă, fiindcă stăpâna lui, Marta, soţia cojocarului, îi tot dă târcoale şi el, băiat inocent, nu vrea să se încurce cu ea, dimpotrivă, vrea să plece de la Bocioacă, cerând bani Marei pentru plata datoriei. Si aici Mara are forţa unui personaj balzacian prin felul în care îşi azvârle fiul în vâltoarea vieţii:

“Nu dau niciun ban! – răspunde Mara îndărătnică. – Dacă te vei încurca, atâta pagubă! Ce pierzi!? – Nu e ruşinea mea, nici a ta, ci a ei! – Vorba e să nu-ţi umble gura!” (s.n.)

Ce vrea ea să spună?

Ea intuieşte, în felul ei, că vorba nu trebuie să oglindească nici gândul, nici fapta. Că vorba are oricum o natură trădătoare: când nu îl minte pe interlocutor, ea te poate trăda pe tine! Totul e “să nu-ţi umble gura!” Va mai fi gândit Mara că un om încercat una gândeşte, alta spune şi, după mai multe tatonări, altceva va face... Aşa se câştigă experienţă...

                                                                       ***

Lucian, din “Hronicul şi cântecul vârstelor”, evocă satul şi casa în care şi-a trăit copilăria, cele două grădini, pinul cel bătrân, “uriaşul castan”, gârliciul pivniţei, bucătăria de vară, “străjuită de-un dud cu frunză deasă” şi ceasul auriu din salon care, când era “tras”, “picura” “două melodii vieneze.” Să nu uităm că Lucian a fost fiu de preot. Că tatăl său, Isidor, a fost “şi un mare iubitor de carte”, şi un om pasionat, care aduce primul maşini agricole în regiune, din pasiune tehnicistă, dar se plictiseşte repede şi, cu timpul, se dezinteresează de această activitate. Doar cititul cărţilor nu îl plictiseşte şi nu-l dezamăgeşte, deoarece cărţile oferă mereu ceva nou.

Copiii Marei, “sărăcuţii de ei”, nu seamănă deloc cu Lucian, cel din “Hronic”. Mara fiind o femeie deschisă şi de acţiune, copiii ei nu cresc în casa de la Radna, ci pe malurile Mureşului, între Radna, Lipova şi Arad, printre şatre şi coşuri pline cu peşte, poame şi turtă dulce. Copiii ei îşi petrec viaţa într-un mediu deschis şi ce ar putea fi mai deschis decât o apă şi un târg? Ei trăiesc “printre picioarele oamenilor”, căpătând astfel experienţă de viaţă, dat fiind că “mult sunt sănătoşi şi rumeni, voinici, plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.”

La Blaga avem atmosfera mitică, de început de lume, în timp ce la Slavici suntem aruncaţi în efervescenţa relaţiilor socio-economice de tip capitalist, în care personaje puternice îşi întretaie destinul, trăind viaţa ce însufleţeşte respectiva clipă şi modelându-se reciproc în timp. Mama din “Hronic” devine o amintire preţioasă pusă “sub un clopot de sticlă”, precum ceasul auriu din salon.

 In tot acest timp, Mara şi copiii ei se confruntă zgomotos cu lumea târgului, rupând fiecare din viaţă partea lui de întâietate, de bunuri, de iubire...