Pe 10 octombrie a.c. s-au împlinit 205 ani de la
nașterea lui Verdi. Nu s-ar putea spune că Opera Națională București nu a cinstit
evenimentul cum se cuvine. Ba dimpotrivă, bucureștenii au avut parte la Otello de o montare de excepție,
aparținându-i lui Giancarlo del Monaco, cu care s-a deschis stagiunea. Eu am
fost și am văzut-o pe 31 octombrie, opera avându-i în distribuție pe Francesco Anile, în Otello, Iulia Isaev, în
Desdemona, și Ionuț Pascu, în Iago.
Giancarlo
del Monaco este fiul celebrului tenor Mario del Monaco, prezent pe videoclip, cel care a cântat
Otello de 427 de ori - ne-o spune fiul - și l-a și înregistrat de două ori.
Giancarlo del Monaco a montat această operă verdiană de trei ori, din China
până în Brazilia: la Pekin, la București și la Sao Paolo.
Montarea
nu este nici istoristă, nici atemporală; este expresionistă, axată pe trăiri,
minimalistă și, în consecință, foarte tulburătoare. Nu evocă cu nimic fastul Veneției,
mai degrabă tragedia greacă. Decorul trimite aproape permanent la o temniță și
apoi la un cavou, iar hainele negre ale personajelor vorbesc din capul locului
despre moarte. (Costumele sunt create de fiica regizorului, Stella del Monaco).
Aproape fiecare scenă îl conține pe Iago, ce devine astfel, din simplu
personaj, un veritabil agent al morții, ce urcă și coboară neobosit pe planul
înclinat care taie scena, manipulând pe toată lumea. Manipularea în sine este
văzută ca agent al distrugerii, înfăptuindu-se prin minciună și trafic de
influență, profitând de inocență, credulitate, orgolii nesatisfăcute, gelozie,
invidie. Montarea este atât de esențializată încât nu te lasă să răsufli sau să
speri. Doar asiști neputincios la înfăptuirea unei crime: Iago o regizează,
Otello o înfăptuiește, iar Desdemona o trăiește, știind dinainte că va fi
sacrificată, dar nu și pentru ce. Poate că niciodată Aria salciei nu a fost mai
sfâșietoare ca sub direcția lui Giancarlo del Monaco și cântată, mai bine spus
suspinată, de Iulia Isaev. Promisa poveste de dragoste care vine pe valuri și
pătrunde în inima Veneției ia o turnură îngrozitoare, degradată fiind de
suspiciune și apoi îngropată de gelozie. Suspiciunea este sugerată de temnița
în care este închisă simbolic Desdemona de iubirea tiranică a lui Otello și,
cum bănuiala nu se risipește pentru că apare pretinsa dovadă - batista - care
la del Monaco ia proporții neobișnuite în raport cu importanța stupidă pe care
i-o dă maurul, bănuiala devine gelozie devastatoare, transformând temnița în
cavou și pe îndrăgostit în călău. Imaginea, expresionistă și creată cu mijloace
minimale, este copleșitoare: Otello, avându-l în spate pe Iago care îl
manevrează, apare cu un voal negru pe cap asemenea unui călău, orbit de
gelozie, iar Desdemona este ștrangulată de la distanță cu băierile acestui voal
care se strâng, și se strâng, și se strâng..., unindu-i pe îndrăgostiți în
această ultimă îmbrățișare silnică a erorii, a geloziei explozive, a
manipulării fără greș, amintind de Ifigenia și de tragedia greacă. Iago este
prezent și în această scenă, apărând ca autorul aproape fizic al crimei care-și
savurează opera.
Ca
voce, au strălucit Ionuț Pascu și Iulia Isaev, Ionuț Pascu făcând sala să
vibreze la vocea sa plină, amplă, puternică, fără fisură.
Iulia
Isaev, care nu a fost prima opțiune a regizorului, are o voce caldă, dar care
scoate și acute sfâșietoare, ce răscolesc sala, totul cu o mare acuratețe.
Această soprană care s-a format la Conservatorul din București a făcut Don
Giovanni cu Franco Zeffirelli, Peter Brook și Achim Freyer, interpretând-o pe
Donna Anna. A cântat și Wagner în Tannhauser,
la Metropolitan Opera din New York, unde a apărut și în Manon Lescaut, de Puccini. A cântat pe mai toate scenele lumii, de
la Tokyo la New York, trecând pe la Teatrul La Monnaie din Bruxelles și pe la
Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Vocea ei a încălzit inimile melomanilor
din Viena, München, Berlin, Paris, Amsterdam, Roma, Veneția, Torino, Palermo,
Lisabona, București. Suntem și noi printre fericiții beneficiari.
Mi-a
plăcut destul de puțin Otello, așa cum a fost redat de Francesco Anile - o voce
dogită, obosită, fără relief, fără timbrare, dominat de Iago din toate punctele
de vedere.
Orchestra
nu s-a afirmat: a fost stridentă, spartă, nemelodioasă, lăsându-i singuri pe
interpreți și nereușind să dea seama de un Verdi!
Publicul?
Ei
bine, publicul a tușit! Dar a tușit! Pe întrecute! Tăcea unul, începea altul.
Nu se poate! Aria salciei a fost ”di
grande”: aproape că nu a existat suspin pe scenă căruia să nu-i răspundă un
tușit din sală... Nu se poate continua așa! Ar trebui să se pună mici pancarte
prin sală cu înscrisul ”Don't cough,
please!'' sau ''Prière de ne pas tousser pendant le spectacle" sau
"Nu tușiți, vă rugăm, în timpul reprezentației. Nu e frumos!”
Dar chiar așa: nu se face!
În seara zilei de 31
octombrie m-am dus la Operă într-o stare de oboseală extremă. Nici nu știam cum
o să rezist. Acuma știu că a fost minunat, că am văzut o montare de zile mari,
că am plecat de-acolo întremată și foarte satisfăcută, promițându-mi să scriu
neapărat despre ce am văzut și am simțit acolo, mai ales că trăim un an
verdian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu