Se afișează postările cu eticheta Verdi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Verdi. Afișați toate postările

duminică, 11 noiembrie 2018

OTELLO la OPERA NAȚIONALĂ, intr-un AN VERDIAN


              


         Pe 10 octombrie a.c. s-au împlinit 205 ani de la nașterea lui Verdi. Nu s-ar putea spune că Opera Națională București nu a cinstit evenimentul cum se cuvine. Ba dimpotrivă, bucureștenii au avut parte la Otello de o montare de excepție, aparținându-i lui Giancarlo del Monaco, cu care s-a deschis stagiunea. Eu am fost și am văzut-o pe 31 octombrie, opera avându-i în distribuție pe  Francesco Anile, în Otello, Iulia Isaev, în Desdemona, și Ionuț Pascu, în Iago.
         Giancarlo del Monaco este fiul celebrului tenor Mario del Monaco, prezent pe videoclip, cel care a cântat Otello de 427 de ori - ne-o spune fiul - și l-a și înregistrat de două ori. Giancarlo del Monaco a montat această operă verdiană de trei ori, din China până în Brazilia: la Pekin, la București și la Sao Paolo.
         Montarea nu este nici istoristă, nici atemporală; este expresionistă, axată pe trăiri, minimalistă și, în consecință, foarte tulburătoare. Nu evocă cu nimic fastul Veneției, mai degrabă tragedia greacă. Decorul trimite aproape permanent la o temniță și apoi la un cavou, iar hainele negre ale personajelor vorbesc din capul locului despre moarte. (Costumele sunt create de fiica regizorului, Stella del Monaco). Aproape fiecare scenă îl conține pe Iago, ce devine astfel, din simplu personaj, un veritabil agent al morții, ce urcă și coboară neobosit pe planul înclinat care taie scena, manipulând pe toată lumea. Manipularea în sine este văzută ca agent al distrugerii, înfăptuindu-se prin minciună și trafic de influență, profitând de inocență, credulitate, orgolii nesatisfăcute, gelozie, invidie. Montarea este atât de esențializată încât nu te lasă să răsufli sau să speri. Doar asiști neputincios la înfăptuirea unei crime: Iago o regizează, Otello o înfăptuiește, iar Desdemona o trăiește, știind dinainte că va fi sacrificată, dar nu și pentru ce. Poate că niciodată Aria salciei nu a fost mai sfâșietoare ca sub direcția lui Giancarlo del Monaco și cântată, mai bine spus suspinată, de Iulia Isaev. Promisa poveste de dragoste care vine pe valuri și pătrunde în inima Veneției ia o turnură îngrozitoare, degradată fiind de suspiciune și apoi îngropată de gelozie. Suspiciunea este sugerată de temnița în care este închisă simbolic Desdemona de iubirea tiranică a lui Otello și, cum bănuiala nu se risipește pentru că apare pretinsa dovadă - batista - care la del Monaco ia proporții neobișnuite în raport cu importanța stupidă pe care i-o dă maurul, bănuiala devine gelozie devastatoare, transformând temnița în cavou și pe îndrăgostit în călău. Imaginea, expresionistă și creată cu mijloace minimale, este copleșitoare: Otello, avându-l în spate pe Iago care îl manevrează, apare cu un voal negru pe cap asemenea unui călău, orbit de gelozie, iar Desdemona este ștrangulată de la distanță cu băierile acestui voal care se strâng, și se strâng, și se strâng..., unindu-i pe îndrăgostiți în această ultimă îmbrățișare silnică a erorii, a geloziei explozive, a manipulării fără greș, amintind de Ifigenia și de tragedia greacă. Iago este prezent și în această scenă, apărând ca autorul aproape fizic al crimei care-și savurează opera.
         Ca voce, au strălucit Ionuț Pascu și Iulia Isaev, Ionuț Pascu făcând sala să vibreze la vocea sa plină, amplă, puternică, fără fisură.
         Iulia Isaev, care nu a fost prima opțiune a regizorului, are o voce caldă, dar care scoate și acute sfâșietoare, ce răscolesc sala, totul cu o mare acuratețe. Această soprană care s-a format la Conservatorul din București a făcut Don Giovanni cu Franco Zeffirelli, Peter Brook și Achim Freyer, interpretând-o pe Donna Anna. A cântat și Wagner în Tannhauser, la Metropolitan Opera din New York, unde a apărut și în Manon Lescaut, de Puccini. A cântat pe mai toate scenele lumii, de la Tokyo la New York, trecând pe la Teatrul La Monnaie din Bruxelles și pe la Gran Teatre del Liceu din Barcelona. Vocea ei a încălzit inimile melomanilor din Viena, München, Berlin, Paris, Amsterdam, Roma, Veneția, Torino, Palermo, Lisabona, București. Suntem și noi printre fericiții beneficiari.
         Mi-a plăcut destul de puțin Otello, așa cum a fost redat de Francesco Anile - o voce dogită, obosită, fără relief, fără timbrare, dominat de Iago din toate punctele de vedere.
         Orchestra nu s-a afirmat: a fost stridentă, spartă, nemelodioasă, lăsându-i singuri pe interpreți și nereușind să dea seama de un Verdi!
         Publicul?
         Ei bine, publicul a tușit! Dar a tușit! Pe întrecute! Tăcea unul, începea altul. Nu se poate!  Aria salciei a fost ”di grande”: aproape că nu a existat suspin pe scenă căruia să nu-i răspundă un tușit din sală... Nu se poate continua așa! Ar trebui să se pună mici pancarte prin sală cu înscrisul ”Don't cough, please!'' sau ''Prière de ne pas tousser pendant le spectacle" sau "Nu tușiți, vă rugăm, în timpul reprezentației. Nu e frumos!”
         Dar chiar așa: nu se face!

         În seara zilei de 31 octombrie m-am dus la Operă într-o stare de oboseală extremă. Nici nu știam cum o să rezist. Acuma știu că a fost minunat, că am văzut o montare de zile mari, că am plecat de-acolo întremată și foarte satisfăcută, promițându-mi să scriu neapărat despre ce am văzut și am simțit acolo, mai ales că trăim un an verdian.
           


        

duminică, 26 noiembrie 2017

Un événement inacceptable

                                    



         Le baryton  russe Dmitri Hvorostovsky est mort  mercredi 22 novembre à trois heures du matin, des suites d'un cancer du cerveau. C'est un deuil cruel pour la musique. Dmitri Hvorostovsky a touché le sombre bord. Lui, si plein de vitalité, de talent, d'énergie, de charme. Lui, mourir comme ça?!? C'est inacceptable et injuste! Un si bel homme!
         Ce chanteur de légende est né le 16 octobre 1962 à Krasnoïarsk, en Sibérie: un vrai tigre blanc sibérien. Il restera pour nous comme << le magnifique chanteur à la voix d'airain et d'ébène, chevelure d'argent et visage de gravure>>. C'est le portrait que lui fait le critique du journal Le Temps.
         Il vivait à Londres. Le directeur musical du Royal Opera, Antonio Pappano, a fait connaître que <<tout le Royal Opera est attristé d'apprendre la mort de notre ami et collègue Dmitri Hvorostovsky. Il éclairait notre scène avec une élégance véritable et une générosité envers le public. Sa mort laisse un grand vide.>>
         Il éclairait la scène de sa <<voix d'ébène>> et de sa chevelure argentée.
         Mais les mots les plus touchants ont été écrits par Dominique Meyer, le directeur du Staatsoper:
         << C'est un jour très triste pour le Staatsoper de Vienne. Nous avons perdu en Dmitri Hvorostovsky un chanteur exceptionnel et un vrai ami. (...) Nous nous souviendrons de lui comme d'un artiste d'exception, qui s'est toujours donné à 100%>> (C'est nous qui soulignons.)
         Il s'est produit sur les scènes les plus prestigieuses du monde: le Metropolitan Opera de New York, le Royal Opera House, la Scala de Milan, le Wiener Staatsoper, l'Opéra de Paris,  le Festival de Salzbourg et, bien entendu, le théâtre Mariinsky de Saint-Pétersbourg.
         Le 27 mai 2017, Hvorostovsky est remonté sur la scène du théâtre Mariinsky, lors du 314-è anniversaire de la ville où est né Vladimir Poutine.
         Le porte-parole du Kremlin assure que le Président Poutine <<était un admirateur de son travail>> et qu' <<il (Hvorostovsky) n'appartient pas seulement au patrimoine de notre culture, mais à la culture mondiale. C'est une très lourde perte.>>
         Des propos mémorables, il faut en convenir.
         En septembre dernier, Hvorostovsky avait reçu l'Ordre du Mérite pour la Patrie, l'une des plus grandes distinctions non militaires de Russie, pour sa contribution à l'art et à la culture de son pays.
         Le baryton  russe est remonté sur la scène du Metropolitan Opera de New York, où il avait été si longuement ovationné, pour fêter, en mai dernier, les 50 ans du Met. Six mois plus tard, il mourait à l'âge de 55 ans. Sa dernière prestation publique remonte à juin dernier, dans sa ville natale, Krasnoïarsk, où il a donné un concert en faveur de la recherche contre le cancer, la maladie qui l'a tué.
         Il m'est très difficile de parler de lui au passé... Hvorostovsky a beaucoup chanté du Verdi et du Tchaïkovsky. Je le trouve extraordinaire et unique lorsqu'il chante du Verdi: il apporte de la vigueur sibérienne à l'ensorcelante Italie; c'est un mariage très heureux, que la mort ne peut pas détruire.
         Pour prouver que <<c'est une très lourde perte>> et qu'il appartient au patrimoine russe aussi bien qu' à la culture mondiale, j'ai choisi pour vous quelques morceaux de musique, interprétés d'une manière qui ne se répétera jamais:
Verdi, Othello, l'air de Iago
Verdi, Le Trouvère, l'acte IV (un fragment)
Verdi, Rigoletto, Vendetta
Anton Rubinstein, Le Démon (un fragment)
Georges Bizet, Carmen, l'air du Toréador
Mozart, Don Giovanni - Vieni alla finestra
Tchaïkovsky, Eugène Onéguine, la partie finale
Tchaïkovsky, La Sérénade de Don Juan
Tchaïkovsky, Pimpinella
Ivan Larionov, Kalinka
Katyusha - chanson pupulaire
Otchi tchornye - chanson populaire