LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

                                   

         LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla!
             Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!

         Ce poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim. Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu aș zice că cel mai frumos este să spui LA MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.

         Așadar, să ascultăm muzică!

         Vom începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile, cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George Enescu, îndrăgită și de Celibidache.

         La poziția a doua am avut l'embarras du choix, neștiind ce-mi place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și nu poate fi măsluită.

         Vom asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit în toamna acestui an, în septembrie.  Mă voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.

         De la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul neamului, cu a sa Hora staccato. V-o propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată, esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le scoate la lumină.

         Vom încheia cu Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.

          Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.