Se afișează postările cu eticheta Ceauşescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ceauşescu. Afișați toate postările

duminică, 1 mai 2011

FAPTE REPROBABILE


                                                FAPTE  REPROBABILE




Aflu de pe Ziare.com că un  cetăţean din Turnu Severin a fost amendat/tâlhărit de autorităţi de 2 milioane de lei vechi pentru simplul fapt că l-a huiduit pe Boc, « Căci nu-i iertat nici glasul teribilei nevoi », vorba poetului.
În ce ţară democrată din lumea asta aţi mai pomenit ca un cetăţean să fie tâlhărit de autorităţi pentru simplul fapt că a strigat lucruri neprietenoase şi şi-a botezat conducătorii cu ouă şi roşii? La noi, oamenii nu au nici măcar banii sau obişnuinţa de a arunca cu ouă şi roşii. Simplul fapt că sunt în stradă şi strigă ceva e prilej de amendă. Sufletul lui Boc se bucură scârnav de un bir în plus: birul pe revoltă. Mai face un ban pentru campaniile electorale, după tot ce-a jumulit de la bugetari.
ESTE  O  MĂSURĂ  CLARĂ  DE  INTIMIDARE ! Aceasta deja nu mai e democraţie, este democratură. Ceilalţi participanţi la miting trebuia să se mobilizeze şi să-l apere pe protestatar. Iar el nu trebuia să plătească amenda. Eu aş fi zis că nu am bani şi că cer să mi se transfere amenda în zile de detenţie. La ieşirea din puşcărie aş fi povestit pe blog cum am stat eu la pârnaie pentru unul ca Boc, fiindcă aşa înţelege Statul băsescian să se mobilizeze împotriva cetăţenilor, privându-i de libertate şi tâlhărindu-i, o dată în plus, de puţinii bani pe care nu li i-a furat încă.
Vă imaginaţi cum ar fi reacţionat dulăii de presă prezidenţială şi căţelele lor dacă astfel de orori s-ar fi întâmplat, fie şi doar pe sfert, în alt regim?!? Vă imaginaţi ce isterie ar fi ieşit din gurile şi de sub degetele lor? Dar acum e bine, fiindcă astfel de fapte reprobabile satură, cu asupra de măsură, pântecul lor blestemat!
Chiar şi în statele cu regim semidemocrat, cu căţele şi dulăi bine-hrăniţi la putere, se dă, la mitinguri, libertatea de a huidui, fiind văzută ca o supapă de descărcare a tensiunilor sociale. Numai guvernanţii noştri nu au nici această minimă inteligenţă. La noi, prin asemenea acţiuni de intimidare, se pun bazele dictaturii băsesciene. Este un exemplu clar că nu ai voie să protestezi. Pe străzile României nu sunt permise şi nu se produc decât surogate de manifestaţii, un nechezol de proteste, ca să folosim un termen ceauşist. Cum este dibuit în cineva Protestatarul cu majusculă, acela e pe loc umflat şi buzunărit.
Ce legi din România prevăd cât costă un strigăt de protest?
Costă două milioane?
Costă o bâtă în cap?
Costă şocuri electrice?
Costă un glonte?
Costă toate astea la un loc, dar progresiv!
De ce presa scrisă nu comentează întâmplarea oribilă de la Turnu Severin?
Umflat de jandarmi şi urcat cu forţa şi cu sila într-o dubă a fost şi Vasile Teofil, locotenent-colonel în rezervă, participant la mitingul cadrelor militare pensionate de la Constanţa, din ianuarie a.c. Vasile Teofil a fost acuzat că a încercat, chiar dacă nu a reuşit şi deci nu s-a putut proba, să rupă o pancartă cu portretul lui Băsescu. Întreb şi eu, pe urmele lui Marin Preda: „Dar ce suntem noi? Popor de idioţi?” La un miting de protest, fie el chiar şi-n România, nu poţi să porţi portretul lui Băsescu şi al Elenei Udrea, precum odinioară pe cel al lui Ceauşescu şi al lui Nuţi CO2 cu „stima noastră şi mândria” scrise dedesubt; la un miting de protest, portretele, chiar caricaturi, sfârşesc prin a fi rupte sau arse. Da, domnilor, ţine tot de tactica descărcării tensiunilor sociale. Înainte de a scrie acest articol, am revăzut cele mai bune videoclipuri postate de trei televiziuni şi tot nu am reuşit să înţeleg de ce a fost umflat acel militar şi amendat cu suma halucinantă pentru un pensionar căruia i-ai tăiat pensia, „Prin grija lui, grija lui/A Udrea-Băselului”, de 10 milioane de lei vechi, cam cât câştiga un profesor după tăierile din iulie, da-le-ar Dumnezeu lumânări în casă, de banii ăştia!
O televiziune mai ghizdavă a relatat că Teofil a vrut să treacă de un gard de jandarmi şi să ajungă în sediul Prefecturii Constanţei.
Da, dar nu a reuşit. El a fost trântit în iarbă de jandarmi, lovit, împachetat şi dus la dubă, unde, pentru că nu voia să urce, i-au aplecat capul în piept, i-au imobilizat braţele şi l-au înghesuit în dubă. La mitingul „vânjos”, cum l-ar fi calificat corifeul Puterii, Andrei Pleşu, participau taman... 400 de oameni. „Curat vânjos” şi „curat murdar” din partea Puterii să se poarte astfel. Vreau un jurist care să-mi explice ce-a făcut acel om, de fapt, şi pentru ce a fost el amendat. În articolul său de tristă amintire, intitulat Proprietatea termenilor şi publicat în „Dilema veche”, nr. 368, din 3 martie a.c., domnul Andrei Pleşu nota: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.” Eu, când am văzut la televizor ce i se face acelui om, m-am temut şi pentru sănătatea, şi pentru viaţa lui. Dar, pentru liniştirea domnului Pleşu, cel foarte iritat, din articolul citat mai sus, haideţi să spunem că doi militari pensionaţi au murit în urma şocului provocat de tăierea pensiilor şi doi bolnavi au decedat în urma desfiinţării spitalelor din localităţile lor.
Câţi trebuie să mai moară şi să dea bani la Boc ca să trăiască portocaliii în sfârşit bine, nestingheriţi de mitinguri" vânjoase" şi necontenind să se admire reciproc.
N-am să pot uita niciodată faţa lui Vasile Teofil marcată de revoltă şi de neputinţă şi ochii lui albaştri, plini de durere. Reprezentanţii unui popor normal se gândesc că oricare dintre ei ar putea fi în locul acelui om lovit de urgie. Din ce-i cunosc eu pe compatrioţii mei, ei gândesc că, în fond, şi omul are o vină. În locul lui, ei nu s-ar fi dus la miting. Dacă s-ar fi dus la miting, ar fi jucat pinguinul şi, în niciun caz, nu s-ar fi luat la trântă cu jandarmii. Nu e frumos. Dacă se luau la trântă cu jandarmii şi pica măgăreaţa pe ei să fie urcaţi în dubă şi amendaţi, asta e – se resemnau şi dădeau banii, fără blesteme şi alte prostii, „Să fie de sufletul lui Boc”, că mult ne-a muls şi mulţi n-au simţit.
Dar faţa lui Vasile Teofil şi ochii lui albaştri n-am să-i pot uita niciodată şi nici n-am să-mi iert că nu m-am putut mobiliza şi că n-am găsit o noapte în care să scriu despre cele întâmplate la Constanţa, încă din luna ianuarie.
Despre paradoxurile românilor am mai scris (vezi articolul Paradoxul român, din 23 octombrie 2010), dar ce ziceţi de ăsta: Noi suntem amendaţi pentru că ne e foame, nouă ni se pune bir până şi pe foame şi ...grecii protestează! Aflaţi că în Grecia, astăzi, de 1 Mai, sunt mitinguri într-adevăr „vânjoase”, ce l-ar speria de-a dreptul pe intelectualul Puterii, Andrei Pleşu, care a trudit din greu, cu pana, ca, în ţara sa, să nu vadă aşa ceva. Şi, până acum, nici n-a văzut. Dar eu încep să nu mai fiu atât de sigură că nici nu va vedea, căci, vorba domnului Preşedinte Băsescu, „De ce le e frică, nu scapă.” De, „gura păcătosului adevăr grăieşte...”
Mai trebuie spus că oamenii Greciei nu ies singuri şi de-a valma în stradă; ei o fac la chemarea unor confederaţii sindicale adevărate, unor lideri adevăraţi. La noi, nemulţumirea e extremă, dar nu are cine să îi dea contur, să o pună într-o formă. Nu numai că nu există lideri credibili, dar ăia care sunt nici măcar nu cheamă lumea la miting! N-au făcut-o de 16 decembrie, n-au făcut-o de 21 şi nici de 22 decembrie. Nu o fac nici măcar acum, de 1 Mai, bucuroşi că poporul e bleg , că rolul le-a fost uşor şi că au scos pe el un preţ bun.
În această zi şi în acest an, peste tot în ţările democrate, cu regim pluripartidist, partidele de stânga cheamă lumea în stradă pentru a-şi manifesta încrederea în VICTORIA  SOLIDARITĂŢII  ÎMPOTRIVA  INDIVIDUALISMULUI.
La noi, fiind recesiune, ce se gândi PSD-ul? Ce-i trecu lui Victor Ponta, precum odinioară lui Ştrul, prin cap? O, nu, nu un glonte de calibrul patru, ci o idee generoasă: să nu mai cheme lumea la bere, fiindcă oamenii sunt nemâncaţi şi, dacă beau pe nemâncate, se-mbată şi, dacă se-mbată, se-apucă să-l înjure pe Boc şi, dacă-l înjură pe Boc, jandarmii îi amendează şi, dacă jandarmii îi amendează, oamenii se supără pe Ponta şi ,atunci ,ce-i trecu lui Victor prin cap?
O idee de calibrul patru: să-şi cheme membrii de partid şi simpatizanţii să planteze nu-mă-uita pe marginea drumurilor; să-şi aducă aminte alegătorii de cel care fuse liderul Opoziţiei – Victor Ponta.
Ideea e generoasă, cititorule, şi miroase bine, dar eu zic că mult mai bine dădea să planteze nişte... roşii: ţin şi de foame, au vitamine, pot fi folosite şi ca arme într-o posibilă încăierare, fără să producă răni sau tumefacţii, că românul e fricos. Şi mai e ceva, cititorule, roşiile sunt... roşii, „culoarea social-democraţiei”, vorba lui Radu Mazăre.

joi, 20 ianuarie 2011

NOSTALGIA AUTORITARISMULUI

CĂPITAN>CONDUCĂTOR>BĂSESCIANISM


Sunt câţiva analişti politici, nu neapărat portocalii, care se temeau foarte tare acum câteva luni ca nu cumva poporul român, nemulţumit şi disperat, să se răscoale împotriva guvernării Boc-Băsescu. Bieţii oameni erau grijulii cu poporul şi chiar bine intenţionaţi că doar şi iadul e pavat cu bune intenţii. Atâta doar că un copil prea dădăcit, prea ţinut de rău şi prea adesea plesnit peste gură, chiar înainte de-a apuca săracul de el să spună prostia, ajunge să nu dezvolte în timp niciun fel de iniţiativă şi să nu exteriorizeze niciun fel de intenţie. Va ajunge la maturitate ca o căldare în care alţii vor turna ce vor vrea ei; să zicem miere sau urină.
În primul caz, nu e meritul căldării că duce în ea miere.
În al doilea caz, nu e vina căldării că a primit urină.
Este vorba doar de un sistem marcat cu fierul roşu de o mentalitate mizerabilă, tributară autoritarismului.
Lunile au trecut şi prea blândul popor nu numai că nu a pus mâna pe bătătoare de covoare sau făcăleţe de bucătărie ca să iasă şi el mintenaş la răscoală, dar nici măcar n-a răspuns apelului la miting venit din partea unor prea duioşi şi bonomi lideri de sindicat.
Ruşinea cea mai mare vine din faptul că situaţia era perfect previzibilă. Poporul şi-a pierdut Dictatorul, pe Nicolae Ceauşescu, şi s-a ales cu o puzderie de dictatori mai mici, bolnavi de obsesia controlului şi a jocurilor de culise, obsedaţi să conducă o parcelă, dacă nu chiar o ţară. Aşa se face că după agitaţia din anii 1990, mersul în cadenţă s-a reinstaurat mintenaş şi, în doar câţiva ani, au apărut şi activiştii de modă nouă: la fel de îndoctrinaţi, de necruţători, de uniformi, de goi. Ca o căldare de goi. Nu ezită să condamne la moarte dacă "interese superioare" le-o cer. Pur şi simplu, lângă o căldare cu miere şi alta cu pişat se adaugă o a treia, care se umple cu sânge. Cineva situat deasupra noastră, în ceruri, în Olimp, decide cu ce se vor umple căldările care-i reprezintă pe activişti şi, după aceea, stabileşte în ce fel de căldare ne vom îneca noi, muritorii de rând. Personal, aş prefera-o pe-aia cu sânge, dar, ştiţi, aş dori, de fapt VREAU să am companie. Înţelegeţi ce vreau să spun.
Dar revenind la popor, ce sens avea să "temperezi" lipsa de reacţie a unor oameni din capul locului apatici şi confuzi? Este cum ai da în cap unui om ameţit. Fiindcă, după atâta dădăceală cu ce e bine şi ce e rău, după ce politica pumnului în gură, a ignorărilor sistematice şi a făcăturilor mirobolante s-a practicat în cele mai "subtile" moduri ,poporul a ajuns să nu mai aibă niciun fel de reacţie. Rezultatul este surprinzător chiar şi pentru cei care au regizat toată această mizerie. Este ca la teatru când, după o reprezentaţie bună sau rea, nişte oameni se ridică automat în picioare şi aplaudă mecanic, cu figurile împietrite, ce-au văzut; de fapt, au bifat, nu au văzut.
Dar nu e vina lor! S-a muncit din greu, cu activişti plătiţi, pentru a obţine asemenea "rezultate", asemenea dresaj.(Pentru mai multe detalii despre activişti şi dresaj, vezi articolele mele "Scurt eseu despre o dublă neputinţă", din 16 august 2010, "Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii", din 12 septembrie 2010 şi, mai ales, "Tragedia de la Maternitatea Giuleşti", partea introductivă, din 26 august 2010).
E adevărat că aceleaşi metode dau rezultate diferite la grupuri cu personalitate diferită.
Poporul român a fost insultat, delapidat şi apoi ironizat, fără să aibă decât de trei ori o reacţie cu adevărat remarcabilă: mitingul pensionarilor din luna mai a anului 2010, mitingul poliţiştilor din neuitata zi de vineri, 24 septembrie, şi greva foamei prestată de doamna învăţătoare Cristiana Anghel în perioada august-octombrie a aceluiaşi an.
Restul au fost mitinguri trase de păr, fără chef şi fără forţă. Am participat la toate şi am plecat de la toate cu un gust amar, meditând la privirile relaxate şi dispreţuitoare ale jandarmilor. Protestatarii păreau aduşi acolo "cu şcoala" şi puşi pe giumbuşlucuri, sub privirile bonome ale jandarmilor.
Până la urmă am ajuns să ne mirăm noi de noi. Ziaristul Bogdan Chirieac a propus în mai multe rânduri varianta unui popor român căruia "îi place să fie chinuit." Domnia Sa se bazează şi pe sondajele de opinie care indică un scor mare totuşi pentru partidul portocaliu (16-18%), aflat la tristă, dar lucrativă guvernare. M-am gândit de multe ori (şi nu sunt prima, evident) că marchizul de Sade nu a fost nicicum un simplu scriitor libertin. Napoleon I nu era prost să-l ţină în închisoare cam pe toată perioada consulatului şi imperiului lui doar pentru atâta lucru. Când unul murea, celălalt spunea papa gărzii imperiale la Fontainebleau. S-au despărţit duşmani. Napoleon a fost destul de tiran pentru a deveni primul cititor adevărat al marchizului. Marchizul nu era, evident, nici el un înger. Nici măcar căzut. Dar când descria atât de bine tehnicile umilirii, mediul neapărat închis în care teroarea se putea organiza atât de bine, prin reguli precise, menite să împartă lumea în casta călăilor şi casta victimelor (repetiţiile nu sunt întâmplătoare), trebuie, ca trăitor în secolul 20 sau 21, să fii de-a dreptul tâmpit, cititorule, să nu recunoşti în paginile acestui scriitor genial mediul concentraţionar atât de specific societăţilor totalitare, dar şi rolul copleşitor al regulamentului care reglează raporturile dintre elite şi sclavi, de aşa natură încât orice emoţie, înţelegere, sau compasiune să fie excluse, întrucât obiectele plăcerii nu sunt considerate persoane. Orice sistem elitisto-fascistoid se simte îndreptăţit să se bazeze pe asemenea principii.(vezi şi articolul "Preşedintele tutulor cangurilor(II)- Orizonturi verzi", din 12 august 2010.
Una peste alta, marchizul era prea inteligent pentru a fi lăsat în libertate. Şi nu doar Napoleon I pricepea asta. Lucrul extraordinar şi cutremurător e că Donatien Alphonse François marchiz de Sade înţelegea la fel de bine. I s-au aplicat de-a lungul timpului lecturi idioate în care el era identificat cu unul din personajele sale cele mai malefice. Să fim serioşi! Un scriitor nu e niciodată unul dintre personaje; este toate la un loc sau altceva. Am tot timpul sentimentul că nici măcar acum marchizul nu a ieşit din izolarea aristocratică în care l-a aruncat inteligenţa sa. S-ar putea, dar nu promit, să revin cu o analiză la Marchizul de Sade.
Îi place poporului român să fie chinuit?
Fiind un popor de plastilină, el permite tratamente umilitoare, fără ca măcar să aibă aerul că realizează cât e de umilit şi că e ruşine că permite aşa ceva.
Poporului român îi place să fie ţinut în poziţie de drepţi, jubilează în faţa spectacolului autorităţii. Emil Hurezeanu spunea undeva că "la noi, spectacolul e mai important decât mesajul şi decât bunăstarea spectatorului." Frază excepţională, il faut en convenir. Bunăstarea şi confortul, aş adăuga eu. Preferinţa pentru spectacol este extrem de păguboasă: autoritatea discreţionară creează întotdeauna spectacol; un dictator în devenire le-o trage adversarilor, i-o trage Parlamentului, i-o trage poporului şi ţi-o trage ţie. Nu e deloc semn bun să accepţi să fii călărit. Mesajul este important pentru că poate fi decriptat şi, în funcţie de decriptare, se poate hotărî atitudinea personală. Bunăstarea şi confortul sunt importante întrucât ele arată gradul în care te iubeşti şi te preferi pe tine însuţi. Nu trebuie niciodată să accepţi să stai în picioare la un spectacol şi nici să ţi se dea alt loc decât cel pentru care ai plătit bilet. Puterea discreţionară începe de aici.
Preferinţa pentru autoritatea discreţionară este, cred, cauza răului în societatea românească. În această preferinţă, se întâlnesc atât cei ce descind din codri, venerându-l pe Căpitan/Zelea-Codreanu, cât şi cei ce se-ntorc din fabrici şi uzine, aducând laude Conducătorului/Ceauşescu. Şi unii, şi alţii îl votează sau, măcar îl ascultă pe Băsescu. Iar Băselu le mulţumeşte prefăcut că au fost cuminţi.În fond, îl doare în cot de ei!
Este singura explicaţie pentru faptul că toate guvernările anterioare "s-au bucurat" de greve şi mitinguri, în timp ce domnul Boc lucrează în linişte. Voi da un singur exemplu care, deşi recent, sunt convinsă că mulţi l-au uitat. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, în 2005, când se făcu grevă frumoasă în Învăţământ.
Ei şi ce, n-aţi mai văzut greve reuşite?!
Ba da, dar nu sub Boc, unde situaţia e de-a dreptul disperată.
Motivul grevei profesorilor din 2005?
Dorinţa arzătoare şi voinţa oarbă a Preşedintelui Băsescu de a da jos guvernul Tăriceanu.
Mijlocul de acţiune, uneltele acţiunii? - liderii de sindicat din Educaţie.
Masa de manevră? - profesorii.
Asta n-ar fi nimic, cititorule. Greve, manipulări şi cârdăşii au fost şi vor mai fi. Dar a apărut spectacolul, ca apanaj al dictaturii. Au apărut greviştii foamei! Îţi dai seama dumneata ce grozăvie, ce nesimţire şi ce manipulare!
Grevişti ai foamei, sub Tăriceanu!!! Şi au fost cu zecile! Nu exagerez deloc.
Dar pentru ce?!?
Întâi a fost unul singur, foarte vocal. Apoi au mai apărut doi-trei. Şi, în sfârşit, au apărut nişte balabuste care umpleau ecranul, de nu ştiai ce să mai crezi de adevăratele motive ale grevei.
Cititorule, am şi eu o curiozitate:
Unde sunt balabustele acum şi de ce nu mai fac greva foamei, c-ar avea şi motiv, şi le-ar prinde bine la buget şi siluetă? Unde sunt balabustele acum şi, în genere, ce mai fac ele?
Doamnelor, dacă nu slăbiţi acum, sub guvernarea domnului Boc, n-o s-o mai faceţi niciodată. A quelque chose malheur est bon; ceea ce pe româneşte înseamnă că, pentru siluetă, Boc e bun.
Lăsând gluma la o parte, o întrebare nu-mi dă pace: de ce au făcut ele greva foamei atunci, fără motiv, şi nu fac acum când au 1001 de motive?!?
Ar trebui întrebat la Cotroceni: Unde sunt balabustele acum şi, în genere, cum au evoluat silueta şi cariera lor.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

PARADOXUL ROMÂN

I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:


Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.

III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!

joi, 21 octombrie 2010

LAUDĂ CAPREI

VÂNĂTORUL VÂNAT


Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.

duminică, 10 octombrie 2010

PACIENTUL ROMÂN

PACIENTUL ROMÂN



Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.

Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!