PROVERBE ROMÂNEŞTI

"Mojicului nu se cade să i se dea toiag în mână."
"Dacă nu poţi da săracului, nu-i mai lua din straiţă!"
"Dacă şade el degeaba, gândeşte că toţi n-au treabă."
"Dacă te ştii vrednic,/ Nu sta c-un nemernic."
"Unde nu-i nădejde de câştig piere îndemnul de lucru."
"Vai de cel ce strigă la urechea celui surd."
"Îi dai un ban să te radă şi doi să te lase."
"Cine nu te ştie te vinde, iar cine te ştie te cumpără."
"Naşterea omului e pentru alţii; moartea e a lui."

ŢARA MORŢILOR

Faţă cu ce se întâmplă în prezent în Sănătate niciodată nu o să ne indignăm îndeajuns: spitale renovate cu doi ani în urmă şi cu bani grei, dotate cu aparatură modernă sunt închise, urmând să devină aziluri. De ce aziluri? DE  CE  AVEM  ATÂTA  ZOR  DE  AZILURI ?!?
Într-o ţară în care oamenii mor ca muştele, fără bani de medicamente, fără bani de hrană, fără bani de investigaţii sanitare amănunţite şi rămaşi fără spitale, ei nu vor mai prinde oricum trenul senectuţii care să-i ducă spre tristul azil fondat de Boc-Băsescu, faimosul cuplu B-B, cu aromă de cioclu.
Cum remarca undeva un forumist, celebrul "Să trăiţi bine!" s-a transformat acum că Tăriceanu a plecat într-un cinic "Să muriţi bine!", adică în număr mare, cu ghiotura, să se bucure şi sufletul lui Boc că a făcut şi el ceva: a distrus economia, a înfometat ţara, a închis spitale, a închis şcoli, condamnând copiii săraci la plafonare intelectuală, şi, mai nou, îşi omoară conaţionalii. Cum remarca Radu Tudor în editorialul din 7 aprilie a.c., din "Jurnalul naţional", nepăsarea şi brutalitatea guvernanţilor amplifică "agonia unor muribunzi cărora în Postul Paştelui trebuia să le oferi un medicament şi o vorbă bună. Am senzaţia că tot răul ăsta imens prăvălit de la cel mai înalt nivel asupra unor fiinţe în vârstă şi fără nicio posibilitate de apărare se va întoarce împotriva noastră. Oamenii fără Dumnezeu care ne conduc ne oferă o perspectivă lungă a unui viitor dureros, pe care-l merităm cu vârf şi îndesat."
Doar Radu Tudor mi s-a părut că a avut suflul patetic necesar pentru a surprinde şi a înfiera această situaţie inadmisibilă şi abominabilă, în care moartea bântuie ţara în numele legii şi al lui Boc şi oricine îndrăzneşte să comenteze este blamat că nu lasă guvernul să lucreze. Şi ce lucrare! Căci moartea şi-a început secerişul în România. Oamenii cad ca spicele la poarta zăvorâtă a spitalului, cum s-a întâmplat la Bălceşti şi Băneasa, cele două localităţi ale morţii, având aceeaşi iniţială cu guvernanţii groazei Boc-Băsescu.
Eu cred că s-a atins o culme a cinismului:
Se calcă pe cadavre doar ca labe portocalii să poată să-şi adjudece ieftin mândreţe de spitale proaspăt renovate, ce nu vor deveni niciodată aziluri goale, ci clinici private, scumpe, vopsite portocaliu. Ziariştii de investigaţie vor avea de lucru în lunile ce vin.
După ce zoaiele portocalii vor înceta să mai brăzdeze chipul împietrit al ţării, eu aş readuce aceste clădiri la statutul lor de spitale publice. Doar pe câteva, alese pe sprânceană, le-aş transforma în case de nebuni. I-aş închide acolo pe cei care au luat decizia desfiinţării spitalelor şi pe susţinătorii lor. Ar avea condiţii bune de viaţă şi ar putea să filozofeze liniştiţi, izolaţi de poporul ingrat, pe tema modernizării României. În paralel cu aceasta, aş întocmi nişte liste negre pe care aş trece toate aceste ospicii private de condiţie bună:
Cine ar vrea să le dea foc să o poată face!

POSTARE DE TOAMNĂ

Era un bot mare de cal
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.

El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.

Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")

Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")

Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...

Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"

Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")

Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")

LAUDĂ CAPREI

VÂNĂTORUL VÂNAT


Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.