joi, 7 ianuarie 2016

A FI SAU A NU FI



                                                      A FI SAU A NU FI



Pe pagina de facebook a domnului Cătălin Ștefănescu, domnii Puiu Racolța și Dan Moldovan aproape declară război regizorului Radu Jude pentru a fi spus în emisiunea domnului Ștefănescu, Garantat 100%, că nu îl admiră pe Sergiu Nicolaescu. Mă rog, exprimarea era mai revoluționară și eu cred că i se reproșează faptul de a fi fost ireverențioasă. Păi tocmai aici este problema: respectul față de predecesori, care nu sunt în mod neapărat și nu necesar maeștri, nu te duce nicăieri. Un fiu care-și imită tatăl sau maeștrii nu ajunge nicăieri; va umbla pe cărări bătătorite, va fi lăudat pentru cumințenie, dar nu va adăuga nimic peisajului: VA FI PARTE DIN PEISAJ ȘI NU CREATOR DE PEISAJ. De fapt nu va fi creator de loc și va aștepta docil ca lumea să-i laude fantoșele, și laudele nu vor întârzia, dar nu vor avea forță; nici el nu va avea forță și va muri prăbușit sub fantoșele sale care vor continua să joace singure sau trase de altcineva, care și el imită un păpușar mai mare și mai bătrân ca el. Or Aferim nu s-a vrut un astfel de film: o imitație, o bucată dintr-o însăilătură mai mare.
Aferim este un film istoric, dar, deși titlul pare să fie o confirmare, acest film neagă tot: neagă și un anumit mod de a face istorie – evenimențial și elitist, destul de răspândit la noi - și un anumit mod de a face film istoric. Aferim este, față de filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, ceea ce a fost Școala Analelor (Annales d’histoire économique et sociale) față de istoria evenimențială, necesară, dar incompletă, aproape amputată și plină de colb; o istorie strivită de elite, dar din care lipseau oamenii, lipsea credința exprimată magistral de istoricul Georges Duby că ”trebuie căutat omul viu sub praful arhivelor și în tăcerea muzeelor.”
Trebuie arătat că istoria e plină de viață, că acolo există oameni care trăiesc, o duc greu, dar evoluează și filmul Aferim exact asta face și noi ne propunem să arătăm cum face acest lucru. Este de notorietate faptul că filmul a avut-o drept consilier istoric pe doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea cărții În șalvari și cu ișlic, carte care, cu titlu cu tot, se reclamă de la Școala Analelor.
Așadar, acțiunea filmului este plasată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând, de fapt, doar trei zile din anul 1835, trei zile în care se coace drama.
Ați văzut ce an a fost ales? 1835! Interesant! Păi de ce?
Pentru că 1835 este primul an după ocupația rusă în Principate (1829-1834), instaurată după Tratatul de la Adrianopol care a pus capăt Războiului ruso-turc și a stabilit, printre altele, că, până când Poarta Otomană avea să fie în stare să plătească despăgubirile de război datorate Rusiei, Principatele vor fi sub ocupație rusească. Înalta Poartă rămânea totuși puterea suzerană, primind în continuare tribut și având dreptul să confirme, dar nu să impună domnitorul. Tratatul mai prevedea libertatea navigației și a comerțului pe Dunăre și pe Marea Neagră, ceea ce a dat un mare impuls comerțului și agriculturii în Principate. La aceasta s-a adăugat plusul de legalitate și de ordine birocratică impus de Regulamentele organice, de fapt prima noastră formă de constituție, înainte de Statutul lui Cuza și de Constituția de la 1866.
Filmul reflectă foarte bine aceste realități: asistăm la o societate înstărită; oamenii se vaită, la români asta e de bon ton, dar nu sunt nevoiași. Familia de meșteșugari la care își găsește adăpost robul fugit de pe moșia boierului Iordache Cîndescu (Alexandru Dabija), are o gospodărie frumușică, plină de acareturi, și își permite să hrănească cel puțin doi robi țigani, pe care îi găsesc aci zapciul Costandin (Teodor Corban) și fiul său, Ioniță (Mihai Comănoiu).
Filmul este o excelentă oglindă a mentalităților, devenind, la propriu, ca și romanul lui Stendhal, ”un miroir que l’on promène le long d’un chemin.” Pentru că Aferim este filmul unui drum: îl însoțim pe zapciu și pe fiul său în opera de prindere a robului fugar; și observăm că, superficial, oamenii respectă legile, dar scuipă cu ușurință pe ele când nu sunt văzuți: zapciul vinde un copil rob, care trebuia restituit stăpânului său sau, măcar, lăsat în gospodăria meșteșugarului (Victor Rebengiuc), pentru că el nu fusese trimis să-l prindă pe micuțul rob care fugise de rele tratamente, ci pe Carfin (Cuzin Toma), țiganul care o regulase pe soția boierului. Or, el era zapciu, adică omul legii, un fel de agent de poliție, cu grad de căpitan, și, în filmul acesta, zapciii sunt primii care se uită să facă un ciubuc.
Așa cum vă spuneam, este o perioadă de relativă emancipare de sub tutela otomană, lucru prezent în film: când un turc îi întreabă drumul, zapciul îi dă direcția greșită. Face bine? Face rău? Depinde de ochiul celui care privește. Eu mă voi rezuma să spun că mila față de asupritor intră în apanajul sclavului etern...
Mai vedem de-a lungul acestui drum și peisaje de o frumusețe ireală, care devin și mai frumoase sub mâna lui Marius Panduru (Premiul pentru cea mai bună imagine la Namur, în Belgia). Criticului rus Andrei Plahov, dar și nouă, filmul lui Radu Jude ne-a amintit de Andrei Rubliov al lui Tarkovski.
 Mai sunt și alte aspecte care se cer comentate: cadrele sunt largi și mai ales lungi și imaginea se concentrează pe grupuri și nu pe indivizi. Se redă astfel ideea că ceea ce contează sunt psihologiile colective, și nu cele individuale. Este o idee dragă Școlii Analelor. Mai niciodată o figură nu este filmată de aproape în Aferim. Există, cred, o singură excepție și o vom comenta la momentul potrivit.
Filmul acesta refuză orice pitoresc gratuit: haiducii sunt prezentați doar prin efectul deplorabil al faptelor lor – o caleașcă răsturnată, încondeiată de sânge și morți. Zapciul nici măcar nu tresare și, la întrebarea din priviri a fiului, răspunde că nu e treaba lor și că pe morți oricum nu-i mai aduci la viață. Dar nici micuțul rob țigan nu era treaba lui și putea să-l lase în ograda meșteșugarului care părea de omenie, dar acolo se întrevedea obținerea lesnicioasă a unui bacșiș, pe când cu haiducii, ehei, cu haiducii... era mai greu, fiindcă aceștia, dincolo de imaginea lor frumoasă de legendă, vei ști dumneata, spectatorule, din acest film, că îi cam ucideau pe cei care le stăteau în cale, dar... numai dacă aveau bani, în rest... erau băieți cumsecade.
Cumsecade era și zapciul, tată iubitor și om pragmatic. Lăsând gluma la o parte, Costandin nu era un om rău și, fără să vrem să spunem vorbe mari, departe de noi gândul, aduce ghinion, avea un rudiment de conștiință.
În ciuda caleștii răsturnate, înconjurate de oameni cu beregata tăiată, drumul prin Țara Românească  pare lin, iar oamenii au obiceiuri patriarhale. Dar este un drum tăiat de două mari evenimente: unul discursiv și celălalt factual.  În calea lor, zapciul și fiul întâlnesc la un moment dat un preot (Alexandru Bindea) pe care îl întreabă drumul. Întâmplător, cei trei urmau aceeași cărare. Curios, zapciul – omul legii – îl întreabă pe omul bisericii dacă și țiganii sunt oameni. La început, înțelept și rezervat, popa răspunde că da, că doar sunt făcuți după chipul și asemănarea Domnului – dovadă irefutabilă -  dar, minune, pe măsură ce vorbește, încurajat și de îndoielile din privirea lui Costandin, preotul se inflamează, devine o fiară și ține o adevărată tiradă împotriva țiganilor, care sunt efectiv desființați ca oameni. Multor spectatori această tiradă a popii ”pe un picior de plai/ pe-o gură de rai” li se va fi părut exagerată. Și mie. Dar nu și la sfârșitul filmului. Pentru că nu există faptă, cititorule, oricât de reprobabilă, și rasismul este cea mai blamabilă atitudine, care să nu treacă mai întâi prin limbaj.
În ciuda dezvoltării economice, mentalitățile, ca de fiecare dată, evoluau greu. Țiganii continuau ”să se nască și să moară robi”, iar femeile nu conteneau să fie un soi de roabe nedeclarate: când Carfin îl roagă pe zapciu să-l păstreze ca rob, acesta îi răspunde simplu ”nu am nevoie de robi, eu am nevastă”, iar soția boierului este tratată ca făcând parte din proprietatea acestuia, el putând să o pedepsească pentru adulter, lovind-o și trimițând-o, exilând-o la mănăstire.
Tirada popii din potecă este primul eveniment care taie drumul lin spre anihilare.
Așadar, Costandin, omul cumsecade, îl prinde pe Carfin, robul țigan, care o regulase pe soția boierului Iordache Cîndescu, la cererea și sub amenințările acesteia. Robul este turnat de un argat. Fuge ca să nu fie omorât. Legea interzicea uciderea robilor, dar legea putea fi încălcată de oamenii cu rang înalt, atât de înalt încât ea, legea, nu ajungea la ei.
În drumul spre moșia lui Iordache Cîndescu, adolescentul Ioniță, fiul zapciului, pune la îndoială principiile rutinate ale tatălui său: Nu noi am făcut legile. Noi suntem plătiți să-l prindem pe fugar și să-l predăm stăpânului. Și are dreptate tatăl: pe cărările meseriei nu e loc de filozofie; te poate distruge. Dar Ioniță e idealist: Carfin nu e vinovat și ar fi bine să-l elibereze, să spună că nu l-au găsit... Și este pentru prima dată când camera de luat vederi se apropie de chipul unui personaj, pentru că este primul personaj care iese din rând. Sigur, era o naivitate: cu-o floare nu se face primăvară și cu-n țigan fugar nu schimbi moravurile. De altfel, boierul Iordache era pregătit să trimită potera după Carfin. Dar merită respect acest sentiment al dreptății într-o lume în care domină răzbunarea și o respingătoare satisfacție personală.
Dar zapciul nu era un om rău și promite fiului său pe care îl iubea și pe care voia să-l vadă polcovnic, în armată, adică un fel de colonel, că va pune o vorbă bună pentru Carfin. Și nu numai că promite, dar se ține de cuvânt, mergând până la a o acuza deschis pe cocoană și a-l înfrunta pe boier, deși, vorba ceea, nu era treaba lui. Curajul acesta neobișnuit îi vine din faptul că se pricepea la oameni și simte, din privirea turbată a boierului, ce îl așteaptă pe țigan.
Boierul coboară în curtea casei. Noua sa țiitoare, o tinerică, îl atenționează să-și ia ișlicul, însemnul puterii boierești. Da, chiar așa, fără ișlic, boierul valora foarte puțin. Cei doi, Iordache Cîndescu și robul țigan, sunt față în față: boierul are ișlicul, adică puterea, țiganul, bărbăția. A fi trece întotdeauna prin a avea. Puterea, chiar deținută de cine n-o merită, contează: boierul îi taie, cu mâna lui, boașele țiganului. Acum Carfin nu mai are nici libertate - ceea ce oricum nu avusese niciodată - , nici bărbăție, nici viitor. Are doar o viață cu care, oricum, nu mai poate face nimic.
Scena finală este de o forță extremă. Drumul inițierii tânărului Ioniță este tăiat a doua oară și se încheie cu punctul lui culminant. Cei doi, tată și fiu, pleacă tăcuți. Valoarea deosebită a acestei scene care a meritat Ursul de argint la Berlin și care va merita toată atenția la Oscar, pentru originalitate și forță regizorală, este că nu lasă loc pentru cuvinte: preotul vorbise cu tirada lui nesăbuită și pregătise foarte eficient  terenul pentru fapte oribile, ca cea descrisă mai sus. Iar restul e tăcere. Cei doi, tată și fiu, se pierd în cadrele lungi. Se întâmplase ce nu trebuia.       

luni, 4 ianuarie 2016

2016 - UN AN MOZART


E bine să știm de la începutul anului că 2016 va fi un an Mozart (1756-1791), un an în care vom fi mai aproape de Amadeus. Îl vom iubi ca și până acum, dar o vom spune-o mai des. Vom face să fie și mai iubit!
Pe 27 ianuarie, se împlinesc 260 de ani de la nașterea sa, iar, pe 5 decembrie, vom comemora 225 de ani de la trecerea în neființă.
Pe blogul meu, ne vom întâlni cu Mozart și pe 27 ianuarie, și pe 5 decembrie, dar și astăzi, de ziua mea, când vă ofer două concerte dragi mie: Concertul no 23, în La Major, și Concertul no 24.Am ales înregistrări foarte bune și complete: am ales Wiener Philharmoniker. Nu am ales situri românești, unde Concertul no 23 este confundat cu Concertul no 21. Suntem într-o companie extrem de serioasă, așa că nu luați în seamă diverse notițe de pe internet care sugerează că ar fi o versiune amputată. Sunt doar niște măgăriuțe.



joi, 10 septembrie 2015

La pureté de l'eau. La nature crie "A l'aide!"






Ils se réfléchissent dans l'eau, les arbres. Et ils sont si beaux. L'eau s'empare gentiment de leur image qui l'enrichit et l'embellit. L' eau est pure. Si elle était polluée et opaque, elle ne pourrait plus réfléchir la silhouette tendre de ces arbres qui se servent de la lumière du soleil pour l'embrasser. Les éléments de la nature - l'eau, le feu du soleil, les arbres, fruits de la terre, dont les racines tirent leur sève du sol pour nous la transmettre par leur verdure, - communiquent pour nous émerveiller. Il ne tient qu'à nous de ne pas gâter cet émerveillement, de ne pas travailler pour remplacer la pureté et la transparence par l'opacité, il ne tient qu'à nous de ne pas arrêter la communication des éléments, de ne pas couper la vie de ces arbres qui débordent ENCORE de sève. Pour perpétuer cette verdure, il faut la soigner, la montrer, ne pas la souiller et lui faire de la réclame, plus de réclame à la vie et aux actions écologiques pour que de telles images ne deviennent pas de simples souvenirs verdoyants.

luni, 10 august 2015

ANDERSEN, ETERNUL










                                                           ANDERSEN, ETERNUL


Puțini și-au amintit anul acesta că am avut privilegiul de a trăi un an Andersen. Un an când cerul se deschide pentru a-l celebra pe cel care a fost Hans Christian Andersen. Și oamenii rămân săraci dacă ratează întâlnirea: vor trăi fără basm, fără compensații și fără accesul la o altă lume, în care  tu ești zeu, unde tu ai bagheta magică. S-au împlinit anul acesta, pe 2 aprilie, 210 ani de la nașterea scriitorului, iar pe 4 august am comemorat 140 de ani de la dispariție, Andersen murind în 1875, la vârsta de 70 de ani.
Cum îmi e felul, am ajuns cu întârziere la întâlnire, dar a fost emoționant. Am redescoperit aceeași privire obosită, aceiași ochi buni și aceeași față blajină. Nu ne schimbaserăm prea mult nici eu, nici el de la ultima noastră întâlnire. Parafrazându-l pe Malraux, aș zie că „omul este ceea ce scrie.”
Pe scurt, iată despre ce e vorba: cu mult, foarte mult timp în urmă, am scris un eseu despre Andersen. Nu știu în ce măsură rațelor le-a plăcut sau nu, dar cert e că nu au măcănit. Puteau măcar să măcăne ceva, orice, dar au tăcut. La fel de adevărat este că eu am păstrat manuscrisul și am continuat să citesc poveștile lui Andersen, mai ales dintre cele spuse iarna, când afară ninge și e ger și apa iazului îngheață. Povestirea de față se datorează nu doar firii mele păstrătoare, ci, mai ales, lui tata Google, căruia niciodată nu îi vom mulțumi îndeajuns pentru cât de bun tată este. Cu sprijinul lui apare textul de mai jos, care ar fi fost mare păcat să se piardă. Amatorilor de basm, le spun lectură plăcută!


                                              O PARABOLĂ A INIȚIERII


Și timpul trece, și Andersen continuă să ne spună povești. Noi îl ascultăm și îl reascultăm și, deodată, poveștile nu mai sunt povești. Dar Andersen continuă să fie alături de noi, mai trist parcă sau mai grav, mai înduioșat și mai atotștiutor ca oricând. Îl privim surprinși și-l bănuim de deghizare și fiecare dintre noi speră să fie acela care va pătrunde taina pe care Andersen a preferat să o îngroape în basm. Și pe tărâmul basmului el a fost un rege foarte puternic! E drept însă că mulți dintre eroii săi sunt ființe vulnerabile, de o delicatețe extremă. La primul contact cu realitatea, fragilitatea lor are mult de suferit și destul de des se întâmplă ca rana să fie atât de adâncă încât să se producă ireparabilul. Și atunci îl bănuim pe Andersen de a fi gustat el însuși o astfel de experiență. Omul era timid, dar scriitorul avea geniu și cum orgoliul acestuia din urmă a învins, Andersen a dizolvat în carte suferința inițierii; a spus că nu scrie decât povești și a realizat astfel, prin aceste simple povești, cea mai strălucită revanșă pe care și-o poate lua o ”lebădă” care s-a născut printre ”rațe”, care a fost umilită tocmai fiindcă era altfel, deși ”nu-i nimic dacă te naști printre rațe, numai să ieși dintr-un ou de lebădă”, conchide bonom autorul.
Caracteristica generală a eroilor lui Andersen este de a fi altfel decât toată lumea. Ei au un fel de ”defect” care îi individualizează, care atrage atenția asupra lor, care-i face vulnerabili, dar numai luptând împotriva acestui ”defect”, ei vor putea pătrunde într-o lume unde sunt primiți, recunoscuți și admirați tocmai grație acestui ”defect”, care devine acum și aici singura lor șansă!
 Doamne, ce sucită-i lumea!

                                                       ***

Așa cu Degețica. Nefiind un copil ca toți copiii, ”i-au făcut leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir.” Ce minunat! Atâta doar că nu se poate trăi așa. Vezi, pătuțul din coajă de alun era o lume potrivită pentru Degețica, dar artificială – o lume-n altă lume – creată special de bătrână pentru a-și ocroti odorul de lumea cea mare. Inițierea însă în lumea din afară trebuie să aibă loc și noi suntem îngrijorați pentru că nu știm ce poate să aducă această inițiere și, la Andersen, povestea nu se termină neapărat întotdeauna bine.
Pentru Degețica, inițierea începe printr-o întâmplare nefericită. Auzi, ea cea atât de drăgălașă să fie răpită de o broască ce vrea zor-nevoie să și-o facă noră. Ce să mai vorbim de fecioru-su! ”Brr! Urât mai era și acesta și semăna leit cu mamă-sa.” Este o lume a uniformităților pe care limbajul o urmează nediferențiat. Toți seamănă între ei fără să se străduiască și toți spun sau recită același lucru:
”Cuac-cuac-cuac! Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut-o pe fetița cea drăgălașă în coaja ei de alună.”
Asistăm la o tentativă șireată de a o atrage pe fetiță într-o lume în care ea nu ar avea niciun viitor.
Dar Degețica are noroc. Broasca o așază pe o frunză de nufăr, mare și pufoasă, care era ca o insulă pentru fetiță. Prin urmare o izolează de restul lumii și, la Andersen, izolarea este o fază a inițierii, cea meditativă, când eroul reflectează la cele trăite; izolarea este și un mod de apărare al vulnerabililor și Degețica nu face excepție. După spaima pe care a tras-o cu broasca, fetița plânge și se gândește la ce-o așteaptă, mai ales că viața nu stă pe loc și frunza de nufăr pornise vertiginos să plutească cu ea la vale. Suntem într-o nouă fază a inițierii, cea a explorării, îmbogățită imediat de o nouă experiență – amoroasă.
Degețica nu este încă pregătită să intre în ”lumea relației”, bazată pe ”cuvântul fundamental Eu-Tu” (Martin Buber) dar, cum frunza de nufăr a pornit să-i arate lumea, Degețica se deschide spre ”lumea ca experiență”, exprimată de ”cuvântul fundamental Eu-Acela.” Deschiderea nu se produce oricum, ci sub aripile unui ”fluture frumușel și alb”, care – ce credeți? – ”tot zbura pe lângă ea și, de la o vreme, s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea.” Dar dragostea, chiar incipientă, nu este niciodată pură. Jucăușă, dar și posesivă, Degețica îl leagă pe fluture de frunză, cu cingătoarea ei. Mai încolo asistăm la o altă fațetă a dragostei, cea violentă, când cărăbușul o răpește pe micuță, răpirea fiind expresia unilaterală și violentă a dorinței, o dorință legată de ”lumea ca experiență” și incapabilă să penetreze lumea lui Tu. Dar răpirea amoroasă nu este o dramă pentru nimeni. Dimpotrivă, ea incită curiozitatea și trezește gustul aventurii, care este întotdeauna o formă de cunoaștere. Dar Degețica era supărată căci ”se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe, pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame.”
S-ar părea că asistăm la o dramă și că, pentru unii, inițierea este primul, dar și ultimul lor drum în viață. Și când te gândești că mai nimănui nu-i pasă de fluturele cel frumos, că nimeni nu bănuiește măcar ce se întâmplă cu el. Va muri așa ca unul care nu avea altceva mai bun de făcut pe lumea asta. Regretul este o veritabilă treaptă a inițierii: maturizează, tocmai fiindcă te forțează să imaginezi alte trasee. Și erau... Da, erau!
Dar să ne întoarcem la fata noastră. În lumea cărăbușului nu o așteaptă nici pe ea nimic bun. Experiența pe care o înregistrează acum este de altă natură; dacă broasca voia să o ia cu forța, domnișoarele cărăbușe, invidioase, o resping, motivul capital fiind acela că nu le seamănă:
” –   Are numai două picioare. Vai de ea!
-      Și nu are antene!
-      Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i!”
Cărăbușului care o răpise i se părea ”drăgălașă”, ”dar, fiindcă toți ceilalți spuneau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a spus să se ducă unde-o vedea cu ochii.”
Era și el indecis și ușor influențabil, cum sunt majoritatea.
În continuare Degețica îi cunoaște pe șoarece și pe sobol. În această nouă treaptă a inițierii, apare alteritatea bine intenționată, șoarecele fiind prima ființă de pe traseul inițierii care-i vrea binele Degețicăi. Dar, vai! El și fetița aparțineau de lumi diferite, iar binele dorit de șoarece se dovedește și superfluu, și agresiv, și total nepotrivit. Nu, Degețica nu putea să se mărite cu sobolul. Șoarecele se gândea el la un mariage de raison, dar, în cazul de față, o astfel de căsătorie excludea libertatea, bloca cunoașterea și oprea aventura și devenirea. Putea fi mai rea decât experiența cu cărăbușul.
Dar Degețica are din nou noroc! O salvează rândunica pe care o îngrijise și care o duce până în țările calde, unde o așază pe petala unei flori. Aici o găsește Craiul florilor care ”Doamne, cât era de frumos” și ”nu semăna deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagră.”
Degețica nici nu se mai gândește la cărăbușul cel impulsiv și iubeț, pentru că-l iertase, și nici la fluturele cel frumos pe care îl legase de frunză, fiindcă-l uitase...
Degețica se află acum pe o altă treaptă de inițiere și ultima: e în sfârșit în lumea ei – o lume a frumuseții -  iar Craiul florilor și-o face soție și crăiasă a florilor. Și, pentru ca trecerea în noua lume să fie desăvârșită, îi vor da o pereche de aripi și îi vor schimba numele: ”Avem să-ți spunem Maia.” Păi, sigur că da! Numele de Degețica nu făcea decât să-i marcheze ”defectul” ei originar, dar aici, în lumea nouă, în care merită să intre, ”defectul” ei dispare odată cu lumea inadecvată care a spus că-l vede.
Alegerea numelui de Maya are o semnificație colosală, făcând din Andersen un vizionar și plasând această poveste la confluența basmului cu mitul și cu astrofizica.
În ebraică, Maya înseamnă primăvară, marcând ideea de schimbare, metamorfoză și un nou început. Numele există și la musulmani, cu semnificația de ”prințesă”.
În mitologia greacă, Maya este una dintre Pleiade, una din cele șase fiice ale lui Atlas, fiul lui Uranus, însărcinat să vegheze asupra pământului, misiune în care este asistat de cele șase fiice ale sale și de mama lor. Cea mai de nădejde dintre fiice și cea mai strălucitoare dintre stele era Alcyone, amanta lui Poseidon, cu care a avut patru copii. De la relația cu Poseidon se trage faptul că numim Alcion și o specie de pescăruș albastru.
Maya, ea, s-a iubit cu însuși Zeus și așa s-a născut Hermes. Să notăm și să reținem că Hermes e un mesager.
Dacă poveștile lui Andersen sunt o parabolă a inițierii, legendele grecești sunt o încercare monumentală de explicare a cerului, vreau să spun a cerului stelar și a relației lui cu pământul.
Pleiadele sunt un roi stelar care se află la 440 de ani lumină de pământ și care conține vreo 500 de stele. Șapte dintre ele sunt foarte strălucitoare și se observă în emisfera nordică, în constelația Taurului.
În legendele Amerindienilor, dacă Pământului îi trebuie 365 de zile pentru mișcarea sa de rotație în jurul Soarelui, Soarele are nevoie de 26000 de ani pentru a-și îndeplini mișcarea de rotație în jurul stelei Alcyone, aceasta fiind steaua principală din Pleiade, în jurul său rotindu-se alți șapte sori, inclusiv soarele nostru, care este astfel conectat la Pleiade, iar noi suntem în consecință mai mult sau mai puțin pleiadieni. În anul 2012, s-a împlinit un ciclu de 26000 de ani.
Simple legende?
În urmă cu vreo 250 de ani Sir Edmond Halley a făcut o descoperire uluitoare. Halley este exact astronomul care a apreciat că acele comete care au răscolit cerul și omenirea în anii 1456, 1531, 1607 și 1682 sunt unul și același corp stelar care apare pe cer o dată la 76 de ani și a prezis că avea să revină în 1758. Cuminte, cometa Halley s-a întors în anul prezis, dar savantul care o intuise și o botezase n-a fost la întâlnire, fiindcă murise în 1742.
Tot el a descoperit o anomalie în spațiul din jurul Pleiadelor, o ciudată nebuloasă iradiind energie și o lumină aurie. Peste o sută de ani, matematicianul și astronomul Friedrich Wilhelm Bessel a confirmat concluziile lui Halley. În 1961, Paul Otto Hesse a măsurat această nebuloasă: este vorba de un inel de energie de 760 de miliarde de kilometri lățime ce înconjoară steaua Alcyone. Toate ar fi fost bune și frumoase dacă Hesse nu ar fi avut curajul să estimeze că Pământul și întregul nostru sistem solar ar fi pe punctul să pătrundă în interiorul acestui inel. Cam de atunci, astrofizicienii s-au împărțit în savanți la locul lor și astrofizicieni paranormali.
Ce legătură au toate astea cu povestea lui Andersen? Au!
Steaua Alcyone este înconjurată de un inel format din particule fotoelectrice, pe care astrofizicienii le-au numit ”centura de fotoni”. Mai devreme sau mai târziu, Pământul va intersecta cu această centură. Or această energie fotonică este capabilă să transforme materia în profunzime, modificând structura fizică și chimică a moleculelor. Structurile vii, ca și cele minerale vor fi modificate. Ființele vii vor cunoaște transformări biologice, fiziologice, morfologice și genetice. Or Degețica este altfel decât ceilalți oameni: este minusculă. Ajunsă în țările calde, un tărâm pleiadian, avea să capete aripi și – detaliu important – să fie rebotezată: ”Avem să-ți spunem Maia.”
Sigur, nu pledez aici pentru o alăturare rigidă a lui Andersen de astrofizică, așa cum o văd unii și așa cum am rezumat-o eu aici. Dar nu pledez nici pentru uniformizarea comentariilor, incluzând variațiuni pe aceeași temă și concluzionând că ”tăcerea e de aur”. Am vrut doar să duc până la capăt semnificația unui nume. Mai precizez că această extensie a numelui nu a făcut parte din eseul scris de mine  cu mult, foarte mult timp în urmă.
Așa că să ne întoarcem la soldățeii noștri de plumb, ”Căci cuvântul din poveste/înainte mult mai este.”
                                                       ***

Un fel de ”defect” îl marchează și pe Soldatul de plumb. Închipuiți-vă, când au fost lucrați, plumbul s-a terminat tocmai la el și a ieșit fără un picior. Atât că soldatul nostru nu își pierde speranța: ”dar, deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi...”
Se iluzionează... Tot asta face și când se îndrăgostește de o dansatoare care ”își ridicase un picior, dar așa de sus încât de departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior.”
Prea mult nu speră el de la dansatoare pentru că ”e cam boieroaică”, ”da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”
Începe deci inițierea.
Dar începe greu, fiindcă soldatul de plumb e... timid.
Fie din cauza drăcușorului care locuia în tabachera de tutun, fie din cauza vântului, cade de pe fereastră. Când este căutat de fata din casă și de băiețaș, ”dacă soldatul de plumb ar fi strigat: ”Aici sunt!” – desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat, fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare.”
Se iluzionează... Știm toți de ce nu a strigat. Nu a îndrăznit; era timid.
Când, după mai multe peripeții, revine în casa de unde plecase și o revede pe dansatoare, ”s-a înduioșat așa de tare, încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic.”
În comparație cu Degețica, lumea căreia îi aparține soldatul de plumb nu oferă nicio perspectivă. Ei, dar ce să faci, nu poți trăi așa. Și, într-adevăr, el nici nu trăiește: ”Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici, desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada.
Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. (...) Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea luată pe sus de vânt a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas din el decât... (...) o inimioară de plumb.”
Ghinion.

                                                       ***

Tot o poveste tragi-comică este și Omul de zăpadă. Acesta depinde și el , ca tot omul, de cei din jurul lui. Depinde de copiii care l-au făcut. Depinde de ger, care chiar îi vrea binele. Depinde de vânt. Vântul ăsta e cu două fețe. Nu ține nici cu gerul, nici cu soarele. E puternic și capricios și nu știi niciodată la ce să te aștepți din partea lui. Noroc că nu-și prea pune el mintea cu un om de zăpadă.
Dar soarele prea e înveninat. Norocul lui că strălucește și nu se vede. Să poarte el pică până și unui om de zăpadă, care nu i-a făcut niciodată niciun rău. Pe nimeni nu uită soarele. Pe unii îi mângâie, pe alții îi arde. Hm... Depinde... E subiectiv și plin de toane el, soarele...
Așa va fi gândit Omul de zăpadă în timp ce-și aștepta sau bănuia, cel puțin, sfârșitul.
Să vedem acum ce e în mintea câinelui, martorul mut, dar nu lipsit de compasiune al acestei vieți de-o iarnă.
Ca omul de zăpadă să se îndrăgostească, asta chiar că le întrece pe toate. Și încă de cine? De sobă! El, alb și ea neagră, el, înghețat și ea, încinsă. Bine domnule, asta-i trebuia lui? Să se învăpăieze singur? Hotărât, omul ăsta e nebun. Nu-și dă seama că o să-l distrugă?
Și soarele ăsta care le vede pe toate de-acolo de sus și care-i atât de ironic, Dumnezeule. Se joacă cu destinul oamenilor.
”Vremea se schimbă într-adevăr; sosise dezghețul. Moina creștea; omul de zăpadă scădea. Nu spunea nimic, nu se văita și tocmai asta era nenorocirea.
Într-o dimineață se prăbuși cu totul. Și iată, în locul unde stătuse el, se iți ceva care aducea a coadă de mătură: slujise de sprijin copiilor care ridicaseră omul de zăpadă.
Abia acum înțeleg de ce se sfârșea el atât de dorul sobei! își zise câinele. Uite aici un fier de curățat sobe, pe care omul de zăpadă îl avea înfipt în trupul lui! Asta-i ceea ce-l scurma, dar acuma i-a trecut.”
Vezi, ăsta era defectul lui originar: fierul de curățat sobe. Mai trebuie adăugat că acei copii care l-au clădit s-au dovedit niște demiurgi neglijenți și răutăcioși. Dar Andersen? Ce fel de demiurg este Andersen?

                                                     ***

Mă gândesc la Mica sirenă. Ea de ce a trebuit să fie pedepsită? Ea, care iubise atât de mult, care se sacrificase, care îndrăgea soarele și soarele pe ea.
E aproape de neînțeles. Dar, să vedem.
Inițierea nu poate avea loc decât în lumea mare a oamenilor și mica sirenă are și ea ”defectul” ei: o coadă de pește pe care oamenii nu o acceptă; la ei, ca să fii frumos, “trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.”
Desăvârșirea inițierii înseamnă dobândirea unui suflet nemuritor, lucru posibil numai prin dragoste: ”... s-ar putea asta numai dacă vreun om te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie; atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor.”
Mica sirenă face toate sacrificiile care se puteau face pentru a fi iubită și acceptată în lumea oamenilor. Știm cu toții ce se întâmplă și cât de nefericită este povestea ei.
Putem subînțelege aici o răzbunare a mării care nu vrea să-și cedeze fiica. Vezi, ea era zâna mării, a mării, și așa trebuia să rămână. Ce-i mai trebuia prețuirea oamenilor când, prin sacrificiul extraordinar pe care îl făcuse, se ridicase deja deasupra lor. Trecerea dintr-o lume în alta nu mai avea acum niciun sens.
E drept că ea-l iubea pe prinț, dar tocmai de-asta nu vrea s-audă marea geloasă. Și-atunci o pedepsește să se transforme în spumă, să fie mereu cu ea și, numai prin ea, să dobândească sufletul nemuritor.
Putem subînțelege aici și gelozia unui autor îndrăgostit de propriul personaj pe care nu înțelege să-l cedeze. El, autorul- demiurg, nu înțelege s-o împartă pe sirenă cu un biet personaj, de el creat și pe care, de altfel, îl detesta.
Ca bărbat, Andersen era urât și timid. Ca scriitor însă știa foarte bine ce vrea, destinul personajelor e condus cu mână fermă de la bun început și pe cel mai frumos personaj al lui nu va accepta să-l împartă.
Și apoi, viața nu e numai roz, iar basmele lui reflectă viața. Nu sunt o evaziune, sunt o prelucrare. Sunt basme pentru adulți, în orice caz, pentru oameni care au trecut de faza inițierii. Înțelegi?

                                                   
        













duminică, 14 iunie 2015

La COP 2015

Les débats de la Conférence Paris Climat 2015 battent leur plein; et il y a du pain sur la planche. Comme disait Annick Girardin - Secrétaire d'Etat chargée du Développement et de la Francophonie - les trois mots fondamentaux de la COP seraient Développement, Adaptation, Energie. A mon avis, il s'agit, en premier lieu, de l'adaptation à une nouvelle forme de développement, où "les contraintes échologiques ne soient plus un poids, mais une chance", pour citer la Ministre de l'Echologie, l'admirable Ségolène Royal. Une chance pour l'économie, les contraintes échologiques?
Oui, parce que l'échologie stimule l'innovation, dans le respect de la terre. Ségolène a souligné que nous entrerions dans un monde nouveau où l'on verrait converger les intérêts de l'économie, les intérêts des finances et les intérêts de la planète. Miser sur une économie décharbonnée, c'est miser sur la santé de la terre. La lutte contre les dérèglements climatiques est une chance pour l'économie, attendu que la recherche stipule que l'énergie thermique des mers est l'énergie la plus prometteuse. Et puis l'accès à l'énergie est directement lié à la lutte contre la pauvreté et à l'accès à l'éducation.
En conclusion, je dirais qu'il faudrait vivre dans le respect de la lumière du soleil (la Nature), la lumière de l'ampoule (la Civilisation) et la lumière du cerveau (l'Individu et son espoir de vivre).
En ce moment la Terre a besoin d'un nouveau Robert Schuman qui fasse pour l'Environnement ce qu'a fait Schuman pour la paix en Europe.
A ce qu'on voit, c'est toujours la France qui en prend l'initiative.