duminică, 2 mai 2010

UN PROPHETE PAS COMME LES AUTRES

UN PROPHETE PAS COMME LES AUTRES




« Un prophète » est le cinquième film de Jacques Audiard en tant que réalisateur, après »Regarde les hommes tomber » (1994), « Un héros très discret » (1996), « Sur mes lèvres » (2001) et « De battre mon cœur s’est arrêté » (2005).
C’est toujours lui qui signe les scénarios de ces films.
« Un prophète » est sorti en 2009, d’après une idée originale d’Abdel Raouf Dafri et co-écrit par Jacques Audiard, Thomas Bidegain et Nicolas Peufaillit. Il doit ses décors extraordinaires à Michel Barthélémy.
Un très bon film et très primé.
En 2009 il a emporté le Grand Prix du Jury au Festival de Cannes, le prix Louis-Delluc et le Prix des auditeurs du « Masque et la Plume », pour le meilleur film français. Tous mes lecteurs francophones ne savent pas que, depuis 1990, à l’initiative de Jérome Garcin – l’animateur de cette émission de France Inter – les auditeurs sont encouragés à désigner leur meilleur film français et étranger de l’année. J. Audiard est l’un des favoris des auditeurs du « Masque et la Plume », attendu que son film précédent – « De battre mon cœur s’est arrêté » a eu le même prix en 2005.
En 2010, « Un prophète » est récompensé du Prix Lumière – prix de la critique internationale en poste à Paris – pour le meilleur réalisateur et le meilleur acteur : Tahar Rahim.
A la 35-è cérémonie des Césars, présidée par Marion Cotillard, « Un prophète » connaît un succès éclatant, mais sans suspense, ni surprise. On s’attendait presque à ces 13 nominations qui ont valu à ce film 9 Césars, ce qui fait qu’ « Un prophète » l’emporte sur « De battre mon cœur s’est arrêté » qui ne s’en est adjugé que...8 en 2006 !
« Un prophète » se voit récompenser du César pour le meilleur espoir masculin (Tahar Rahim), le meilleur scénario, le meilleur photo – le prix de Stéphane Fontaine, qui l’a emporté également en 2002 pour « Sur mes lèvres « ,le meilleur second rôle masculin (Niels Arestrup, récompensé pour la deuxième fois sous la direction d’Audiard après « De battre mon cœur s’est arrêté »), le meilleur montage (Juliette Welfing), les meilleurs décors, le meilleur réalisateur, le meilleur film et le meilleur acteur : Tahar Rahim. C’est pour la première fois dans l’histoire des Césars qu’un comédien gagne, le même soir, le César du meilleur espoir et celui du meilleur acteur.
Jacques Mandelbaum, un critique du »Monde » écrivait en 2009 qu « il y aurait mauvaise grâce à ne pas voir dans cette fraternité entre le réalisateur et son personnage une vraie générosité de cœur.
C’est elle qui permet au premier de signer son meilleur film et au second de crever l’écran.(...) Ce n’est pas le grand soir, mais c’est sans doute le maximum qu’un cinéaste puisse faire à la place qui est la sienne. »
Audiard raconte les circonstances où il a connu le jeune Rahim. Celui-ci jouait dans une série – « La Commune » - pour Canal Plus, dirigée par un ami d’Audiard. Il a rencontré Rahim en se rendant au tournage de son ami.
Et, Audiard de continuer :
« Je suis revenu avec lui en voiture. On était trois sur la banquette arrière, j’ai su qu’un jour je tournerais avec lui, même si je ne l’avais jamais vu. »
Il existe une différence entre un bon cinéaste pur-et simplement et un grand artiste. Ce dernier est capable de faire devenir les lieux qu’il parcourt et les humains qu’il y rencontre. Ceux-ci donneront des fruits et ces fruits porteront la marque de l’Artiste. C’est comme une dynastie. Les vrais artistes ouvrent et élargissent le monde.
Mais revenons à nos...Césars. Une autre récompense, c’est l’Etoile d’or de la presse du cinéma français, pour le meilleur film, le meilleur réalisateur et le meilleur scénario. A Londres, « Un prophète » a emporté le BAFTA du meilleur film étranger, tout comme « De battre mon cœur s’est arrêté », en 2006.
« Un prophète » a été nommé également aux Oscars 2010, dans la catégorie « Méilleur film étranger ».
Ce film ne serait pas ce qu’il est sans ces gens-là, qui, par leurs corps, leurs mouvements et leurs voix, font qu’une idée devienne film, écrivent de leurs corps l’histoire sur l’écran – les comédiens. Ils sont mémorables et obsédants : Niels Arestrup, dans le rôle de Cesar Luciani, et Tahar Rahim, dans Malik.
Nous allons être bouclés avec eux pour deux heures trente et aurons un seul regret : que le temps passe trop vite, tant ce film est attachant.


I. LA CENTRALE


Malik El Djebena, un jeune maghrébin de 19 berges, analphabète et sans famille, est emmuré pour six ans dans une prison centrale pour avoir frappé un policier, bien qu’il nie l’avoir fait. A vrai dire, il ne semble pas ce genre de mec à même de frapper un flic. Lorsqu’il entre en centrale, Malik est maussade, empoté, rétractile et taciturne. C’est ainsi que commence ce film de prison, qui évoque « Le Trou » de Jacques Becker (1960), mais c’est plus qu’un film de prison : c’est un roman de formation et un film allégorique. La geôle est un microcosme et une métaphore du monde et de la vie.
Malik découvre peu à peu l’univers de la centrale. L’insersion dans un milieu quelconque est toujours violente. Même si vous n’attaquez pas, votre arrivée détermine les autres à serrer les rangs. Vous ne devez pas être là pour des prunes, vous y êtes pour quelque chose, évidemment.
Voici Malik dans la cour de la prison. Il n’a pas le temps de s’enorgueillir de ses chaussures neuves ; d’un coup, il se fait rosser, déchausser et voler et cela, sous les yeux des gardiens qui, dans ce film, font partie du décor et non pas de l’action et qui feignent de ne rien voir. Malik ne perd pas le temps, il observe la centrale, il apprend à se taire et, tout comme Vito Corleone du « Parrain » de Coppola, il se tient sur la réserve. Il comprend que la loi y est faite par un vieux Corse, César Luciani, qui jette les yeux sur le jeune Arabe si réservé et entend l’intégrer. Malik a « de la chance » :dans la centrale vient d’être enfermé un Arabe pédéraste, d’un clan rival, qui aurait pu faire le cafard mais qui ne le fera jamais, vu que Luciani veille à ce que la situation soit dominée par ses gens. Avec Malik, il trouve chaussure à son pied. Le jeune homme se fait rosser, et pour cause, il a besoin de protection,donc. Il en bénéficiera, mais ça se paye : Luciani fait à Malik une proposition que celui-ci ne peut pas refuser ; s’il refuse, il meurt, du fait qu’il en connaît la teneur. Malik doit tuer, même s’il ne l’avait jamais fait, doit devenir criminel pour éviter le rôle de la victime. Cela l’affole. Il frappe un prisonnier afin de se faire enfermer dans un cachot et échapper, de cette manière, à l’affreuse épreuve qui l’attend. C’est en vain. Il constate une fois de plus que les autorités de la prison sont, elles aussi, à la botte de Luciani.
Que faire ? Où s’enfuir ?


II. LE MEURTRE


Malik se fait rosser à maintes reprises pour avoir désobéi et pour n’avoir pas appris la leçon concernant le scénario du crime, que l’Arabe répète avec un Corse, qui joue le rôle de la victime : avec la complicité d’un gardien – à quelque chose gardiens sont bons – Malik doit s’introduire dans la cellule de Reyeb – le détenu qui doit mourir - , lui offrir ses faveurs et, au moment de la pleine extase, lui trancher la gorge avec une lame de rasoir dissimulée dans sa bouche. Malik a des problèmes avec cette lame, cette misérable arme du crime : elle lui donne le goût du sang et de l’horreur d’être et de rester vivant en supprimant la vie d’autrui.
Voici Malik dans la cellule de Reyeb. Celui-ci n’a aucun soupçon. Il est même tendre et se prépare pour une véritable leçon d’amour. Mais Malik a des problèmes avec sa lame qu’il ne réussit pas à dissimuler ; il se trahit. Reyeb réagit et un affreux corps à corps s’engage. Chacun défend sa vie : Malik ne sera pas un criminel. La scène, d’une tension insupportable, est étirée au maximum, avec des gros plans d’une rudesse farouche, qui font trembler pour la vie de Malik et souffrir pour le destin impitoyable de Reyeb. C’est alors que les destins des deux hommes se tressent indissolublement et, lorsque le sang jaillit de la gorge de Reyeb, baignant le corps et les habits de Malik, on marque le moment d’une renaissance, c’est le baptême du sang de Malik, organisé dans la prison par les Corses, c’est le moment où commence sa formation. Le sang est livré par Reyeb qui devient le frère, le conseiller et le confident de Malik. Il habitera le cerveau et le cœur du jeune Arabe lui prédisant l’avenir et lui donnant de bons conseils. C’est bien lui le prophète, le guide.
Extraordinaire, la scène du meurtre est capitale dans ce film.


III. LE RESEAU


Ce meurtre permet à Malik de s’endurcir et de comprendre le sens du sacrifice qui ne doit pas être inutile : Reyeb a fait son devoir, celui de mourir. C’est à Malik maintenant de venger cette mort et de lui assigner un sens.
J’ai oublié de vous dire que notre Arabe est illettré mais intelligent ; ça veut dire, en premier lieu, qu’il est adaptable et conscient de ses limites. Intelligent et adaptable, il commence par observer le milieu. Les Corses le protègent mais le traîtent d’ » esclave arabe » et il accepte avec une sérénité gaillarde la protection, de même que la soumission et les insultes. Il semble avoir le temps de son côté. A travers les six ans de prison, il apprend à lire et à écrire. On enseigne même le passé simple aux détenus. La sagacité de Malik lui dit que rien n’est inutile dans la vie et son intelligence prend vite la forme distributive d’un réseau où chaque nœud va jouer un rôle. S’il n’a pas de rôle, le nœud, on va lui en assigner un. Peu importe à Malik le mépris des Corses, tant que, discrètement, c’est lui qui bat les cartes. Il n’est plus le jeune maladroit et fragile pour lequel nous avons tremblé. Sa légèreté et sa gaillardise nous disent qu’il est devenu capable de manipuler ceux qui le méprisent et, comme il sait lire, il se met, à l’aide d’un dictionnaire, à apprendre le corse, la langue de ses prochains ; ça veut dire que la prison est d’abord une école de la vie. A un moment donné, il fait apprendre à Luciani qu’il comprend le corse. Pourquoi le fait-il ? Pourquoi ne pas taire ses habiletés ?
Les jeunes Corses avaient déménagé pour rejoindre une prison corse à la suite d’un décret du Président Nicolas Sarkozy. Seul, le vieux lion y est resté. Luciani n’a plus que Malik. Celui-ci est pressé d’en faire ses choux gras: offrir ses services, se rendre utile, pénétrer dans le réseau, bouger, évoluer. Le vieux lion le considère de son regard tendre-farouche et consent encore une fois à l’ »intégrer ». L’Arabe aura des missions dehors qu’il accomplira au nom de Luciani.
La prison est un réseau qui unit en principal Corses et Arabes. Le cerveau du réseau est Cesar Luciani. Corrompus, les gardiens français n’en sont que les figurants. Le champ de manœuvre est assuré par les Arabes qui « pensent avec les couilles », selon l’expression du même Luciani. Malik, lui, il est intelligent, sournois et débordant de vitalité. L’intelligence et la vitalité sommeillaient en lui lorsque Luciani a décidé de l’intégrer. Cesar Luciani est le vrai maître dans cette école de la vie qu’est la prison. Un maître dur, ayant la puce à l’oreille et autoritaire, qui entend que ce soit chaque fois lui qui donne les cartes : »Quand tu sors pour moi, tes sorties m’appartiennent ! »
Le monde où Malik sort n’est que le réseau plus grand qui enveloppe et organise le réseau réduit de la prison. Le cerveau qui découvre, invente et organise tous ces réseaux est...un réseau.
L’internet dont je me sers pour écrire est un réseau qui me permet de sortir, de sorte que mes sorties m’appartiennent.
Tout, autour de nous, est un réseau ; et notre cerveau, c’est le carrefour de tous ces réseaux. Il faut mettre au travail et à profit ce cerveau. C’est ce que Malik apprend de Luciani et ce n’est pas peu de chose. Luciani est une sorte d’abbé Faria qui parachève l’éducation de Malik. Mais, par rapport à Edmond Dantès, le futur comte de Monte-Cristo, Malik est plus inventif et assez madré.
Dehors, il saura utiliser son cerveau, ses amis, la confiance de Luciani et même ses ennemis. Il s’avèrera à même de « slalomer, composer avec les contraires, se débrouiller des rituels, des codes, des langues, des pièges, des férules, pour trouver son propre chemin » comme écrit quelque part François-Guillaume Lorrain, le critique du « Point ».
En prison, Malik s’était lié d’amitié avec un jeune Arabe, Ryad, marié, père d’un enfant et atteint par une maladie maligne. Libéré, celui-ci deviendra son meilleur collaborateur et lui offrira couvert et gîte au besoin. Le soir Malik doit regagner la prison et c’est seulement avec la participation de cet ami qu’il réussit à mettre sur pied une affaire (personnelle) de...stupéfiants. Ryad se laisse facilement convaincre, attendu qu’il a un enfant et il ne veut pas lui léguer rien qu’ « une télévision et un réfrigérateur ».
Luciani ne tarde pas à prendre ombrage de la débrouillardise de Malik qui joue à coup sûr et, pour l’entraver, le rappelle à l’ordre dans une scène d’une violence extrême où l’Arabe se fait rosser pour la dernière fois. Il l’a juré. Luciani accompagne sa réprimande de cette phrase mémorable : « Si tu bouffes, c’est à cause de moi ; si tu rêves, si tu penses, si tu vis, c’est à cause de moi », phrase qui ne trahit pas seulement la confiance contrariée d’un père autoritaire, qui « reste un père, même dans ses rigueurs », mais également le complexe irrépressible de supériorité de l’homme blanc qui entend postuler son rôle civilisateur : « Si tu bouffes (si tu as des ressources), c’est à cause de moi ; si tu rêves, si tu penses (si tu es en état de faire des projets), c’est à cause de moi, si tu vis (si tu as la vie sauve), c’est à cause de moi. »
Il dit « c’est à cause de moi », et non pas « grâce à moi » et ce n’est aucunement une négligence. Quand il assume ce rôle civilisateur, l’homme blanc ne désire pas absolument que son travail ait des conséquences positives sur les autres races, mais ce qu’il fait porte cependant la marque de sa civilisation et du progrès. Je ne dis pas que l’homme blanc exagère mais, de toute façon, il néglige quelque chose de très important : que le monde a évolué et, surtout, qu’il évoluera, que le sens de cette évolution reste imprévisible et qu’un prophète ne peut qu’en dénicher certaines directions. Pour le monde moderne, le Prophète n’existe plus, il n’y a que des prophètes aux pouvoirs amoindris.
Malik continuera de sortir et de ramifier son réseau parallèle. D’abord, il « travaille pour sa gueule » pour rejoindre finalement l’autre camp, celui des musulmans. Il n’est pas sanguinaire mais, de toute façon, s’est endurci et veut se venger contre Luciani de toutes les humiliations qu’il a dû subir. Il trahit le vieux mafieux et applique même le principe, très profitable d’ailleurs, suivant lequel les ennemis de mes ennemis sont mes amis : il donne la vie sauve à deux mafieux opposés à Luciani, malgré les ordres du vieux loup que Malik ne redoute plus.
Un moment significatif, c’est l’embarquement pour Marseille, où il voyage au nom de Luciani qu’il trahit. C’est pour la première fois qu’il vole et la première fois qu’il voit la mer. Il s’en réjouit et sa joie garde encore quelque chose de virginal. Quel grand acteur ce jeune Tahar Rahim, un comédien inépuisable aux possibilités étonnantes, un réservoir de nuances, très intelligent et bien sympa !
A Marseille, il collabore avec les musulmans, ennemis des Corses, et connaît un parent de Reyeb, sa victime, qu’il n’a aucunement voulu tuer. Les choses s’arrangent et il est invité à prendre un bain de mer. Malik reste prudent devant cet énorme félin qu’est la mer et ne fait que trempette. Il y a quelques gros plans avec la mer surprise dans son épaisseur avec ses « entrailles de raisin », comme dit le poète. Tout dans ce film est épais et dense, bien que la construction demeure rigoureuse. D’ailleurs la rigueur augmente l’épaisseur.
Cette ville de Marseille ouverte à tous les vents, à tous les astres, à tous les bougres, à toutes les affaires et à toutes les intrigues m’évoque une fois de plus Edmond Dantès, le héros d’Alexandre Dumas, de la même race et au destin similaire que Malik El Djebena. L’archipel du Frioul est propriété de la ville de Marseille depuis 1971. If, c’est la plus petite île de l’archipel, faisant face à Marseille. Sur l’îlot d’If se trouve la forteresse où Edmond Dantès, durant 14 ans, a dû tout apprendre sur la vie, sur les hommes, sur la fortune, sur la manière dont on peut se constituer un réseau et d’où il est sorti endurci et prêt à se venger.
C’est ainsi qu’on peut « creuser un tunnel » entre les deux prisons,à travers le temps, entre Edmond Dantès et Malik.


IV. LA CHUTE DU MAGICIEN


Les taulards sont tous dans la cour de la prison. Ils sont relâchés ; ils semblent prendre du soleil. Malik, toujours gaillard, se trouve dans le groupe des musulmans. Il ne va pas rejoindre Luciani sur le banc qui était le leur, bien que le vieux loup lui fasse, à maintes reprises, signe de tête de s’approcher. L’Arabe feint de ne pas y être. Luciani perd patience, se lève et, de sa démarche chaloupée, se dirige vers le groupe des musulmans. Juste à mi-chemin, deux Arabes lui coupent la route et le frappent violemment. C’est une véritable joute entre Malik et Luciani qui finit par la défaite du mâle dominant et l’arrivée au pouvoir du jeune mâle. Le soleil brille pour tout le monde... Le vieux loup hésite un peu, comprend qu’il n’a plus de chance et jette l’éponge. On le voit regagner bredouille son banc.
Comme d’habitude, les gardiens français n’ont rien vu.
Ainsi va le monde.


V. LA SORTIE


Les six ans sont passés. Malik est maintenant un homme véritable, un vrai leader, le chef d’un réseau qui lui apporte beaucoup d’argent, conscient de son intelligence, de sa ruse, de sa force. Mais, par rapport à Luciani, il n’est ni sanguinaire, ni rude, bien au contraire, il a le culte de l’amitié et on le voit capable de tendresse envers un enfant, ou une femme. Son ami Ryad est mort, rongé par une maladie impitoyable ; mais il n’a pas posé sa chique avant de « léguer » sa femme, Djamila, et son bébé à Malik, pour qu’ils soient vraiment protégés.
Djamila l’attend aux portes de la prison, l’enfant dans ses bras. Malik les rejoint. Ils ont l’air joyeux. C’est l’image de la famille heureuse. Mais on voit, derrière eux, des voitures qui semblent les filer. Cela peut donner lieu à plusieurs interprétations. Je n’en ferai pas une liste. Je crois que le cinéaste a voulu suggérer qu’il n’y a pas de rupture entre la prison et la société libre, entre « dedans » et « dehors », que la saga de Malik, née dans la prison, allait continuer, que la taule n’avait constitué que sa première étape.
Eh bien, on attend avec impatience la suite. Parfois, il est bon de se laisser enfermer.

luni, 29 martie 2010

JOURNAL - L'EXERCICE DE LA MORT

L'attente ne m'a jamais incitée. Bien au contraire, cela me casse bras et jambes et m'écœure un peu.
L'attente vous exerce à mourir. Attendre, c'est mourir peu à peu. Attendre, c'est écouter la matière pleurer, se dégrader; attendre, c'est entendre le visage se plisser, les yeux se cerner, les cheveux blanchir. L'attente, c'est pour le caractère ce qu'est la vieillesse pour le corps: une certaine dégradation. L'attente est un vide, un divorce, une séparation. L'attente, c'est le croque-mort d'un espoir. L'énergie s'avère impuissante devant un tel spectacle. On ne peut rien,sauf de ne plus attendre, d'en finir...ça y est!
Et tout peut recommencer; et va le navire vers une une nouvelle impasse...

vineri, 26 martie 2010

REVOLTA DE PE BOUNTY

REVOLTA DE PE BOUNTY


Motto: “Artistul reacţionează ca un medium, ca o persoană care îşi caută propriul său drum de ieşire din labirint către lumină, de cealaltă parte a spaţiului şi a timpului.” ( Marcel Duchamp )


I. INTRODUCERE



Revolta de pe Bounty înseamnă foarte multe lucruri. Înseamnă, mai întâi, un eveniment real care a avut loc pe 28 aprilie 1789, identificându-se cu o răzmeriţă pe un vas, aparţinând Marinei Regale Britanice, şi care s-a soldat cu debarcarea comandantului William Bligh şi cu preluarea comenzii de către secundul acestuia, Fletcher Christian.
Dacă punem ghilimele, « Revolta de pe Bounty » continuă să însemne foarte multe lucruri : mai întâi, trei opere în proză, din care vom cita două : prima, după data apariţiei, este nuvela « Les révoltés de la Bounty » de Jules Verne, apărută la aproape o sută de ani de la eveniment, în 1879, şi care nu prezintă interes pentru noi şi nu a stârnit nici interesul cineaştilor, întrucât începe relatarea evenimentelor de la preluarea comenzii de către răsculaţi, fără să ofere o imagine a cauzelor revoltei, ceea ce pe noi ne interesează în cel mai înalt grad. Opera literară de referinţă în privinţa răzmeriţei de pe Bounty este « Mutiny on the Bounty” de Charles Nordhoff şi James Norman Hall, care a apărut sub forma unei trilogii, după cum urmează: « Mutiny on the Bounty”, în 1932, “Men against the Sea”, în 1934, şi tot în 1934 apare şi “Pitcairn’s Island », pentru ca Trilogia Bounty să vadă lumina tiparului în 1940.
Cei doi autori erau prieteni buni şi, când unul termina un capitol, i-l dădea celuilalt pentru corectură şi critică. Charles Nordhoff, ziarist, romancier şi călător înveterat, excela în naraţiune şi dialoguri, în timp ce James Norman Hall - pilot, romancier şi poet – era mai abil în descrieri şi analiză sufletească. James Hall a murit în urma unei crize cardiace în 1951, în vârstă de 64 de ani, pe Insula Tahiti. A fost înmormântat în spatele casei sale, pe panta unei coline, cu vedere spre Golful Matavai, unde Bounty ancorase pentru prima dată în 1788.
Te-ntrebi de ce-ţi spun toate astea,cititorule ?
Fiindcă, după tot ce am citit şi am văzut legat de Bounty, sunt convinsă că această corabie vrea să-şi împletească destinul cu al celor fascinaţi de ea şi că, de acolo de unde este, de pe fundul mării, strigă, ne roagă, ne cere imperios să spunem povestea ei şi s-o dăm mai departe, să nu o uităm. Îţi spun toate astea, fiindcă eu simt prora corabiei Bounty rupând apele timpului şi săltând spre pieptul şi inima mea, iar eu voi fi scris degeaba dacă, la sfârşitul acestei analize, tu, iubite cititor, nu vei ieşi de pe blogul meu un pic mişcat.
Dar adevărata resurecţie a corabiei Bounty se datorează faimoasei coline de la Los Angeles, se datorează studiourilor de film de la Hollywood. Există patru filme artistice despre Bounty; primul, „In the wake of the Bounthy” (Pe urmele corabiei Bounty) de Charles Chauvel, cu Errol Flynn şi Mayne Lynton, din 1933, nu a făcut furori. Urmează, în 1935, „Revolta de pe Bounty” de Frank Lloyd, cu mult charismaticul Clark Gable în rolul lui Fletcher şi cu Charles Laughton în rolul lui Bligh. Această peliculă s-a ales cu Oscarul pentru cel mai bun film în 1935 şi cu opt nominalizări în total. A fost pelicula cea mai premiată din istoria corabiei Bounty. Pentru prima dată în istoria premiilor Oscar au fost nominalizate trei staruri aparţinând aceluiaşi film: Clark Gable, Charles Laughton şi Franchot Tone, în rolul tânărului aspirant. În ciuda palmaresului ei impresionant, această peliculă e veche, din punct de vedere tehnic nu face furori, este tot mai rar citată şi încă şi mai rar difuzată. Regret din suflet că nu am văzut acest film. Obiectul analizei noastre îl va constitui memorabila proiecţie din 1962, dirijată de Lewis Milestone şi, până la un punct, de Carol Reed, cu Marlon Brando în rolul lui Fletcher şi cu Trevor Howard în rolul căpitanului Bligh. Carol Reed s-a pierdut pe parcurs şi a dispărut de pe afiş în urma deselor conflicte cu intratabilul Marlon Brando care a reuşit şi performanţa de a scoate un regizor, de altfel merituos, de pe afiş. Spun aceasta deoarece, în ciuda interpretării de legendă a lui Marlon Brando, în ciuda jocului remarcabil al lui Trevor Howard, punctul forte al acestui film îl constituie viziunea regizorală. Ea este semnată deci de Lewis Milestone, regizor născut la Chişinău, în Moldova, în 1895, sub numele de Lev Milstein. A murit în 1980, în cetatea filmului, dar nu înainte de a semna regia a 37 de filme şi a primi de două ori Oscarul pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie, în 1930, pentru aceeaşi peliculă: „Pe frontul de vest nimic nou”, după Erich Maria Remarque. Meritele lui Lewis Milestone vor fi luate în discuţie de noi, în cadrul acestei analize, pentru producţia „Revolta de pe Bounty”, din 1962. Vor fi trimiteri la şi vom face comparaţii cu „Bounty”, filmul lui Roger Donaldson din 1984, cu Anthony Hopkins în rolul lui Bligh şi Mel Gibson în Fletcher. Să mai spunem că cele întâmplate pe Bounty au făcut şi subiectul unor filme de animaţie.
Vom privi pelicula „Revolta de pe Bounty” ca film de analiză, de reconstituire şi de aventuri. Aşadar, motor!


II. COMERŢUL TRIUNGHIULAR



Suntem la bordul HMS Bounty (His Majesty’s Ship Bounty) care pleacă în larg pe 23 decembrie 1787, avându-l la cârmă pe locotenentul William Bligh, în vârstă de 33 de ani, secondat de mai tinerii ofiţeri John Fryer şi Fletcher Christian. Cu toţii ne-am întrebat de ce actorii care-l joacă pe Bligh sunt atât de bătrâni. De vină cred că sunt actorii care-l interpretează pe Fletcher. Rolul acesta nu e deloc uşor: Fletcher e un personaj al contrastelor şi al neliniştilor, chinuit de indecizie şi de regrete, împărţit şi sfâşiat între corectitudine, orgoliu şi compasiune. Pentru un astfel de rol, talentul nu este suficient; mai trebuie experienţă şi rodaj, ceea ce face ca actorii aleşi să fie toţi trecuţi binişor de 30 de ani, determinându-l pe Bligh să avanseze spre 50 de ani, creându-se astfel şi un oarece conflict între generaţii, între două viziuni asupra ideii de disciplină.
Dar de ce pleacă ei în larg, care este misiunea corabiei Bounty?
Corabia trebuie să ajungă tocmai pe insula Tahiti pentru a se aproviziona cu răsaduri de baobab, al căror fruct avea să servească drept hrană sclavilor din insulele Antile, aflate în posesiune britanică.
Dar de ce devenise hrănirea sclavilor atât de anevoioasă?
La această întrebare crucială pentru aventura vasului Bounty nu se poate răspunde fără a nu intra un pic în istoricul Comerţului triunghiular, denunţat de Regatul Unit la sfârşitul Războiului de Independenţă american.
Din punct de vedere economic, acest Comerţ triunghiular era foarte profitabil. S-a numit „triunghiular” întrucât se desfăşura între trei continente: Europa, Africa şi America luată en gros şi în trei etape: ţările Europei occidentale – Portugalia, Spania, Marea Britanie, Franţa şi Ţările de Jos – îşi porneau corăbiile spre Africa încărcate cu arme, praf de puşcă, articole textile, mărgele şi rom, produse pe care le descărcau şi le schimbau cu un alt tip de marfă, o marfă vie, mişcătoare, omenească, denumită „sclavi negri”. Aceştia – bărbaţi, femei şi copii – erau încărcaţi pe corăbii şi începea astfel a doua etapă a Comerţului triunghiular care consta în traversarea Atlanticului şi vânzarea sclavilor de la un capăt la altul al celor două Americi.Vânzarea se făcea la licitaţie, parte din sclavi fiind cumpăraţi cu bani gheaţă, alţii fiind plătiţi pe credit, punându-se astfel bazele celei de-a treia etape a Comerţului triunghiular, pentru aceştia din urmă oferindu-se produse, ce aveau căutare în Europa – zahăr, cafea,cacao, bumbac şi tutun – şi care aici se vindeau destul de scump. Acest circuit transatlantic dura aproximativ 18 luni şi era,din punct de vedere comercial, extrem de lucrativ. Treaba a mers ca unsă din secolul al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XVIII când, ştiţi dumneavoastră, câţiva filozofi şi clerici metodişti englezi secondaţi de câţiva filozofi şi scriitori francezi repun în discuţie sistemul sclavagist, reuşind să câştige de partea lor şi nişte oameni de afaceri, cărora li s-a explicat în prealabil că munca prestată de oameni liberi, plătiţi este de mai bună calitate decât cea executată de sclavi. În ciuda acestor bune intenţii, abolirea sclaviei rămâne încă o utopie. Mai pragmatici şi mai realişti, englezii oferă totuşi prima rază de speranţă, creând în 1787 „Societatea pentru abolirea comerţului cu sclavi”, care nu vizează abolirea sclaviei ca atare în coloniile britanice, pentru că nici nu era cu putinţă, ci blocarea alimentării acesteia, prin punerea în discuţie a Comerţului triunghiular şi intrarea acestuia în criză. La nivel parlamentar, aceste idei sunt susţinute de deputatul metodist William Wilberforce care se confruntă însă cu o violentă opoziţie din partea marilor cultivatori şi Legea pentru abolirea comerţului cu sclavi nu este votată în 1788 în Camera Comunelor, dar Consiliul privat al Coroanei britanice iniţiază totuşi o anchetă despre condiţiile în care se practică acest comerţ, în acelaşi an 1788. Legea pentru abolirea comerţului cu sclavi este votată totuşi în 1796 în Camera Comunelor, dar respinsă de Camera Lorzilor. Wilberforce nu se lasă şi, în 1807, Legea trece cu o largă majoritate, Anglia obligând şi celelalte ţări occidentale să-şi revizuiască atitudinea faţă de sclavia neagră.
Dar să ne întoarcem la marinarii noştri, iubite cititor, la finele anului 1787. Comerţul triunghiular nu este decât zdruncinat, dar Anglia e ţara care îl denunţă. Problema e că orice idee revoluţionară nobilă, în aplicarea ei, provoacă mici seisme sau, mai direct spus, crize economice. Deocamdată, în aşteptarea unei ipotetice şi graduale eliberări, sclavii din Antile riscau să moară de foame. Noroc cu naturalistul Joseph Banks care-şi aduce aminte că –i văzuse odată, în Tahiti, cu ocazia unei călătorii pe care o făcuse alături de căpitanul Cook, pe băştinaşi hrănindu-se cu fructele arborelui de pâine şi se gândeşte că Majestatea Sa, regele George al III-lea, ar putea fi convins să finanţeze o expediţie navală în Tahiti pentru a aduce şi a aclimatiza în Antile puieţi de baobabi. Regele acceptă soluţia, iar Banks intervine pentru ca prietenului său, ofiţerul William Bligh, să i se încredinţeze comanda vasului, pentru că navigase alături de Cook şi avea reputaţia unui marinar foarte iscusit. Urmarea o ştii,cititorule. Începe astfel, pe 23 decembrie 1787, cea mai tulburătoare dramă din istoria Marinei Regale Britanice.
III. TRAVERSAREA CAPULUI HORN


Şi începe cu o furtună... ce-i obligă pe marinari să acosteze în Tenerife pentru reparaţii şi reaprovizionare. Furtuna este dublată de conflictul ce se iscă la bord între echipaj şi căpitan care suprimă raţia zilnică de brânză a marinarilor, dat fiind că dispăruseră, pur şi simplu, cantităţi însemnate de brânză de pe corabie. Marinarii îl suspectează pe Bligh că vânduse brânza şi-şi însuşise banii, ceea ce rima cu reputaţia lui de afacerist.
Dar Bligh învăţase ceva de la Cook: e vorba de faimoasele măsuri sanitare şi de igienă pe care marele explorator le impunea marinarilor săi şi care îi permit şi lui Bligh să nu piardă niciun matelot pe motiv de boală. Şi mai învăţase ceva de la Cook: faptul că uneori e bine să ignori instrucţiunile Amiralităţii, urmându-ţi propriul fler marinăresc. Amiralitatea îi recomandase lui Bligh să urmeze ruta estică,trecând din Atlantic în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei-Speranţe, şi mai departe în Oceanul Pacific, cu destinaţia Tahiti. Dar Bligh vrea să scurteze drumul, luând ruta de Vest şi trecând din Atlantic direct în Pacific pe la Capul Horn, în ciuda faptului că fusese avertizat asupra furtunilor cumplite care se iscă în zona Capului Horn. Bligh este un marinar priceput dar, spre deosebire de charismaticul Cook, e rigid şi încăpăţânat iar, în comunicarea cu echipajul, este complet lipsit de tact. Este un bun meseriaş dar e incapabil să simtă firea omului şi vântul mării. Traversarea Capului Horn este un eşec total.
În primul rând, pentru că nici nu se produce.
În al doilea rând, pentru că ocupă o lună întreagă fără niciun folos.
În al treilea rând, pentru că furtuna năprasnică mobilizează echipajul zi şi noapte, epuizându-l.
După o lună pierdută, cu marinarii epuizaţi fizic şi moral şi cu autoritatea căpitanului puţintel şifonată, Bounty este obligată să se reangajeze în traversarea Atlanticului, pregătindu-se să dea piept apoi cu Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Toată această presiune este pusă pe umerii echipajului în condiţiile în care oamenii sunt prost hrăniţi întrucât brânza dispăruse, iar hrana rămasă trebuie economisită dat fiind că expediţia se anunţă lungă. Aşa se face că până şi raţia zilnică de pâine, de două livre, este înlocuită cu o livră de dovleci, şi aceia avariaţi, cumpăraţi de grijuliul Bligh din Tenerife. La acestea adăugaţi desele accese de furie ale căpitanului şi frecventele pedepse aplicate echipajului. Atmosfera nu este înviorată decât de bârfelile marinarilor despre felul şugubăţ de a merge al lui Bligh, bănuit de impotenţă, ceea ce ar explica şi lipsa lui totală de simpatie pentru bărbaţii de la bord, fie ei ofiţeri sau simpli marinari, dar şi pedepsele năprasnice pe care le aplica şi care, excesiv de aspre fiind ele, par să vină din partea unui om complexat, a cărui tiranie vrea să ascundă ceva. Bligh este un om care urăşte omenescul sub toate formele sale, lucru vizibil atât în pelicula din 1962, unde este foarte bine jucat de Trevor Howard, dar şi în filmul lui Donaldson, din 1984, unde beneficiază de interpretarea acestui uriaş în lumea filmului, care este Anthony Hopkins. Bligh reuşeşte foarte repede să şi-i facă ostili pe toţi, inclusiv pe secundul prim John Fryer, care, în pelicula din 1962, apare ca un personaj şters, scopul regizorului fiind să-l scoată în evidenţă pe Fletcher, în timp ce, în remake-ul din 1984, Fryer se conturează ca un om perfect echilibrat, stâncă neclintită în calea tuturor furtunilor, model de conduită umană şi profesională, foarte corect cu toată lumea, disociindu-se net de Bligh, dar fără să-i încalce ordinele, ceea ce, în marină, ar fi fost o greşeală gravă. Dar lui Bligh nu-i place băţoşenia secundului prim, personalitatea lui puternică şi, în urma unui conflict, îl înlocuieşte cu celălalt secund, mai tânărul şi neexperimentatul locotenent Fletcher, pe a cărui obedienţă contează cu atât mai mult cu cât tânărul îi datora bani. Mişcare fatală.
Dacă, în povestea care urmează, Fletcher mai face şi greşeli, vina o poartă în întregime Bligh, pentru că l-a distribuit într-o funcţie pentru care acesta nu era pregătit, pentru că flerul i-a lipsit încă o dată lui Bligh, pentru că nu ştia să-i citească pe oameni, pentru că nici măcar nu era interesat să înveţe să-i cunoască întrucât nu aştepta de la ei decât obedienţă oarbă, de unde şi rostul deselor şi cumplitelor pedepse pe care le aplica atât marinarilor, cât şi, uneori, ofiţerilor, scopul acestora fiind tocirea oricărui simţ al reacţiei.
Atmosfera mai este înviorată şi de prezenţa la bord a tânărului aspirant la marină Roger Byam care, în filmul din 1962, apare sub numele de Edward. Tânăr, frumos şi idealist, el se împrieteneşte cu Fletcher, pe care-l admiră şi de la care aşteaptă o reacţie la tirania lui Bligh pe măsura entuziasmului său tineresc. Dacă Fletcher greşeşte mai târziu, protestând radical, repet: „dacă”, este şi din cauza presiunii pe care o exercită asupra lui admiraţia şi aşteptările tânărului.
Şi uite-aşa ajungem în Tahiti, punct de cotitură în acţiunea filmului. Aici, cei doi cineaşti – Milestone şi Donaldson – au abordări diferite, profund legate de viziunea regizorală a fiecăruia.

IV. TAHITI – INSULA ÎNDRĂGOSTIŢILOR


La Donaldson, episodul Tahiti este exuberant, strălucitor şi exploziv. Insula este scăldată în soare, în timp ce fete frumoase, îmbrăcate în culori vii şi cu sânii goi, dansează şi fac ochi dulci marinarilor, cărora le oferă fructe exotice şi trupul lor pârguit. Se conturează astfel două lumi complet diferite: pe de-o parte, realitatea corabiei cu privaţiunile ei şi pedepsele interminabile, iar, pe de altă parte, paradisul tahitian, unde totul se oferă. Ideea care se sugerează mai departe este că eşecul expediţiei s-ar datora într-o mai mare măsură incapacităţii marinarilor de a se readapta la disciplina aspră de pe corabie după un sejur prelungit în paradisul insular, ţesut din pământ şi mare, pământ fixat de rădăcina vânjoasă a arborilor seculari, printre care şi baobabul – arborele de pâine. Pentru fructul acestui arbore veniseră în Tahiti dar, din cauza unei luni întregi pierdute la Capul Horn, nimeriseră prost, fiindcă se apropia sezonul ploilor şi recoltarea puieţilor avea să fie întârziată cu şase luni, timp în care disciplina avea să slăbească, fireşte.
Altfel stau lucrurile la Milestone. Şi aici Tahiti este exuberant, dar, aminteşte-ţi cititorule, aici mai toate scenele sunt filmate pe-nserat, într-o lumină palidă, umbrită. Pare a fi seară când echipajul ajunge în Tahiti. La popoarele primitive, seara e de rău augur, e semn al sfârşitului apropiat, al lipsei de evoluţie. În pelicula lui Milestone, tot episodul Tahiti este umbrit şi scăldat într-o rea prevestire. Mai mult decât atât, Fletcher Christian, interpretat de colosalul Marlon Brando, se îndrăgosteşte, ce e drept, în film şi în viaţă, de Maimiti, fiica şefului de trib, încarnată de următoarea şi a treia soţie a lui Marlon, Tarita Teriipia, dar nu pare, nici măcar o clipă, să-şi piardă capul, nu pare, nici măcar o clipă, să uite că este ofiţer al Marinei Britanice şi că are un viitor acolo, în marină. Dar ce se întâmplă, de fapt, în Tahiti?
Amintindu-şi de expediţia charismaticului James Cook, băştinaşii îi primesc bine pe englezi. Trocul se anunţă a fi uşor: englezii vor cere permisiunea de a recolta puieţi de baobab, oferind, în schimb, articole de fierărie şi oglinzi. Băştinaşii sunt deosebit de ospitalieri dar această ospitalitate ... „se plăteşte”: Bărbatul de rasă albă, cel mai înalt în grad trebuie să onoreze patul soţiei căpitanului de trib, sarcină destul de delicată pentru Bligh şi chiar şi pentru cei doi cineaşti, care se achită, fiecare cum poate, de acest moment.
Donaldson îl pune pe Bligh să facă ture prin faţa patului în care îl aşteaptă o femeie cu trupul deschis şi priviri dispreţuitoare, în timp ce Bligh se uită cu disperare la ceasul pe care-l ţine în mână şi la minutele care nu vor să treacă mai repede. Convenise cu Fletcher ca acesta să vină să-l caute după zece minute pentru o problemă care ar fi survenit pe neaşteptate. În cele zece minute de sacrificiu, Bligh nu îndrăzneşte să angajeze nici măcar un preludiu. Pentru a nu fi forţat să rupă prietenia şi să treacă la vendete în urma unei insulte socotite mortală, şeful de trib procedează la un compromis: îşi oferă fiica secundului lui Bligh, Fletcher Christian (Mel Gibson), care se achită cu drag de această sarcină.
Lewis Milestone simplifică lucrurile: în filmul lui, căpitanul Bligh îşi declină de la bun început orice competenţă în rezolvarea acestei probleme, băgându-l pe secund la înaintare; şeful de trib este vizibil jignit, devine bănuitor dar, în amintirea căpitanului Cook cu care se înţelesese atât de bine, acceptă compromisul.
Donaldson este atent la fiecare detaliu care poate completa psihologia unui personaj, în timp ce Milestone esenţializează, fiind preocupat de ideea centrală – cea a opoziţiei dintre căpitan şi echipaj – ce îşi aşteaptă, precum o felină prada, punctul culminant.
Acest moment este deosebit de important în economia filmului, întrucât îl pune încă o dată pe Bligh în opoziţie cu echipajul său: Bligh este singurul marinar care nu se bucură de prezenţa uscatului şi a femeilor şi pe care Tahiti nu reuşeşte să-l elibereze de tensiune, lucru ce îşi va spune cuvântul în cea de-a doua parte a expediţiei.
S-a scris şi răscris despre efectul negativ pe care lunga vacanţă tahitiană l-a avut asupra disciplinei marinarilor, dar nu s-a suflat aproape niciun cuvânt despre incapacitatea lui Bligh de a se relaxa, de a comunica cu oamenii lui, de a-şi arăta şi o altă faţă sau, măcar, de a simula una. Bligh este uscat ca un catarg şi, în afară de brânză şi de puieţii de baobab, adică în afară de bunurile materiale, fie ele obţinute şi prin corupţie, şi îndeplinirea misiunii din punct de vedere al Amiralităţii, nu pare să-l mai intereseze nimic.
Nefiind în stare să fie om, Bligh dispreţuieşte profund tot ce e omenesc. Îşi detestă deci echipajul, iar acest dispreţ se va accentua după episodul tahitian, care nu face decât să pună într-o lumină crudă tot ce îi separă.
Dar nu vorbim numai de un film de aventuri şi de analiză; este, în egală măsură, şi un film de dragoste. Episodul amoros se consumă între Fletcher şi Maimiti, fiica şefului de trib. Ea îl priveşte ca pe un zeu frumos, cu pielea albă, dar al oceanului, care poate orice; el o vede ca pe o minune exotică, exemplar unic în viaţa lui, un dar al pădurii. Nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica. Dragostea e ca muzica. Dar pelicula din 1962 a avut o mică problemă: Marlon Brando s-a îndrăgostit pe bune de actriţa indigenă Tarita Teriipia, a pornit o curte asiduă, aşa arogant cum îl ştiţi, şi, după doi ani de filmări, s-au căsătorit. Darul de nuntă pentru Tarita a fost o insulă din Pacific, care este posedată şi astăzi de urmaşi de-ai lui Brando. Tot ce se leagă de Bounty are destin de legendă, chiar dacă finalul nu este neapărat fericit, şi totul se termină cu... o carte. Cei doi vor avea doi copii: un băiat şi o fată. Fiica lor, Cheyenne, se va sinucide în floarea vârstei. Mariajul va dura 10 ani, dar nu va trece fără urmări: din actriţă, Tarita va deveni scriitoare şi va semna cartea „Marlon, my Love and my Torment”, ceea ce pe româneşte dă „Marlon, dragostea şi chinul meu”. Ştii ceva, cititorule?
Ceea ce contează nu e nici vraja, care durează o clipă, nici suferinţa, care poate fi sublimată. Ceea ce contează este să ştii să faci să rodească pământul pe care calci şi oamenii pe care-i întâlneşti; iar rodul şi schimbarea pe care o produce vor vorbi despre trecerea ta pe-acolo. Toţi marii artişti poartă rod, toţi marii artişti ştiu să fie ferment. Iar Brando a fost mai mult decât un actor. Brando a fost o lume.
Şi, deşi ştiu că ţi-a plăcut paranteza, hai să ne întoarcem la marinarii noştri.


V. MÂNCĂTORUL DE OAMENI


Pe 5 aprilie 1789, ei părăsesc Tahiti, ducând la bord o mândreţe de răsaduri de baobab, de care botanistul corabiei are grijă ca de ochii din cap. Urâtă poveste se naşte, cititorule, din rădăcinile acestor puieţi.
Botanistul, un ins altfel simpatic, devotat şi entuziast, îi atrage atenţia comandantului că puieţii au nevoie de apă, foarte multă apă, şi că rezervele de pe corabie s-ar putea să nu ajungă până la destinaţie. Puieţii erau importanţi întrucât reprezentau, de fapt, scopul expediţiei. Bligh ia decizia, în fond corectă, de a reduce raţia de apă a marinarilor. Dar această decizie, în fond corectă, trebuia adaptată şi umanizată. Nimeni nu şi-a imaginat, auzind hotărârea, că oameni vor fi lăsaţi să moară de sete pentru a nu sacrifica niciun răsad şi, totuşi, asta se va întâmpla! Trei oameni vor muri, victime ale lui Bligh, ale inflexibilităţii lui, ale uscăciunii lui interioare, ale neomeniei lui. Unul dintre ei va bea apă de mare şi va muri; altul, disperat, se va arunca-n ocean. Un altul, pentru o vină oarecare, este condamnat la ce credeţi? La a fi dat pe sub chilă de trei ori. Este o condamnare indirectă la moarte. Mai nimeni nu a rezistat acestei pedepse care s-a aplicat în marină pentru greşeli foarte grave. Aici nici nu mai contează ce-a făcut marinarul, Bligh nu pedepseşte, Bligh se răzbună. Uscăciunea lui, imposibilitatea lui de a se mai bucura de anumite daruri ale vieţii îl fac să urască vitalitatea marinarilor. Aceşti băieţi nu au decât atât; nu au o carieră şi nici proiecte de viitor. Dar au un suflu vital formidabil în ei pe care nu li-l poţi tăia decât dacă le interzici sursa vieţii – apa. Atât în cartea lui Nordhoff şi Hall, cât şi în filmele care s-au făcut după ea, pe drumul de întoarcere din Tahiti, Bligh nu mai apare ca un om sau ca un comandant excesiv de aspru, ci direct ca „un bolnav periculos”. Toţi ofiţerii de pe vas îşi dau seama că pedeapsa trecerii pe sub chilă este excesivă şi nejustificată, dar niciunul nu protestează. Suntem în secolul al XVIII-lea şi încă autoritatea comandantului pe vas este absolută şi nelimitată. Şi mai e ceva, cititorule, un lucru vizibil mai ales în filmul lui Milestone: cu Bligh nu se poate discuta, el nu poate fi influenţat, cu el, dialogul critic, contondent nu este posibil; lui nu i se poate răspunde decât la modul extrem, prin obedienţă sau revoltă.
Suntem în filmul lui Milestone şi ne uităm la marinarul trecut pe sub chilă. Viaţa mai pâlpâie în pieptul lui de două sau trei ori, după care plesneşte ca un peşte pe uscat sub privirile impasibile ale lui Bligh şi având deasupra lui feţele îngrozite şi neputincioase ale marinarilor. Corabia devenise un microcosm al terorii în care nu ştiai pe cine urmează să aleagă Moartea. Practic, toţi marinarii erau condamnaţi.
Ne apropiem, nu fără o strângere de inimă, de punctul culminant, cititorule.
În remake-ul lui Donaldson, lucrurile par mai nuanţate: Bligh pare închis într-o obsesie; obsesia lui se numeşte arborele de pâine care trebuie să ajungă la destinaţie, indiferent de sacrificii. Şi comandantul pare o victimă; a propriei lui obsesii. Nu e un om grosolan, e doar obosit şi mutilat sufleteşte de vuietul oceanului. Aceasta e intenţia regizorală. Nu aş lăsa-o neobservată, dar nici nu o văd cântărind prea mult. Avem însă a-i mulţumi actorului Anthony Hopkins, al cărui geniu scapă, pur şi simplu, oricărui control şi depăşeşte orice intenţie regizorală. E acolo, în jocul acestui actor fără pereche, o atitudine de felină obosită şi beteagă, dar cu instinctele netocite şi, mai ales, foarte vicleană. Prada lui sunt...marinarii. Normal că nu poate comunica cu ei; în mintea lui, nici nu trebuie. Mintea lui e preocupată de a stabili cine e următoarea victimă. Nici pe ofiţeri nu-i respectă decât în măsura în care are nevoie de ei pentru a stăpâni echipajul.
La Milestone, lucrurile sunt mult mai clare şi mai dramatice. Bligh e grosolan, tiranic şi sadic. Pentru echipaj nu are nici respect, nici simpatie, nici compasiune, doar dispreţ. Este din rasa celor care nu sunt interesaţi decât de afaceri şi carieră şi deloc de reputaţie. Sunt mulţi ca Bligh pe solul românesc, aşa se şi explică faptul că România este unul dintre puţinele locuri din lume unde un astfel de personaj şi-a auzit nu numai scuze jenate, dar şi vorbe de bine. E drept, noi nu am avut niciodată o cultură a revoltei, doar una a obedienţei... Dacă se poate numi cultură aceea.
Pregăteşte-te pentru punctul culminant, cititorule. Punctul culminant îl vom trăi în filmul lui Milestone, la bordul corabiei Bounty, când încă un om este torturat de sete şi se zbate în chinurile morţii. De data aceasta, toţi marinarii ştiu că nu va rezista, că va muri de sete sub ochii lor şi îşi văd în chinul lui propria lor soartă. Fletcher decide să-i dea să bea din apa interzisă. Este văzut la timp de căpitan care îi smulge polonicul din mână. Imperturbabil, Fletcher se întoarce, ia polonicul şi se pregăteşte să dea apă muribundului, crezând, probabil, că îşi asumă un gest de insubordonare, dar şi de omenie. Şi-atunci se-ntâmplă ceva terifiant şi incredibil, ceva grav şi subuman: secundul Fletcher este lovit cu piciorul peste mână şi Milestone reuşeşte să contureze nu numai un moment de maximă tensiune, dar şi ceea ce se cheamă o situaţie-limită. Urmarea o ştim cu toţii, iar cei care nu au văzut filmul şi-o pot imagina: Bligh este pus la pământ de un pumn al lui Fletcher, care îşi însoţeşte gestul cu vorbele memorabile: „N-ai să-ţi mai pui niciodată piciorul pe mine!”
Ceea ce este cutremurător în această scenă, cititorule, e faptul că toţi ştim că se-ncheie, atunci, acolo, o carieră, o viaţă de om, un orizont, care era cel al Imperiului britanic, şi toate astea sunt acceptate de Fletcher numai pentru ca acea dihanie „să nu-şi mai pună niciodată piciorul pe el”. Sentimentul pe care-l ai la vizionare este că nu se putea altfel; este o situaţie-limită şi tot filmul este construit de-aşa natură, sobru şi inteligent, fără complicaţii şi zorzoane de prisos, pentru ca lucrurile să explodeze aici. Drama e implacabilă şi Fletcher a ajuns erou de dramă din chiar momentul în care l-a întâlnit pe Bligh. Sunt două caractere puternice, fiecare în felul lui, unul excelând în mârlănie şi cruzime, celălalt în altruism şi îndrăzneală cu o uşoară notă de nechibzuinţă şi nestăpânire, dacă e să vedem lucrurile cu ochii seci ai înţelepciunii egoiste. Cei doi bărbaţi nu pot trăi împreună pe aceeaşi corabie, iar acum, când nenorocul i-a adus laolaltă, trebuie să decidă cum îşi împart teritoriile. Unul dintre ei va ajunge vice-amiral al Flotei Albastre, se va bucura de toate onorurile, dar nu şi de stima şi simpatia oamenilor; celălalt va fi rupt de civilizaţie şi de destin, va fi pogorât în cel mai crunt anonimat pentru a ţâşni de acolo direct în legendă şi pentru a aprinde minţile tuturor celor care au auzit povestea sa.
Pe 28 aprilie 1789, la bordul corabiei Bounty, izbucneşte răscoala.
De-aici apele se despart, şi membrii echipajului la fel. Plecase din Anglia un echipaj de 46 de oameni, din care mai sunt 42; dintre aceştia, 18 îi rămân fideli lui Bligh, gândind că e mai cuminte să se întoarcă în Anglia natală şi să evite ştreangul sau, în cel mai bun caz, o viaţă de fugar. Sunt debarcaţi împreună cu Bligh pe o şalupă ce nu avea mai mult de şapte metri lungime şi lăsaţi în voia valurilor. Cu acea ocazie sunt aruncate în mare vasele cu puieţii de baobab, pentru care muriseră oameni. Să mai spunem şi că botanistul echipajului este de partea răsculaţilor, terifiat şi el de cele întâmplate şi bucuros să scape de presiunea unei discipline care îşi depăşise obiectul şi pe care nimeni n-o mai înţelegea. Suntem în faza de euforie a revoltei; dar, de fapt, drama abia acum începe.
William Bligh pleacă pe şalupă însoţit de 18 oameni, fără hartă, nici busolă, doar cu un sextant, ameninţându-l pe Fletcher că-l va distruge. Bun navigator, va parcurge, ajutându-se doar de memorie, 3600 de mile marine, echivalentul a 6700 de kilometri, timp de 41 de zile, într-o barcă arhiplină, înfruntând apele Oceanului Pacific, dar şi – spun documentele – începutul unei noi revolte, condiţiile de supravieţuire într-o barcă ce pluteşte pe Pacific fiind extrem de dure. Nu pierde decât un singur om în această expediţie, care se încheie odată cu ancorarea pe insula Timor, unde se grăbeşte să informeze Amiralitatea despre revolta de pe Bounty, pentru a se putea proceda la urmărirea răzvrătiţilor.
Răsculaţii, ei, se întorc pe Insula Tahiti, unde sunt întâmpinaţi de priviri bănuitoare. Parte din membrii echipajului decid să rămână aici. Dar Fletcher Christian împreună cu Maimiti, femeia iubită, opt oameni din echipaj, şase bărbaţi tahitieni şi alte zece femei continuă călătoria pe mare, în căutarea unui paradis mai ferit de vigilenţa navelor britanice. Şi îl găsesc. Este vorba de Insula Pitcairn, unde ancorează pe 15 ianuarie 1790, insulă localizată pe hartă cu o eroare de 200 de kilometri, ceea ce o făcea, practic, de negăsit, o insulă mică, de fapt, un ostrov nelocuit.
În filmul lui Milestone, pe insula Pitcairn, e sărbătoare timp de o săptămână. Marinarii celebrează instalarea în sânul naturii virgine, al libertăţii şi sălbăticiei. Doar Fletcher nu se bucură. O iubea pe Maimiti, a fost fericit s-o revadă şi s-o ia cu el, dar, spre deosebire de ceilalţi, el începuse să intuiască adevăratele proporţii ale catastrofei.
E seară pe insula Pitcairn; marinarii petrec împreună cu femeile din Tahiti la lumina focurilor. Fletcher stă în penumbră, în pântecul corabiei, şi se gândeşte la cele întâmplate: nu-i erau specifice indisciplina şi nici viaţa în sălbăticie; nu asta dorise. Pledase pentru demnitate şi nu voia să sfârşească departe de civilizaţie şi ascunzându-se ca un borfaş. Maimiti îl caută disperată şi schimbă disperarea cu durerea, în faţa unui iubit mut şi de nepătruns; şi Marlon Brando excelează în roluri de om neînţeles.
Fletcher se hotărăşte: vine în faţa oamenilor şi le vorbeşte despre necesitatea de a porni în larg spre Anglia, pentru a-şi susţine cauza în instanţă, pentru a oferi versiunea sa asupra faptelor, pentru a-şi păstra, poate, dreptul la un viitor în marină!
Dar a trăi în sânul naturii nu înseamnă numai libertate, ci şi absenţa legilor şi a normelor de conduită, dreptul la acţiune brutală şi la abuz împotriva libertăţii celuilalt. În seara zilei de 23 ianuarie, care îl prinde pe Fletcher relaxat alături de Maimiti, ea observă că Bounty arde. Unul din marinari, un răzvrătit primitiv şi încăpăţânat, îi dăduse foc. E începutul sfârşitului.
Pe insula Pitcairn, viaţa va continua, în forme primitive, degradate. Aceşti coloni extravaganţi aveau să se extindă şi pe ostrovul învecinat, Norfolk. În zilele noastre, Bounty Day este încă sărbătorită pe ambele insuliţe: în 23 ianuarie, pe Pitcairn, şi în 8 iunie, pe Norfolk.
Răsculaţii rămaşi în Tahiti au fost capturaţi de o navă britanică venită să-i caute; unii au pierit într-un naufragiu, alţii au ajuns în Anglia pentru a fi spânzuraţi; câţiva au reuşit să obţină graţierea de la rege.
Bligh este judecat şi achitat de Curtea marţială pe 15 martie 1790.
La drept vorbind, cititorule, nu se putea altfel. Suntem în secolul al XVIII-lea şi nevoia de disciplină pe mare, în acea microsocietate izolată de valuri care este corabia, e imensă, cu atât mai mult cu cât marinarii care urcă la bord sunt cel mai adesea oameni fără şcoală şi fără educaţie. Amiralitatea nu îşi putea permite să acuze public şi să sancţioneze oarecum un comandant de vas, fără a da apă la moară altor răzmeriţe. Comandantul era îndrituit cu puteri depline, dar ales din rândul gentlemenilor, pentru a se evita excesele. Cât de gentleman a fost Bligh, se tot dezbate de două secole încoace, şi nu fără folos, cred eu. Severitatea lui Bligh era cunoscută în marină şi apreciată ca tiranică. În ambele filme, judecătorul care pronunţă achitarea nu uită să precizeze că un gentleman, unul adevărat, ar fi ştiut să evite crearea unei asemenea tensiuni.


VI. NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII


Dar ia să vedem care a fost destinul lui Bligh, după Bounty?
Ceea ce urmează nu mai are legătură cu filmul; este istorie pură.
Îl vom găsi căpitan de vas pe Falcon, Medeea, Providence, Calcutta, Director. În calitate de comandant pe nava Providence, în 1791, va fi desemnat să îndeplinească aceeaşi misiune ca şi cu Bounty: să aducă puieţi de baobab din Tahiti, pentru a fi replantaţi şi aclimatizaţi în Antile. Reuşeşte. În martie 1801 îl găsim căpitan pe vasul Glatton, alături de contra-amiralul Nelson, contribuind la distrugerea flotei Danemarcei şi a Rusiei. Îl găsim căpitan în continuare pe Monarch, Irresistible, Warrior, Porpoise. În 1808 este promovat comandor, încredinţându-i-se comanda aceluiaşi vas Porpoise, pentru ca în 1810 să îl găsim tot comandor pe nava Hindostan. În acelaşi an ,1810, primeşte titlul de contra-amiral al Flotei Albastre. Această carieră frumuşică se va rotunji în 1814 când este numit vice-amiral. Să nu uităm că Nelson a murit contra-amiral în timpul bătăliei victorioase de la Trafalgar, din 1805, în ciuda faptului că din 1797, când a devenit contra-amiral, până în 1805, când se stinge, ar fi fost destul timp pentru a fi promovat. În plus, era nobil, era viconte. Şi totuşi, Bligh a navigat cu Nelson, şi nu Nelson cu Bligh.
Ca să vezi!
Bligh a avut şi norocul de a naviga alături de mari oameni ai mării, care au scris istorie şi pe care, iată, i-a depăşit în grad.
Şi Fletcher Christian ar fi putut să fie cel puţin căpitan pe tot atâtea nave şi corăbii. Documentele de epocă îl arată ca pe un ofiţer disciplinat şi promiţător. Atâta doar că el a avut nenorocul şi urgia de a naviga alături de Bligh, înainte de a împlini 28 de ani; iar Bligh i-a frânt destinul, i-a ciopârţit iremediabil cariera şi i-a înfundat definitiv viaţa.
Aş vrea să te fac să reflectezi, cititorule, la ce vrea să-nsemne să ai un Bligh în viaţa ta. O viaţă întreagă îţi va trebui să cureţi urma piciorului lui! Asta l-a costat pe Fletcher întâlnirea cu Bligh.
Am privit mai multe fotografii de-ale lui Bligh, care ne-arată o faţă ştearsă, bleagă şi o privire de om care a gustat din toate onorurile vieţii, dar căruia continuă să-i lipsească ceva. Eu cred, cititorule, că pe el l-a afectat amintirea corabiei Bounty; nu c-ar fi avut remuşcări, departe de el aşa ceva, dar a intuit că această navă va rămâne agăţată de gâtul lui, ca o piatră de moară.
Ştii ce-a făcut cu câţiva ani înainte să moară, în 1817, când şi-a comandat monumentul funerar?
A cerut ca deasupra acestui monument să fie aşezată o sculptură reprezentând fructul arborelui de pâine. Ştii cum arată acest fruct, cititorule? Uite, am găsit în DEX o definiţie inspirată a baobabului: „arbore de dimensiuni uriaşe...cu tulpina ajungând până la un diametru de 20 de metri şi cu fructe mari, lunguieţe”, care – adăugăm noi – atunci când se coc, au un aspect alburiu, asemănător miezului de pâine.
Să mai spunem şi că sclavii din Antile, cei de după 1791, nu au vrut, în ruptul capului, să consume fructul „lunguieţ” al baobabului, aclimatizat cu atâta cheltuială de Marina Regală Britanică, adus în Antile cu atâtea reale sacrificii şi pentru care Vice-amiralul Flotei Albastre, domnul William Bligh, s-a făcut de râs, punându-şi-l ca simbol de-asupra de mormânt.
El a simţit toată viaţa lui că stă prost la capitolul legendă, că oamenii nu contenesc să şoptească lucruri acuzatoare despre cele întâmplate pe Bounty, că a primit totul de la viaţă, mai puţin simpatia şi stima oamenilor, care nu se confundă niciodată cu aprecierea superiorilor, şi atunci s-a agăţat de fructul „lunguieţ” al baobabului, sugerând că de dragul acestui fruct a fost atât de sever şi de nedrept pe Bounty, că se vrea un soi de erou al fructului lunguieţ, pe care nici sclavii din Antile, iubite cititor, aşa flămânzi cum erau, nu au vrut să pună gura.
A fost lungă analiza, nu-i aşa? Aş merge pentru Fletcher Christian, cititorule,
până la capătul lumii. El a murit fără să aibă dreptul la cuvânt. Bligh şi-a publicat propria versiune asupra faptelor, nicăieri nu s-a tipărit versiunea lui Christian. Varianta lui o scriem noi. Versiunea lui Bligh e valabilă doar în cadrul rigid al ceea ce se cheamă „historia oficial”. Procesul Bligh – Christian nu se va încheia niciodată. Unul dintre ei l-a distrus, dar nu l-a învins pe celălalt. Lui Bligh i se încredinţase comanda unei nave, nu şi a unor destine; există aici o limită. Un gentleman, unul adevărat, ar fi înţeles acest lucru şi s-ar fi oprit la timp, fără să depăşească nescrisa şi nepermisa limită.
De-aceea au fost, suntem şi vor fi atât de mulţi cei care vor vorbi în numele lui Christian.
Pentru ca nicio dihanie să nu-şi mai pună vreodată piciorul pe trupul, cariera, viaţa şi sufletul unui om.
În cultura noastră foarte strict supravegheată şi cuminte, dacă nu cumva plicticoasă şi bleguţă, un roman şi un film de aventuri atât de problematizat nu avea cum să facă valuri.
Mai vioi, un liberal, pe numele lui Ludovic Orban, a făcut odată puţină agitaţie, luând un exemplar din „Revoltă”, cu intenţia declarată de a i-l da unui fost coleg de coaliţie, însoţit de un anumit mesaj. O parte a mesajului suna astfel: „ca să vadă democraţii ce se întâmplă cu cei care se revoltă.” Venind din partea unui liberal, şi încă unul cuprins de neastâmpăr, mesajul pare bizar, dacă nu chiar idiot. Un politician care nu are organ pentru revoltă este un om politic mort. Şi se moare atât de uşor în politică...
Una peste alta, acum democraţii nu se mai revoltă, ei se confruntă cu revoltele altora. Şi un politician care nu are organ pentru vocea mulţimii şi sirenele străzii nu va fi înghiţit de apa oceanelor, ci de gunoiul istoriei.

JOURNAL - LE REVEILLE-MATIN

Ce matin, mon réveil a sonné presqu'une heure sans que je sois sortie de mon sommeil. Il semblait s'être enroué pour avoir tant sonné. Finalement, je l'ai entendu et,sans me soucier de lui, j'ai commencé à m'habiller. Mais le soir je m'en suis souvenue avec reconnaissance. Alors, je l'ai embrassé plusieurs fois sur l'écran; je l'ai embrassé comme s'il avait été un homme - mon cher réveille-matin de couleur blanche, aussi nécessaire qu'une tasse de café.
Je l'aime: il fait partie de ma vie, il m'est devenu nécessaire. Je ne pourrais pas vivre sans lui.

sâmbătă, 20 martie 2010

JOURNAL - Ces baisers qui nous réchauffent

Je suis allée au début de la semaine à mon ancien lycée Cantemir-Voda prendre possession de quelques papiers qu'on me demandait au lycée où je travaille actuellemant. J'ai quitté Cantemir-Voda il y a une année.
Je voulais faire vite. Je n'avais aucune envie d'y rester débiter des choses avec qui que ce soit. Après la moue obligatoire que la secrétaire m'a faite, je me suis saisie des papiers nécessaires et je me préparais à mettre les voiles quand quelque chose d'extraordinaire est arrivé. Je ne m'y attendais pas, quoique je sois, en général, un professeur bien populaire.
Ayant appris que j'étais là, mes anciens élèves, surtout ceux de la onzième (ça veut dire la première du lycée) sont venus me voir, m'embrasser et me parler. Aller voir, embrasser et parler sont les trois verbes par lesquels opère l'amour depuis toujours. Hors ces trois verbes, il n'y a pas d'amour: je veux voir, je veux toucher, je veux communiquer: toucher de mes doigts, toucher de mes lèvres, toucher de mes paroles.
Surtout les jeunes filles de la XI-è D sont descendues en nombre m'embrasser et me parler. Elles étaient si fraîches et si jolies et ce fut alors pour moi, dans la cour du lycée Cantemir-Voda, malgré la moue hivernale de la secrétaire, le premier signe du printemps. J'ai eu cette impression que, sous leurs regards et leurs baisers, je m'épanouissais. Ce qui m'a touchée, c'étaient leur spontanéité, leur sincérité et cette sensation qu'on éprouvait d'avoir vécu des instants uniques.
Ce fut une très bonne journée et très bien remplie.
Après cette rencontre, que je viens d'immortaliser, je me suis rendue au cinéma Studio, à la Place Romaine, où j'ai vu un bon film français, dont je vais écrire plus tard sur ce blog. J'ai vu nombre de bons films au cinéma Studio.
Une rencontre merveilleuse, des baisers, un très bon film, voilà ce dont on a besoin pour renouer les serments avec la vie.

joi, 4 martie 2010

JOURNAL

Les Portes du Paradis


Aujourd’hui je veux écrire des Falaises d’Etretat. Je pense à elles très souvent. Elles font partie de ma géographie à moi. Tout le monde les connaît. En France, il n’y a pas d’album ou de manuel de géographie, où vous ne voyiez pas cette seconde merveille de lOccident, après le Mont-Saint-Michel. Mais le Mont-Saint-Michel est tumultueux et romantique ; il aime changer de décor, il trouve son plaisir à vous surprendre, à vous effrayer, à vous faire vivre sous le signe de la menace.
Les falaises d’Etretat, elles, sont calmes et stables. Les rochers avancent dans l’eau, dont ils ne peuvent plus se séparer. L’eau vient les embrasser. Le rendez-vous est si chaleureux qu’ils décident de le répéter chaque jour, à des moments différents de la journée, sous une lumière changeante et sous des cieux qui ne sont jamais les mêmes, comme nous le font voir l es toiles également merveilleuses de Monet.
Chez Monet, les rochers sont tantột brumeux, tantột éblouissants, tantôt simplement lumineux, tantôt embrasés par le soleil, mais toujours témoins calmes des caprices du soleil.







On a l’impression que les rochers sont les portes du paradis et que la mer, c’est la voie. J’ai très souvent imaginé le paradis comme étant fait de rochers, de sable et d’eau salée.
Après une longue nuit opaque, je recommence à entrevoir l’aube. Elle est toujours bleue, l’aube, teintée de jaune, comme la mer.

miercuri, 10 februarie 2010

Journal de la Résistance

De la fatigue avant toute chose. La mort sera le dernier sommeil - long, calme, définitif - après tant de fatigue. Et elle est inutile, la fatigue. On l'exerce pour l'amour de l'art, ou pour des prunes. Elle n'a pas de but, pas de sens et n'entraîne pas de réussite. Le seul bonheur, c'est de l'avoir compris. On essaye de lui donner un sens. Elle s'entête drolement et artistiquement à n'en avoir aucun.
La réussite et la valeur, ça fait deux. Il y a au cœur de notre société un noyau dur qui se gâte et ça commence à puer, mais personne ne semble y être sensible. Ils sortent leurs mouchoirs et, le nez bouché, ils continuent à "se débrouiller". C'est leur forme ancienne, présente et future de "résistance".
C'est la résistance par accommodation à la puanteur.