miercuri, 23 iulie 2014
joi, 26 iunie 2014
LYCEUM - TREN DE PLĂCERE
CONU’ MIALACHE MERGE
LA SINAIA
Schiţa “Tren de plăcere” de I.L. Caragiale
apare în ziarul “Universul” din 4 şi
11 august 1900.
Tema principală a schiţei este familia surprinsă în momentele ei de
repaus şi deconectare. Avem
şi o temă secundară,
despre care vom vorbi mai târziu.
Familia care ar vrea să se
relaxeze la Sinaia este cea a domnului Georgescu-Mihalache. Dar de ce zicem noi
“ar vrea”? Chiar aşa, de ce suntem
bănuitori din capul locului?
Păi, mergem şi noi pe mâna autorului, a lui Ion Luca
Caragiale, care, după ce îşi
începe schiţa abrupt – “S-a
hotărât” – adaugă un “care va să zică...” cu trei mari puncte de suspensie,
menite să ne pună în gardă.
Pretextul călătoriei la Sinaia
este deconectarea într-o staţiune
de munte, dar plăcerea va fi doar de partea doamnei Miţa Georgescu, domnul va profita mult mai puţin, iar noi socotim că prezenţa “puiului”, a “mititelului Ionel Georgescu, în
etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi”, şi, mai ales, a cocoanii Anica, “gramamà”, “mamiţa mamiţichii
puiului”, nu se prea justifică...
Dar, în economia schiţei, “gramamà” va avea rolul ei foarte bine precizat,
pe care îl va juca magistral! Nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că pare
decrepită şi că mănâncă vişinele “cu sâmburi cu tot”.
M-am întrebat de multe ori,
citind şi recitind schiţa, cu plăcere crescândă, evident, de ce dă
Caragiale acest detaliu menit să-l bage-n ceață pe cititorul grăbit, arogant
sau cam nătâng.
Cred că, pur şi simplu, de-al dracului. Este genul de autor
deloc rău şi deloc în opoziţie netă cu personajele sale, cum îl cred
nătângii, (“Prostului nu-i zi pe nume, că ţi-l faci duşman”
– spune un vechi proverb românesc) dar foarte muşcător şi
ironic, şi cu personajele, şi cu noi, cititorii, cărora ne livrează, de
fiecare dată, mai multe înţelesuri,
fiecare dintre noi ajungând la cât se învredniceşte.
Schiţa “Tren de plăcere” a trecut aproape
neobservată şi eu am bănuiala că
puţini cititori au
ajuns la... tema secundară.
Proverbul care ar putea
sintetiza conţinutul şi morala schiţei “Tren de plăcere” este “Socoteala
de-acasă nu se potriveşte
cu cea din târg.” Francezii au o variantă încă şi mai explicită: “Les choses ne tiennent pas aux
champs comme elles sont ordonnées en chambre.” Eu aş zice Les choses
ne tiennent pas à la montagne comme elles sont ordonnées à Bucarest.
Nici
oamenii nu sunt şi nici nu trec
drept ceea ce vor ei să pară.
Soţii Georgescu, în special domnul, se vor nişte oameni înstăriţi şi
mondeni, dar se vădesc a fi zgârciţi
şi meschini. În timp ce ei pleacă la gară cu o trăsură
luxoasă pe care, printr-o metonimie, Caragiale o numeşte “muscal cu cauciuc”, trăsura având roţile cauciucate şi fiind condusă de un vizitiu rus, “gramamà” este
consiliată să ia tramvaiul şi
să-şi cumpere bilet la
“clasa III”. Ginerele i se adresează grosolan: “Cucoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul!” În subconştientul lui, Mihalache nu o doreşte pe cocoana Anica în excursie: “Mai sunt
douăzeci de minute... (...) şi
cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a
mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă...” Nu e numai zgârcit, dar el
realizează obscur că soacră-sa îl lucrează. Mai târziu, la Sinaia, când va fi
epuizat în urma lucrăturii, el are o revelaţie: “Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci
ceasuri, înjură în gând... Pe cine? Pe coana Anica... Dumneei a făcut toată
încurcătura, dumneei face toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei: el
strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti...”
Dar ştii care este şmecheria, cititorule?
Şmecheria este că “puiul nu merge nicăieri fără
“gramamà”. Şi “gramamà” îşi joacă foarte bine rolul, făcând “toate
încurcăturile” planificate, “hotărâte” la Bucureşti. În
fond, se sacrifică pentru plăcerea
fiicei sale.
Căci voiajul la Sinaia este
unul de plăcere pentru mai toate personajele acestei schiţe, în special pentru madam Georgescu. Singurul
care nu se bucură în niciun fel de călătorie este domnul Georgescu; ceea ce-l
împiedică s-o facă sunt chiar defectele din dotare: egoismul, zgârcenia şi prostia. Aceasta din urmă, mai ales, este
atât de proeminentă încât face din el victimă sigură din start: deşi egoist, Mihalache nu pentru el merge la
Sinaia; el pare că se deplasează acolo anume pentru a oferi un paravan onorabil
întâlnirii amoroase dintre “Madam Georgescu” şi locotenentul Mişu care este “al dracului de mucalit” şi “cântă teribel” şi are cu ce-o vrăji pe Miţa. Şi
ne apropiem acum de tema secundară a schiţei: triunghiul conjugal.
Domnul Georgescu este egoist,
zgârcit, prost şi încornorat.
Zgârcit, “Mialache” nu vrea să
închirieze pentru “gramamà” şi “pui” cameră la Hotelul
Regal, unde voiau să tragă el şi Miţa. Pe “gramamà” o înghesuie la
“otel Mazăre”, lângă gară. O idee proastă, fiindcă atunci, din cauza
zgârceniei, el pierde controlul situaţiei şi devine uşor de lucrat. Pe madam
Georgescu o lasă “pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de
lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamà.”
Pe Miţa nu o va mai găsi pe bancă: aceasta va pleca la
hotelul Oppler “cu Vasileasca şi cu fratele Vasileschii, locotenent Mişu de la
itidenţă”, cum îl va lămuri mai târziu coana Anica.
În mod deloc întâmplător, vor dispărea şi puiul, şi
gramamà, scopul fiind să-l obosească pe Mialache, purtându-l din hotel în hotel,
încât el să nu mai vrea să meargă la Schitul Sfânta Ana, unde, la înălţime, la
cota 1400, se planificase punctul culminant al plăcerii, noaptea la care visaseră Miţa şi Mişu. Tot pentru
Mialache fusese pregătit şi coşul cu merinde –“ salam, opt ouă proaspete, un
pui fiert, două jimble, sare, piper” – ca un fel de premiu de consolare în urma
unei călătorii care, pentru el, nu fusese “de plăcere”.
Este de sesizat și faptul că numele celor trei personaje care formează triunghiul conjugal încep cu M. Mița se împarte la doi - Mișu și Mihalache. Acesta din urmă va dormi singur în camera locotenentului, în timp ce soția sa va petrece cu Mișu la Cascada Urlătoarea. Mița și Mișu sunt prenume: prenumele celor doi protagoniști ai relației intime extraconjugale, în timp ce Mihalache, numele celui care, fără voie, asigură paravanul acestei relații, este nume de familie. La adăpostul numelui de Mihalache "trenul de plăcere" îi unește pe Mița și pe Mișu.
Este de sesizat și faptul că numele celor trei personaje care formează triunghiul conjugal încep cu M. Mița se împarte la doi - Mișu și Mihalache. Acesta din urmă va dormi singur în camera locotenentului, în timp ce soția sa va petrece cu Mișu la Cascada Urlătoarea. Mița și Mișu sunt prenume: prenumele celor doi protagoniști ai relației intime extraconjugale, în timp ce Mihalache, numele celui care, fără voie, asigură paravanul acestei relații, este nume de familie. La adăpostul numelui de Mihalache "trenul de plăcere" îi unește pe Mița și pe Mișu.
Procedeul de care uzează Caragiale pentru a sugera
intenţia diabolică de a-l obosi pe Mihalache pentru a-l face să renunţe la
excursia la schit este repetiţia; o repetiţie care, cu fiecare frază,
acumulează ironie, devenind, spre final, explozivă. Domnul Georgescu este
purtat pe la hotelurile Mazăre, Manolescu, Voinea, Oppler. Dar “Fatalitate! La otel Mazăre i se spune
că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasă la otel Manolescu, devale.”
“La Manolescu, iar fatalitate! N-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasă la otel
Voinea, în Izvor.” (s.n.) Ironia este întărită de prezenţa adverbului “iar”.
Domnul
Georgescu se întoarce să-l ia pe Ionel, abandonat pe o bancă în parc, dar “fatalitate! Puiul lipseşte.” Află că îl
luase “o damă” căreia puiul îi zicea “mamiţico”. Cei doi se îndreptaseră spre
hotel Mazăre. Domnul Georgescu reface, fără succes, traseul Mazăre-Manolescu şi
când, într-un târziu, “foarte obosit şi asudat”, ajunge la Voinea – “Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici
coşul.” Exasperarea este sugerată de o nouă repetiţie: “nici..., nici”,
enumerarea încheindu-se cu evocarea coşului cu merinde la care domnul Georgescu
se gândeşte deja, ca la un premiu de consolare, fiindcă este tot mai convins că
a pierdut-o pe Miţa...
De la exasperare se trece la epuizare: “Din vorbă-n
vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate!
Toate luminile stinse.” Starea de epuizare este sugerată de ultima frază
eliptică de predicat şi închisă de participiul “stinse”.
De la Oppler, domnul Mialache este îndrumat de
soacră-sa “la Vasileasca acasă”. În acest punct al naraţiunii, coana Anica
prezintă lucrurile într-o lumină cât se poate de liniştitoare, tocmai pentru a stinge fatalitatea şi, mai ştii, bănuielile din mintea ginerelui. Aflăm
astfel că Măndica Vasilescu, surioara lui Mişu, oferise “un pat pentru puiul în
odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în
antreluţă...”
Măi, să fie! Vorba lui Caragiale: “Cu toată
inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde
la această...” provocare. La Măndica într-adevăr puiul doarme liniştit “dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte.”
Slujnica dă lămuriri: “A plecat acuşica toţi... la Sfânta Ana.”
Prin toţi înţelegem pe “madam Vasilescu, madam
Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam
Georgescu şi locotenent Mişu...”
Pentru a nu trezi bănuielile domnului Georgescu,
cocoana Anica îl îndeamnă şi pe el să meargă la schit, dar perindările pe la
cele patru hoteluri şi urcuşul anevoios până la vila Măndicăi de pe strada
Furnica îşi făcuseră cu vârf şi îndesat efectul: “D. Mialache izbucneşte:
-
Ce? cocoană? ce? sunt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte?”
Diabolică şi ştiind că se joacă cu un foc pe care-l
poate stinge doar cu un coş cu merinde şi o sticlă de vin, cocoana Anica
insistă: “Du-te, Mialache, mamă! (...) o să-i faci mare plăcere Miţii şi la
toţi. (...) O să te căieşti, Mialache!”
Mihalache are în sfârşit o intuiţie justă: “De ce să
mă căiesc?... Nu mă duc! N-o găsesc nici
acolo... Mai bine adu coşul.”(s.n.)
Cu siguranţă lucrurile fuseseră brodite de aşa natură
încât el să nu dea de ea “nici acolo”.
Dar de ce fatalitatea asta repetată?
Ei bine, domnului Mialache îi e lene să gândească şi,
deşi, în timpul “supeului”, îi povesteşte cocoanii Anica “cu de-amănuntul toate
peripeţiile prin cari a trecut”, el tot nu are nicio iluminare şi nicio
bănuială şi tot nu simte în niciun fel umbra coarnelor pe frunte; atât e omul
de obosit, atât de bun conţinutul coşului şi atât de pricepută interlocutoare
este gramamà!
Dar ce s-a întâmplat la Sfânta Ana după ce domnul
Mialache a adormit “în odaia locotenentului”?
Îi dăm cuvântul lui Caragiale. Aşa e frumos, autorul
să aibă ultimul cuvânt:
“Ah! A fost o plăcere ce va rămâne neuitată... Pe
lună, cu trăsurile la pas şi, deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor
pădurii, lăutarii acompaniând încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l
cântă regulat muzica în parc şi care-i place atâta lui madam Georgescu!... De
aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când
îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând:
-
Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski (1)... mă-nnebunesc!”
E şi ironie, dar e şi multă nostalgie în acest
fragment. Sentimentalul Caragiale nu se dezminte... Doar mamiţa tace cuminte după
ce-şi jucase atât de bine rolul.
Vezi, nu degeaba mânca ea vişinele “cu sâmburi cu
tot.”
(1)Ignacy Jan Paderewski (1860-1941) pianist, compozitor,
om politic și diplomat polonez; artist de talent și militant neobosit pentru
independența Poloniei. Menuetul său s-a bucurat de mare popularitate în epocă.
În 1919, în calitate de Prim-Ministru și Ministru al Afacerilor Externe al
Poloniei, este șeful delegației poloneze pentru semnarea Tratatului de pace de
la Versailles, pe 28 iunie. Moare la New York, în 1941. În 1992, rămășițele
sale pământești sunt transferate la Varșovia, unde are parte de funeralii
naționale, în prezența președintelui american George Bush și a celui polonez,
Lech Walesa.
duminică, 8 iunie 2014
ÎN ATENȚIA ÎNVĂȚĂCEILOR LICEENI
PARALELE
Ne vom lua îndrăzneala de a
compara două personaje care nu au în comun decât realitatea și sentimentul maternității: Mama din “Hronicul
si cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga, si mama din “Mara”,
de Ioan Slavici.
Mama din “Hronic” este un
personaj mitic, o creatură primordială, “cu instincte materne si feminine
preistorice.” Că este un personaj mitic o confirmă autorul însuși când spune:
“Nu avea Mama cunoștințe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea
într-o lume croită pe măsura celei folclorice.” Mitul e ea însăși. Ea se
identifică cu familia primordială. Fiind o creatură mitică, “impersonală”, avem, în fond, puține date și
puține detalii despre ea: aflăm că avea “o ascendență macedoneană”, iar, ca
portret fizic, este prezentată ca “o arătare”, așa cum îi șade bine unui
personaj mitic, ce coboară din preistorie, “o arătare adusă puţin de spate, cu părul cărunt, aproape ireal de
alb şi ochii mari de
basm.”
In contrast total cu Mama, cu
majusculă, din “Hronic” este mama din “Mara”, de Ioan Slavici. Personaj central
- numele ei dă titlul romanului - Mara este cât se poate de vie: ea trăieşte, se zbate, câştigă, se bucură, suferă, este dezamăgită şi se consolează într-o lume cât se poate de
concretă, bine zugrăvită, bine decupată şi clar delimitată. Spre deosebire de Mama din
“Hronic”, care este un personaj de fundal, este izvorul vieţii, ce însoţeşte
evoluţia copiilor cu
susurul lui, Mara lui Slavici este un personaj concret şi activ, liber – ea nu depinde de capriciile memoriei
autorului – şi imprevizibil ca
viaţa însăşi.
Cele două femei au în comun
maternitatea şi dragostea pentru
copii. Dar Mama din “Hronic”, fiind un personaj de fundal, apare mai ştearsă: “Cât mă priveşte, nu-mi aduc aminte de ea decât...” Pentru natura ei
mitică, pledează şi epitetele
folosite: “cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari
de basm.”
Fiind personaj de fundal, despre ea se vorbeşte mai
mult la trecut: “In tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumuseţe ce nu
avea deloc conştiinţă de sine.” Nu avea “conştiinţă de sine”, pentru că nu este
femeie între femei, ci femeia primordială, prototipul mamei.
Spre deosebire de Mama lui Blaga, pe Mara lui Slavici
o vedem trăind şi acţionând; ea duce o existenţă grea şi dârză pe malurile
Mureşului. Putem vorbi despre un veritabil motiv al Mureşului în acest roman.
Mara locuieşte la Radna, dar ea acţionează pe cele două maluri ale Mureşului şi
averea ei sporeşte datorită faptului că ea ştie să profite de deschiderea pe
care i-o oferă apa. Dinamică, activă şi deşteaptă, Mara pare să întruchipeze
“spiritul capitalismului”, atât cât se conturează el în Banatul mijlocului de
secol XIX. O vedem la Radna, o vedem la Lipova, “peste Murăş, iar la Arad te
duci în două ceasuri.”
Existenţa Marei se împleteşte cu apele Mureşului, ea
fiind o fire deschisă, ambiţioasă şi dinamică; nu are multă carte, dar e
inteligentă şi ideea de a lua în arendă podul de pe Mureş şi de a împrumuta cu
dobândă banii obţinuţi dovedeşte un veritabil geniu al afacerilor.
Dacă Mama din “Hronic” este un personaj prin excelenţă
pozitiv pentru că primordial şi nimeni nu ar şti să reproşeze ceva unui mit,
Mara este unul plin de culoare, fiindcă plin de pasiune; şi pasiunea naşte
patimi... Mara îşi iubeşte copiii, e dornică să le asigure viitorul, dar iubeşte
şi... paralele şi, deşteaptă fiind, înţelege că banul este garant al demnităţii
personale şi al poziţiei sociale sigure: “Ea pune la o parte banii pentru ziua
de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru
zile de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea
pentru Trică. (...) Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa şi
începe în cele din urmă să plângă. Nu doară că i-ar fi greu de ceva; când simte
greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese sau coşuri. Ea
îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă
odată. Si chiar Mara să fii, te moi când simţi că e bine să fii om în lumea
aceasta, să alergi de dimineaţa până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.”
Are şi acţiunea poezia ei, pe care doar oamenii de acţiune
o înţeleg...
Ca şi Grandet,
din romanul “Eugénie Grandet”, al lui Honoré de Balzac, Mara înţelege în
felul ei că “l’argent domine tout, les lois, la politique et les mœurs”şi că
“la vie est une affaire.”
Inainte de a pune florinul la ciorap, Mara îl sărută:
este unul din momentele în care pasiunea ei pentru bani capătă proporţii
mitice, amintind din nou de Grandet, fostul dogar pasionat de galbeni, din
romanul lui Balzac, care iubea culoarea galben pentru că era cea a ludovicilor
de aur şi căruia, în tăcerea nopţii, “quand madame et mademoiselle Grandet
étaient bien endormies” îi plăcea să se închidă în încăperea unde îngrămădise
saci de galbeni, pe care îi dezmierda ca şi când ar fi fost copiii lui, rodul muncii şi speculei lui de-o
viaţă: “venait le vieux tonnelier choyer, caresser, couver, cuver, cercler son
or.”
Sărutând florinul, Mara îşi mărturiseşte simplu şi
direct pasiunea pentru bani. Francezul e mai metodic şi mai didactic. El
încearcă să-i explice fiicei lui viaţa banilor: “Vraiment les écus vivent et
grouillent comme des hommes: ça va, ça vient, ça sue, ça produit.” Are şi el
efuziunile lui provocate de culoarea galben a ludovicilor:
“Montre-moi ton or, fifille.”( Ii dădea Eugeniei câte
un ludovic de aur la fiecare aniversare.)
“Tu es un petit brin jaunette; mais j’aime le jaune.”
Ca şi Grandet, Mara nu reuşeşte să se despartă de
florini şi nu va da copiilor banii pe care-i pusese la ciorap pentru ei; va da
mult mai puţin. Insă pe Mara banul nu o dezumanizează, poate şi datorită atitudinii
lui Slavici, de autor extradiegetic, dar foarte comprehensiv, bun cu personajele
sale, ca un tată, aş zice, pe care nu înţelege să le lase singure, să le
abandoneze în tumultul vieţii. Nu e deloc părtinitor, dar nici crud. E
obiectiv, dar echilibrat şi personajele sale, fireşte, îi moştenesc gena.
“Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a
vieţii rurale, atribuit mai târziu sămănătoriştilor. Ţăranii lui, observaţi
fără cea mai mică părtinire, după metodul de mai târziu al lui Rebreanu, sunt
egoişti, avari, îndărătnici, duşmănoşi şi totdeodată iertători şi buni, adică
cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi”, remarca
George Călinescu la vremea lui.
Pe Mara, pasiunea pentru bani o face mai complexă.
Această patimă ţine şi de asprimea originilor ei: ea fusese o femeie săracă, pe
care viaţa nu o răsfăţase; rămăsese văduvă de tânără, moştenind de pe urma
bărbatului doar “vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului” şi “viuţa din dealul
despre Păuliş.”
Atât Mara lui Slavici, cât şi Mama lui Blaga au
ambiţii mari cu copiii lor: “Tot n-are nimeni copii ca mine!” – zice Mara, în
timp ce Mama din “Hronic” nu mai ştie cum să-şi stimuleze copilul să vorbească:
“... tu eşti copil mare de acu! Va trebui să vorbeşti... Aşa nu mai merge... Ne
faci de ruşine... Azi-mâine, copiii din sat au să spuie că eşti mut...”
De fapt, copilul tăcea fiindcă dorea să-şi
prelungească “starea embrionară”, dorea să se păstreze în acest univers matern,
ocrotitor. Cuvântul înseamnă deschidere spre lume, amestecare cu ceilalţi şi
spargerea universului personal; prin cuvânt, ceilalţi vin la tine, iar tu devii
al lor. Prin cuvânt, eul tău se corupe. Vorbind, devii duplicitar; iar Blaga a
avut de timpuriu intuiţia genială a cuvântului
care ascunde.
Copilul din Lancrăm, “al nouălea... şi cel din urmă”
“în casa părintească”, s-a hotărât “cu greu să se
integreze, prin cuvânt, “în regnul uman.”
Cea mai veche frază ce “s-a închegat în gura” lui şi
de care el îşi aduce aminte este următoarea: “Bere este, sodă nu-i şi zlotul
l-am chiert.” Această frază exprimă indirect rezerva lui Blaga faţă de cuvânt.
Ce se întâmplase?
Lucian primise un zlot de la cumnatul său pentru a
cumpăra bere sau sifon de la “boldă”, dar pretinde că l-a pierdut. Băiatul nu
voia să cumpere bere: “Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor
mari pentru această amăreală.” El voia sifon pe care să-l bea cu siropul de
zmeură. Dar cum la “boldă” nu aveau sifon, iar el nu voia să care sticla de bere
la “ acel ceas de dogoare”, rezolvă situaţia aruncând zlotul “în mijlocul uliţei”
şi propunând cumnatului faimoasa frază care se încheie cu “şi zlotul l-am
chiert.”
Or, banul nu putea fi pierdut decât la dus. Odată
pierdut zlotul, el nu mai avea niciun motiv să bată drumul până la prăvălie să
vadă că au bere, dar n-au sodă. Minţise cu inocenţă, nemulţumit că n-a găsit
sifon. Dar nici cumnatul nu e prost şi insistă să plece împreună în căutarea
zlotului “pierdut”, pe care “l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la
calea jumătate.”
Ingenios, nu?
Aşa cum praful acoperă drumul, la fel acoperă vorbele
gândul omului.
Cu această mică minciună, Lucian se integra “cu atâtea
ocoliri şi amânări în regnul uman.”
Suspiciunea faţă de cuvânt îi va rămâne până la sfârşitul
vieţii.
Mara este şi ea de-acord că vorbele trebuie să fie veşmântul
îmbietor al unor intenţii şi fapte nu tocmai ortodoxe.
Vrând să-l scape pe Trică de armată, Mara împrumută
bani de la cojocarul Bocioacă, la care lucra băiatul ca ucenic. Deşteaptă,
avară şi fără scrupule, Mara nu are nici cea mai mică intenţie să-i dea
cojocarului banii înapoi. Bocioacă avea o fată şi fata lui... era numai bună
pentru Trică “frumoasă şi cu avere, intri în casă bună şi, dacă eşti om tu,
faci ce vrei din ea.”
Sunt învăţăturile Marei către fiul ei, Trică... Un pic
cam cinice, nu?
Dar Trică nici nu vrea s-audă, fiindcă stăpâna lui,
Marta, soţia cojocarului, îi tot dă târcoale şi el, băiat inocent, nu vrea să se încurce cu ea, dimpotrivă, vrea să
plece de la Bocioacă, cerând bani Marei pentru plata datoriei. Si aici Mara are
forţa unui personaj balzacian prin felul în care îşi azvârle fiul în vâltoarea
vieţii:
“Nu dau niciun ban! – răspunde Mara îndărătnică. –
Dacă te vei încurca, atâta pagubă! Ce pierzi!? – Nu e ruşinea mea, nici a ta,
ci a ei! – Vorba e să nu-ţi umble gura!”
(s.n.)
Ce vrea ea să spună?
Ea intuieşte, în felul ei, că vorba nu trebuie să
oglindească nici gândul, nici fapta. Că vorba are oricum o natură trădătoare:
când nu îl minte pe interlocutor, ea te poate trăda pe tine! Totul e “să nu-ţi
umble gura!” Va mai fi gândit Mara că un om încercat una gândeşte, alta spune şi,
după mai multe tatonări, altceva va face... Aşa se câştigă experienţă...
***
Lucian, din “Hronicul şi cântecul vârstelor”,
evocă satul şi casa în care şi-a trăit copilăria, cele două grădini, pinul cel
bătrân, “uriaşul castan”, gârliciul pivniţei, bucătăria de vară, “străjuită de-un
dud cu frunză deasă” şi ceasul auriu din salon care, când era “tras”, “picura” “două
melodii vieneze.” Să nu uităm că Lucian a fost fiu de preot. Că tatăl său,
Isidor, a fost “şi un mare iubitor de carte”, şi un om pasionat, care aduce
primul maşini agricole în regiune, din pasiune tehnicistă, dar se plictiseşte
repede şi, cu timpul, se dezinteresează de această activitate. Doar cititul cărţilor nu îl plictiseşte
şi nu-l dezamăgeşte, deoarece cărţile oferă mereu ceva nou.
Copiii Marei, “sărăcuţii de ei”, nu seamănă deloc cu
Lucian, cel din “Hronic”. Mara fiind o femeie deschisă şi de acţiune, copiii ei
nu cresc în casa de la Radna, ci pe malurile Mureşului, între Radna, Lipova şi
Arad, printre şatre şi coşuri pline cu peşte, poame şi turtă dulce. Copiii ei îşi
petrec viaţa într-un mediu deschis şi ce ar putea fi mai deschis decât o apă şi
un târg? Ei trăiesc “printre picioarele oamenilor”, căpătând astfel experienţă
de viaţă, dat fiind că “mult sunt sănătoşi şi rumeni, voinici, plini de viaţă,
deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai
Doamne numai din copii răi se fac.”
La Blaga avem atmosfera mitică, de început de lume, în
timp ce la Slavici suntem aruncaţi în efervescenţa relaţiilor socio-economice
de tip capitalist, în care personaje puternice îşi întretaie destinul, trăind
viaţa ce însufleţeşte respectiva clipă şi modelându-se reciproc în timp. Mama
din “Hronic” devine o amintire preţioasă pusă “sub un clopot de sticlă”, precum
ceasul auriu din salon.
In tot acest timp, Mara şi copiii ei se confruntă zgomotos cu lumea
târgului, rupând fiecare din viaţă partea lui de întâietate, de bunuri, de
iubire...
Etichete:
fără,
Hronic,
Ioan Slavici,
Lucian Blaga,
Mara,
Mureșul
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
