Vorbe memorabile - NEAGU DJUVARA

          "Le sunt recunoscător celor ce mi-au dat ocazia să predau timp de șase ani la facultatea de istorie și de științe politice. Dacă acolo vreunul dintre studenți m-a iubit sau a avut impresia că a învățat ceva de la mine, nu am trăit degeaba."

MINISTERUL EDUCAȚIEI NU IUBEȘTE LIMBILE STRĂINE

                            

            Pe 29 decembrie 2017, MEN a publicat pe situl propriu propunerile pentru noile planuri-cadru de învățământ liceal, care vor fi în dezbatere publică până pe 26 ianuarie a.c. Sunt în dezbatere trei variante, din care două, de o manieră brutală și inexplicabilă, tratează cu dispreț nefondat și ușor de demontat a doua limbă străină din programa școlară. Pe scurt, varianta a II-a de plan-cadru presupune doar o oră pe săptămână pentru a doua limbă modernă, chiar și la liceele teoretice, profil real, în timp ce varianta a III-a e trăsnet, implicând o oră pe săptămână la clasele a IX-a și a X-a și nicio oră de a doua limbă modernă la clasele terminale - a XI-a și a XII-a de LICEU TEORETIC, profil real. Se poate documenta oricând că nici pe vremea lui Ceaușescu nu s-a pomenit așa ceva! Deși Ceaușescu, ca dictator, își putea permite orice, dar de la niște democrați, dependenți de votul popular, nu te-ai fi așteptat în veci la așa ceva! Este și riscant, și stupid, sub toate aspectele!

             În primii mei ani de muncă la catedră, sub comuniști, am lucrat la un liceu agricol și aveam două ore pe săptămână la toate clasele, indiferent dacă franceza era limba I sau limba a II-a. Nici nu se punea problema să dispară limbile moderne din programa niciunui liceu, iar acum, în secolul 21, într-un stat democratic, într-o țară din Uniunea Europeană, limba modernă II poate să dispară de la clasele a XI-a și a XII-a, în LICEELE TEORETICE, la profilul real, care are cele mai multe clase. Este inadmisibil să se întâmple așa ceva într-un liceu teoretic, când, peste tot în lumea civilizată, se recomandă cunoașterea, la un nivel acceptabil, a cel puțin două limbi străine. Acest nivel acceptabil nu este chiar așa ușor de atins, iar noi scoatem limbile moderne din programa școlară LA LICEELE TEORETICE!?!

            Cum a fost cu putință să se conceapă asemenea planuri-cadru de învâțământ?!? Tocmai acum când peste tot în UE se pune accent nu doar pe a ști cel puțin două limbi străine, ci și pe cunoașterea specificului altor popoare, pentru o cât mai bună comunicare și inserție, pentru schimburi profesionale și culturale cât mai reușite. De ce s-a mai pus atâta accent pe Cadrul European Comun de Referință (CECR) în predarea limbilor străine, dacă noi, de fapt, le abandonăm chiar și în liceele teoretice?!? De ce s-a mai pus atâta accent pe CECR, dacă noi ne întoarcem la manualul unic?!? Tocmai acum când tinerii noștri pleacă la studii în străinătate, nu doar în Anglia, ci și în Franța, Germania, Italia... și se întorc în țară cu o experiență bogată și multifuncțională, măsura aceasta mi se pare bizară și împotriva curentului european. În străinătate, la muncă sau la perfecționare, pleacă și absolvenții de licee tehnice sau de meserii și nu cred că în țări ca Germania, sau Franța limba engleză le este suficientă sau că poate constitui un avantaj cunoașterea doar a unei limbi străine!
                Eu nu pledez pentru a doua limbă străină pentru că predau franceza, eu pledez pentru a doua limbă pentru că e necesară!

            O limbă străină nu se învață de dragul ei. O limbă străină este un liant. Un liant în comunicare, un liant între specialiști, un liant între popoare. Cu cât știi mai multe limbi, cu atât vezi, auzi și înțelegi mai repede. Disprețul față de limbile străine este pornit din complexe și naște izolare. Faptul de a învăța o limbă modernă progresiv, în școală, este un noroc și o binefacere. După Revoluție, acest lucru a luat avânt încă de la școala primară și a dat roade. S-a observat că românii vorbesc limbi străine mai bine decât alte nații, iar tinerii noștri au mers la studii în străinătate. Este unul din puținele lucruri bune care s-au întâmplat în România după Revoluție! Sunt guvernanții noștri geloși? De ce vor să blocheze acest proces? De ce vor să strivească un lucru bun? De ce vor să ne demotiveze de tot?

            Aceste planuri de învățământ vin să îngenuncheze proiectele de studii ale tinerilor, cât și proiectele de muncă și de perfecționare ale mai puțin tinerilor. Știu doctori care se străduiau bătrâni să-și pună la punct limba franceză pentru a putea merge în Franța să muncească și să se perfecționeze. Cunosc profesori de matematică și de fizică ce au făcut stagii de perfecționare în Franța și care au predat acolo. După aceea s-au întors în țară cu o experiență greu de egalat. Am eleve care s-au perfecționat în Belgia și în Elveția, grație limbii franceze pe care au învățat-o cu mine, la școală. Știu elevi de liceu care învață chiar și japoneză în particular. Știu elevi de liceu, de la profilul real, care învață și câte patru limbi străine! Cum să-i reduci pe tinerii din liceele teoretice, secția reală, cea mai căutată, la o oră pe săptămână de a doua limbă sau chiar la niciuna, în clasele a XI-a și a XII-a, când au toate șansele să uite tot?!
           O limbă străină trebuie în primul rând vorbită. Cu o oră pe săptămână , evaluarea se va face doar prin lucrări de control, altfel nu vei avea timp să predai temeinic nici măcar esența programei, iar elevii mai puțin activi vor vorbi foarte puțin sau deloc. Va fi foarte greu sau imposibil să-i motivezi. Notarea va deveni și ea mai conformistă, fără valoare stimulativă. Pentru ce toate aceste riscuri?!? Cui folosesc aceste amputări?!?

            Sperăm ca aceste proiecte de planuri-cadru de învățământ să rămână doar un vis urât... 

             

AIMEZ-VOUS RAVEL?

                                 

         Maurice Ravel est mort le 28 décembre 1937 à Paris. Aujourd'hui nous commémorons 80 ans après la disparition de celui qui a écrit Boléro.

         Ravel naquit le 7 mars 1875 à Ciboure, dans les Basses-Pyrénées. Sa mère, Marie Delouart-Ravel, descendante d'une vieille famille espagnole - Deluarte - était femme au foyer, mais instruite, et sut insuffler à son enfant l'amour de la musique espagnole. Son père, Joseph Ravel, était un ingénieur renommé, qui travaillait pour la construction de lignes de chemin de fer et pour l'industrie automobile.

         Maurice fut un enfant heureux, un homme timide et méticuleux tel un horloger et un musicien génial. Il reste, à côté de Debussy, le plus grand représentant de l'impressionnisme musical.

         À l'occasion de sa commémoration, nous allons écouter Rhapsodie espagnole, avec Riccardo Muti à la tête de Philadelphia Orchestra,  Alborada del gracioso, avec Dinu Lipatti (1917-1950) au piano, que nous avons également célébré sur ce blog cette année, et La Valse, pour deux pianos, avec Martha Argerich et Nelson Freire. Cette Valse est une réplique déchaînée et fatale de l'élégante valse viennoise de Johann Strauss. Entre Strauss et Ravel il y a la Grande Guerre, ce tourbillon mondial...

          Vous aurez l'occasion de revoir Martha Argerich, jeune et belle, ornée de sa chevelure fabuleuse qui n'avait d'égale que ses mains.

         Mais attention à la Rhapsodie espagnole! Elle comporte quatre parties:

         1 Prélude à la nuit

         2 Malagueña, une danse issue du folklore de Malaga, qui évoque le fandango, cette danse de couple qui se caractérise par une accélération constante du tempo

         3 Habanera, une danse catalane, jouée très souvent séparément et

         4 Feria.

         C'est une journée spéciale, qu'en pensez-vous?

Dinu Lipatti - Ravel - Alborada del gracioso

Martha Argerich & Nelson Freire: Maurice Ravel - La Valse (Munich, 1982)

MAJESTATEA SA, MIHAI I, REGELE ROMÂNILOR, PE ULTIMUL DRUM

         Regele Mihai I (1921-2017) al României a murit pe 5 decembrie, la Aubonne, în Elveția. Trupul neînsuflețit i-a fost adus în țară miercuri 13 decembrie. Moartea sa rezumă naveta pe care a făcut-o între România, țara natală, și Elveția, țara adoptivă, în care a locuit mult timp după ce comuniștii l-au deposedat de patrie. Suntem în fața unui destin de rege curmat brutal; un rege scos din istoria desfigurată a țării sale, forțat să o părăsească, și acceptat apoi cu greu într-o Românie care-și recunoștea cu dificultate Regele, după 50 de ani de absență și tot atâția de istorie măsluită.

         ”Viața îi fu la fel de agitată ca și istoria țării sale, pe care, într-o jumătate de secol, trăi s-o conducă, s-o părăsească și s-o regăsească într-un târziu” nota ziarul Le Monde cu prilejul morții lui Mihai I.

         Dar, în 27 de ani câți au trecut de la Revoluție, românii au înțeles bine un lucru: că, dacă la un moment dat, ajutați de tancurile sovietice, comuniștii au reușit să facă istorie, Regele este istorie; comuniștii au venit și au plecat, au descins cu brutalitate și au plecat cu rușine și hulă, dar, că s-a aflat în exil sau în țară, Regele a rămas Mihai I de România, cu un destin statornicit de Dumnezeu, pe care nimeni nu i-l poate lua. Românii au înțeles încet dar sigur că, așa cum Regele avea nevoie de o țară, ei aveau nevoie de o personalitate care să dea greutate țării în concertul politic mondial, în care puțini lideri reușesc să se facă auziți. Și Regele s-a dovedit un aliat de nădejde al țării sale:

         ”În 1997, când Bucureștiul lansează o vastă ofensivă diplomatică cu scopul de a împinge țara în NATO și Uniunea Europeană, el se angajează să devină ”avocatul României pe lângă monarhiile europene”, a consemnat Paris Match în urma evenimentului funebru.

         Era blând, dar ferm și avea o distincție greu de ignorat; era rege, cu sau fără țară, și, deși vitregit de soartă, era pe deplin conștient de demnitatea sa:

         ”Criticilor care i-au reproșat că a pactizat cu stânga politică din România, care l-a oprit într-o primă etapă să se întoarcă în țară, le-a replicat: ”Am fost singur de mai bine de 60 de ani în momentele cruciale ale vieții mele... (...) În acest caz, consider că nu există nimeni pe lumea asta care să aibă dreptul moral de a-mi cere socoteală”, consemna același Paris Match, cu același prilej.

         Românii au înțeles încet dar sigur că, într-o țară putrezită, în care totul se cumpără și se vinde, ca urmare a relativizării valorilor, Regele era un factor de greutate și stabilitate, care impunea respect:

         ”Republica română s-a trezit orfană de marți, de la prânz, când, din Elveția, s-a dat anunțul morții fostului ei suveran, Mihai I, în vârstă de 96 de ani... Personalitatea cea mai respectată a țării, regele Mihai, va avea parte de funeralii naționale” - nota ziarul Le Figaro.

         Răvășită de o profundă criză de respect, provocată de lipsa de repere, România realizează greaua pierdere pe care o trăiește acum:

         ”Stăpânit de o emoție care nu se poate exprima în cuvinte, pot să spun doar, gândindu-mă la faptul că sunt istoric, că s-a stins ultimul șef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul care mai era în viață, și că, odată cu el, de fapt s-a stins o lume, o lume care a suferit, o lume care a trăit, o lume care a cunoscut ororile războiului și ororile regimului comunist... (...) Din păcate, în acest moment, toți românii ar trebui să fie în doliu și să se gândească la ceea ce a reprezentat personalitatea regelui pentru această țară, dar și pentru Europa Centrală și de Sud-Est în general, ca un simbol al stabilității, al democrației, al valorilor respectate” a declarat academicianul Ioan Aurel Pop.

           Să spunem totuși că a rămas în viață, după Regele Mihai, Simeon al II-lea, al Bulgariei, prezent la înmormântare.

         Nu este lipsit de interes să parcurgem lista capetelor încoronate care au venit la București cu ocazia funeraliilor regale, fiindcă această revărsare de sânge albastru asupra Bucureștilor înseamnă respect pentru Rege și pentru țara lui, înseamnă reintrarea României într-o încrengătură indestructibilă a istoriei, înseamnă că moartea este un nou început atât pentru cel care pleacă la ceruri, cât și pentru cei ce rămân pe pământ, căci nu rămân singuri, ci într-o familie lărgită, în care va trebui să știe să-și caute un loc!

         Parcurgând doar parțial lista cu cele mai mari nume care au fost la București cu această ocazie ne dăm seama, o dată în plus, ce grea pierdere am suferit și de ce România este în doliu.

         Așadar, au venit să ne spună condoleanțe:

         Regele Carl Gustaf al Suediei și Regina Silvia,

         Alteța Sa regală Henri, Mare Duce de Luxemburg, din 1964 până în prezent,

         Regele Juan Carlos al Spaniei și Regina Sofia, verișoară de gradul I cu Regele Mihai; tatăl Sofiei, regele Paul al Greciei, a fost frate cu Regina Elena, mama lui Mihai.

         Prințul Charles al Marii Britanii, care este nepotul Regelui Mihai, Regina Elisabeta a II-a fiind verișoară de gradul III cu Regele nostru.

         Principesa Astrid, sora Regelui Philippe al Belgiei, și soțul ei, principele Lorenz,

         Principesa Muna, mama Regelui Iordaniei, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein,

         Regele Simeon al II-lea al bulgarilor,
         Regina Anne-Marie a elenilor, văduva Regelui Constantin al II-lea al Greciei,

         Alteța Sa regală Duarte Pio, Duce de Braganza, moștenitorul tronului Portugaliei; bunicul său, Regele Manuel al II-lea, a fost ultimul monarh al acestei țări.

         Principele Georg Friedrich Ferdinand al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern, din care s-a desprins Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, cea de care aparține familia regală a României, pe linie masculină,

         Alteța Sa imperială și regală, Marea Ducesă Maria a Rusiei,
         Alteța Sa Regală Principele Jean al Franței, Duce de Vendôme.

         Aceștia sunt principalii reprezentanți ai caselor regale, ei fiind prezenți la București în număr de câteva zeci. Nu trebuie să fie neapărat principi domnitori ca să încarneze valoare, ”ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori... (...). Regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora”, nota sociologul Vasile Dâncu.

         Așa cum v-am obișnuit, pe acest blog, în momentele de bucurie și, mai ales, de tristețe, ascultăm muzică. Muzica are darul de a consola și de a aduce mângâiere. Muzica vorbește acolo unde cuvintele au tăcut. Muzica ”reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi”, ea reprezintă lumea aristocratică a spiritului.

         Am ales pentru acest moment Concertul regal de la Castelul Peleș, care a avut loc cu un an și jumătate în urmă, pe 10 mai 2016, prilej cu care Principesa Margareta a ținut un discurs în care sintetizează principalele momente și principalele realizări ale Casei regale din România. Discursul merită ascultat, el prefațând excelent plecarea pe ultimul drum a Regelui Mihai, după care veți asculta pagini muzicale dragi oricărui român: Rapsodia I și Imnul regal din Poema română de George Enescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, solist în această bucată muzicală, dar și în altele, fiind violonistul Remus Azoiței, Hora Staccato a lui Grigoraș Dinicu, dar și pagini foarte populare din literatura muzicală universală: Introducere și Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, Nessun Dorma din opera Turandot de Puccini, solist, aci ca și în alte pagini, Teodor Ilincăi, Torna a Surriento de Ernesto de Curtis, Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și O, sole mio de Eduardo di Capua.

         Interpretează Camerata regală, condusă de dirijorul Tiberiu Ionuț Soare.                               

AIMEZ-VOUS PAGANINI?

                                  

         <<Quel homme! Quel violon! Quel artiste! Quelle souffrance, quelle angoisse, quels tourments ces quatre cordes peuvent exprimer>>, s'exclamait Liszt après avoir vu et écouté Paganini - un génie du violon.

         Paganini est né le 27 octobre 1782 à Gênes, dans une famille modeste, mais tous les deux parents étaient amateurs de musique. Son père était docker dans le golfe de Gênes, mais c'était la mandoline son violon d'Ingres. À propos du nom du peintre, c'est justement Dominique Ingres qui allait faire le portrait du grand violoniste, le plus grand qui ait jamais existé, et qui, à l'âge de cinq ans, apprit la mandoline avec son père.

         Tout allait bien quand, une nuit, sa mère fit un rêve: elle rêva de son petit Niccolò qui jouait du violon, en soliste, devant un grand orchestre! Quel rêve! La famille en fut émue et on décida que les garçons allaient apprendre le violon; le frère aîné de Niccolò, Carlo, fut lui aussi violoniste.

         Le 27 octobre 2017 Niccolò Paganini vient de souffler ses 235 bougies. Quelle fête! Non, je n'ai pas oublié. Comment j'eusse pu oublier? J'y ai pensé tout le temps! J'avais déjà choisi les morceaux de musique par lesquels j'allais le célébrer, mais un emploi du temps très chargé, le trafic, la fatigue et les événements tragiques du temps dernier (la mort prématurée de Hvorostovsky qui nous a tant affligés) m'ont empêchée de m'en occuper. J'y suis arrivée en retard, voilà tout, mais je pense que mieux vaut tard que jamais. L'important est de ne pas manquer l'événement, vu que c'est à un phénomène qu'on assiste: quelque chose d'inouï et d'époustouflant. Le grand Goethe décrit le génie de Paganini comme une <<colonne de flammes et de nuées. J'ai simplement entendu qu'une sorte de météore et je n'ai pas pu me rendre compte. Je pense qu'un tel phénomène n'est pas expliquable par le seul jeu des lois humaines.>>

         Parmi ses admirateurs il convient de citer Franz Schubert, Robert Schumann, Liszt, Berlioz, Chopin, de grands musiciens qui s'y connaissaient...

         Chopin reprend ensorcelé l'idée de Goethe:

         <<Le jeu de Paganini ne peut s'expliquer par les seules forces humaines: son art n'est pas une simple merveille, mais un prodige hors nature.>>

         Berlioz se souvenait de lui comme d'un <<homme à la longue chevelure, à l'œil perçant, à la figure étrange et ravagée, un possédé du génie, un colosse parmi les géants...>>

         Mais le portrait le meilleur, nous le tenons d'Henri Vieuxtemps, violoniste lui aussi. Le Belge l'avait vu et écouté lorsqu'il n'avait que dix ans, mais ses notations sont d'une exactitude remarquable:

         <<Grand émoi! Sensation! Absence de faim et de soif! Il y avait de quoi. Je m'en souviens encore. Je le vois. Les applaudissements qui l'accueillirent n'avaient pas de fin. Pour quelque temps, il avait l'air de s'en amuser et, quand il en avait assez, d'un coup d'œil d'aigle, diabolique, il regardait le public et lançait un trait, une fusée éblouissante, partant de la note la plus grave du violon jusqu'à la plus élevée, avec une rapidité, une puissance de son, une clarté, un étincellement de diamant si extraordinaire, si vertigineux que déjà chacun  se sentait subjugué, fanatisé.>>

         C'est Paganini en interaction avec son public. Grâce à Vieuxtemps, nous commençons à le voir, à le sentir et nous en sommes ravis.

         En 1828, il entreprend des tournées à Vienne et à Prague. En 1829, on le trouve en Allemagne et en Pologne. En Allemagne, il rencontre Schumann qui compose ses douze études d'après Paganini. Mais il connaît son plus grand succès à Paris, en 1831, où il donne 10 concerts en 5 semaines et 59 concerts en 6 mois. Puis on le trouve en Angleterre, en Belgique et aux Pays-Bas. La salle était chaque fois bondée nonobstant le prix très souvent doublé du billet. On apprécie que, grâce à ces tournées, Paganini a gagné, plusieurs fois, son propre poids en or.

         Mais le moment le plus brillant fut à Paris, où le prix des billets avaient doublé et le critique musical François Castil-Blaze conseillait les Parisiens affolés de vendre <<tout ce que vous possédez, bradez tout, mais allez l'entendre. C'est le plus impressionnant, le plus surprenant, le plus merveilleux, le plus miraculeux, (...), le plus inattendu des phénomènes jamais survenus.>>

         Castil-Blaze présente Paganini comme un mec bien fait et séduisant:

         <<Cinq pieds, cinq pouces, taille de dragon, visage long et pâle, fortement caractérisé, bien avantagé au nez, œil d'aigle, cheveux noirs, longs et bouclés. Les prunelles, étincelantes de verve et de génie, voyagent dans l'orbite de ses yeux.>>

         Une présence inoubliable, n'est-ce pas? Quel dommage de n'avoir pas d'enregistrements avec Paganini - violoniste ou Mahler - chef d'orchestre. Quel miracle de la technique, l'enregistrement! Que nous sommes heureux maintenant d'en disposer!

         Heureusement, Paganini n'est pas seulement le plus grand violoniste de tous les temps, mais également un remarquable compositeur. J'ai eu l'embarras du choix quand j'ai dû choisir quelques morceaux de son œuvre si riche.

         Maintenant, j'aime vous emmener en l'ensorcelante Italie, au Carnaval de Venise, où vous allez écouter jouer Vadim Repin avec Berliner Philharmoniker, ayant à sa tête Mariss Jansons.

         Deuxièmement, je vous offre le Concerto pour violon no 1, en mi-bémol majeur. Je le trouve si beau que je le place parmi les meilleurs, après le Concerto pour violon de Mendelssohn, le Concerto pour violon no 5 de Mozart et le Concerto pour violon en la mineur de Bach. Vous allez écouter jouer Itzhak Perlman, qui donne une des meilleurs versions de ce concerto et la plus sensible, avec Royal Philharmonic Orchestra, dirigé par Lawrence Foster.

         Finalement, je vous propose Variations sur la corde de sol ou Mose Fantasia ou Variations sur un thème de Moïse en Egypte, de Rossini, quand vous allez écouter <<le violoncelle enchanté>> de Paul Tortelier (1914-1990).

         L'enchantement existe, vous devez y croire!