joi, 20 ianuarie 2011

NOSTALGIA AUTORITARISMULUI

CĂPITAN>CONDUCĂTOR>BĂSESCIANISM


Sunt câţiva analişti politici, nu neapărat portocalii, care se temeau foarte tare acum câteva luni ca nu cumva poporul român, nemulţumit şi disperat, să se răscoale împotriva guvernării Boc-Băsescu. Bieţii oameni erau grijulii cu poporul şi chiar bine intenţionaţi că doar şi iadul e pavat cu bune intenţii. Atâta doar că un copil prea dădăcit, prea ţinut de rău şi prea adesea plesnit peste gură, chiar înainte de-a apuca săracul de el să spună prostia, ajunge să nu dezvolte în timp niciun fel de iniţiativă şi să nu exteriorizeze niciun fel de intenţie. Va ajunge la maturitate ca o căldare în care alţii vor turna ce vor vrea ei; să zicem miere sau urină.
În primul caz, nu e meritul căldării că duce în ea miere.
În al doilea caz, nu e vina căldării că a primit urină.
Este vorba doar de un sistem marcat cu fierul roşu de o mentalitate mizerabilă, tributară autoritarismului.
Lunile au trecut şi prea blândul popor nu numai că nu a pus mâna pe bătătoare de covoare sau făcăleţe de bucătărie ca să iasă şi el mintenaş la răscoală, dar nici măcar n-a răspuns apelului la miting venit din partea unor prea duioşi şi bonomi lideri de sindicat.
Ruşinea cea mai mare vine din faptul că situaţia era perfect previzibilă. Poporul şi-a pierdut Dictatorul, pe Nicolae Ceauşescu, şi s-a ales cu o puzderie de dictatori mai mici, bolnavi de obsesia controlului şi a jocurilor de culise, obsedaţi să conducă o parcelă, dacă nu chiar o ţară. Aşa se face că după agitaţia din anii 1990, mersul în cadenţă s-a reinstaurat mintenaş şi, în doar câţiva ani, au apărut şi activiştii de modă nouă: la fel de îndoctrinaţi, de necruţători, de uniformi, de goi. Ca o căldare de goi. Nu ezită să condamne la moarte dacă "interese superioare" le-o cer. Pur şi simplu, lângă o căldare cu miere şi alta cu pişat se adaugă o a treia, care se umple cu sânge. Cineva situat deasupra noastră, în ceruri, în Olimp, decide cu ce se vor umple căldările care-i reprezintă pe activişti şi, după aceea, stabileşte în ce fel de căldare ne vom îneca noi, muritorii de rând. Personal, aş prefera-o pe-aia cu sânge, dar, ştiţi, aş dori, de fapt VREAU să am companie. Înţelegeţi ce vreau să spun.
Dar revenind la popor, ce sens avea să "temperezi" lipsa de reacţie a unor oameni din capul locului apatici şi confuzi? Este cum ai da în cap unui om ameţit. Fiindcă, după atâta dădăceală cu ce e bine şi ce e rău, după ce politica pumnului în gură, a ignorărilor sistematice şi a făcăturilor mirobolante s-a practicat în cele mai "subtile" moduri ,poporul a ajuns să nu mai aibă niciun fel de reacţie. Rezultatul este surprinzător chiar şi pentru cei care au regizat toată această mizerie. Este ca la teatru când, după o reprezentaţie bună sau rea, nişte oameni se ridică automat în picioare şi aplaudă mecanic, cu figurile împietrite, ce-au văzut; de fapt, au bifat, nu au văzut.
Dar nu e vina lor! S-a muncit din greu, cu activişti plătiţi, pentru a obţine asemenea "rezultate", asemenea dresaj.(Pentru mai multe detalii despre activişti şi dresaj, vezi articolele mele "Scurt eseu despre o dublă neputinţă", din 16 august 2010, "Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii", din 12 septembrie 2010 şi, mai ales, "Tragedia de la Maternitatea Giuleşti", partea introductivă, din 26 august 2010).
E adevărat că aceleaşi metode dau rezultate diferite la grupuri cu personalitate diferită.
Poporul român a fost insultat, delapidat şi apoi ironizat, fără să aibă decât de trei ori o reacţie cu adevărat remarcabilă: mitingul pensionarilor din luna mai a anului 2010, mitingul poliţiştilor din neuitata zi de vineri, 24 septembrie, şi greva foamei prestată de doamna învăţătoare Cristiana Anghel în perioada august-octombrie a aceluiaşi an.
Restul au fost mitinguri trase de păr, fără chef şi fără forţă. Am participat la toate şi am plecat de la toate cu un gust amar, meditând la privirile relaxate şi dispreţuitoare ale jandarmilor. Protestatarii păreau aduşi acolo "cu şcoala" şi puşi pe giumbuşlucuri, sub privirile bonome ale jandarmilor.
Până la urmă am ajuns să ne mirăm noi de noi. Ziaristul Bogdan Chirieac a propus în mai multe rânduri varianta unui popor român căruia "îi place să fie chinuit." Domnia Sa se bazează şi pe sondajele de opinie care indică un scor mare totuşi pentru partidul portocaliu (16-18%), aflat la tristă, dar lucrativă guvernare. M-am gândit de multe ori (şi nu sunt prima, evident) că marchizul de Sade nu a fost nicicum un simplu scriitor libertin. Napoleon I nu era prost să-l ţină în închisoare cam pe toată perioada consulatului şi imperiului lui doar pentru atâta lucru. Când unul murea, celălalt spunea papa gărzii imperiale la Fontainebleau. S-au despărţit duşmani. Napoleon a fost destul de tiran pentru a deveni primul cititor adevărat al marchizului. Marchizul nu era, evident, nici el un înger. Nici măcar căzut. Dar când descria atât de bine tehnicile umilirii, mediul neapărat închis în care teroarea se putea organiza atât de bine, prin reguli precise, menite să împartă lumea în casta călăilor şi casta victimelor (repetiţiile nu sunt întâmplătoare), trebuie, ca trăitor în secolul 20 sau 21, să fii de-a dreptul tâmpit, cititorule, să nu recunoşti în paginile acestui scriitor genial mediul concentraţionar atât de specific societăţilor totalitare, dar şi rolul copleşitor al regulamentului care reglează raporturile dintre elite şi sclavi, de aşa natură încât orice emoţie, înţelegere, sau compasiune să fie excluse, întrucât obiectele plăcerii nu sunt considerate persoane. Orice sistem elitisto-fascistoid se simte îndreptăţit să se bazeze pe asemenea principii.(vezi şi articolul "Preşedintele tutulor cangurilor(II)- Orizonturi verzi", din 12 august 2010.
Una peste alta, marchizul era prea inteligent pentru a fi lăsat în libertate. Şi nu doar Napoleon I pricepea asta. Lucrul extraordinar şi cutremurător e că Donatien Alphonse François marchiz de Sade înţelegea la fel de bine. I s-au aplicat de-a lungul timpului lecturi idioate în care el era identificat cu unul din personajele sale cele mai malefice. Să fim serioşi! Un scriitor nu e niciodată unul dintre personaje; este toate la un loc sau altceva. Am tot timpul sentimentul că nici măcar acum marchizul nu a ieşit din izolarea aristocratică în care l-a aruncat inteligenţa sa. S-ar putea, dar nu promit, să revin cu o analiză la Marchizul de Sade.
Îi place poporului român să fie chinuit?
Fiind un popor de plastilină, el permite tratamente umilitoare, fără ca măcar să aibă aerul că realizează cât e de umilit şi că e ruşine că permite aşa ceva.
Poporului român îi place să fie ţinut în poziţie de drepţi, jubilează în faţa spectacolului autorităţii. Emil Hurezeanu spunea undeva că "la noi, spectacolul e mai important decât mesajul şi decât bunăstarea spectatorului." Frază excepţională, il faut en convenir. Bunăstarea şi confortul, aş adăuga eu. Preferinţa pentru spectacol este extrem de păguboasă: autoritatea discreţionară creează întotdeauna spectacol; un dictator în devenire le-o trage adversarilor, i-o trage Parlamentului, i-o trage poporului şi ţi-o trage ţie. Nu e deloc semn bun să accepţi să fii călărit. Mesajul este important pentru că poate fi decriptat şi, în funcţie de decriptare, se poate hotărî atitudinea personală. Bunăstarea şi confortul sunt importante întrucât ele arată gradul în care te iubeşti şi te preferi pe tine însuţi. Nu trebuie niciodată să accepţi să stai în picioare la un spectacol şi nici să ţi se dea alt loc decât cel pentru care ai plătit bilet. Puterea discreţionară începe de aici.
Preferinţa pentru autoritatea discreţionară este, cred, cauza răului în societatea românească. În această preferinţă, se întâlnesc atât cei ce descind din codri, venerându-l pe Căpitan/Zelea-Codreanu, cât şi cei ce se-ntorc din fabrici şi uzine, aducând laude Conducătorului/Ceauşescu. Şi unii, şi alţii îl votează sau, măcar îl ascultă pe Băsescu. Iar Băselu le mulţumeşte prefăcut că au fost cuminţi.În fond, îl doare în cot de ei!
Este singura explicaţie pentru faptul că toate guvernările anterioare "s-au bucurat" de greve şi mitinguri, în timp ce domnul Boc lucrează în linişte. Voi da un singur exemplu care, deşi recent, sunt convinsă că mulţi l-au uitat. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, în 2005, când se făcu grevă frumoasă în Învăţământ.
Ei şi ce, n-aţi mai văzut greve reuşite?!
Ba da, dar nu sub Boc, unde situaţia e de-a dreptul disperată.
Motivul grevei profesorilor din 2005?
Dorinţa arzătoare şi voinţa oarbă a Preşedintelui Băsescu de a da jos guvernul Tăriceanu.
Mijlocul de acţiune, uneltele acţiunii? - liderii de sindicat din Educaţie.
Masa de manevră? - profesorii.
Asta n-ar fi nimic, cititorule. Greve, manipulări şi cârdăşii au fost şi vor mai fi. Dar a apărut spectacolul, ca apanaj al dictaturii. Au apărut greviştii foamei! Îţi dai seama dumneata ce grozăvie, ce nesimţire şi ce manipulare!
Grevişti ai foamei, sub Tăriceanu!!! Şi au fost cu zecile! Nu exagerez deloc.
Dar pentru ce?!?
Întâi a fost unul singur, foarte vocal. Apoi au mai apărut doi-trei. Şi, în sfârşit, au apărut nişte balabuste care umpleau ecranul, de nu ştiai ce să mai crezi de adevăratele motive ale grevei.
Cititorule, am şi eu o curiozitate:
Unde sunt balabustele acum şi de ce nu mai fac greva foamei, c-ar avea şi motiv, şi le-ar prinde bine la buget şi siluetă? Unde sunt balabustele acum şi, în genere, ce mai fac ele?
Doamnelor, dacă nu slăbiţi acum, sub guvernarea domnului Boc, n-o s-o mai faceţi niciodată. A quelque chose malheur est bon; ceea ce pe româneşte înseamnă că, pentru siluetă, Boc e bun.
Lăsând gluma la o parte, o întrebare nu-mi dă pace: de ce au făcut ele greva foamei atunci, fără motiv, şi nu fac acum când au 1001 de motive?!?
Ar trebui întrebat la Cotroceni: Unde sunt balabustele acum şi, în genere, cum au evoluat silueta şi cariera lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu