LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

                                   

         LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, tuturor românilor de bună-credință, oriunde v-ați afla!
             Suntem la o zi mare: pe 1 Decembrie 2018, România împlinește 100 de ani de viață. Și nu a fost ușor! Trebuie să întâmpinăm cum se cuvine această zi!

         Ce poate fi mai frumos la o zi mare decât să ascultăm muzică; una care să ne meargă la inimă, să ne reprezinte, să comunice în locul nostru ceea ce simțim. Căci muzica este cel mai direct, mai expresiv și mai bogat limbaj. Se recomandă să spui LA MULȚI ANI cu o floare; eu aș zice că cel mai frumos este să spui LA MULȚI ANI cu o bucată muzicală, fiindcă sunetele ajung peste tot, ele nu pier niciodată, ne învăluie, știu cel mai bine să îmbrățișeze și exprimă ce simțim mai bine decât am putea noi s-o facem vreodată.

         Așadar, să ascultăm muzică!

         Vom începe cu Rapsodia I în La major de George Enescu, ce a răsunat sub cupola Ateneului, sub bagheta unui alt centenar - Sergiu Celibidache - ce ar fi împlinit, pe 28 iunie 2012, frumoasa vârstă de 100 de ani, și care, copil fiind, în 1918, a văzut cum s-a făcut România Mare. Sigur, ea s-a făcut mare cu sânge, mult curaj, mult sacrificiu, cu știința de a nu pierde oportunitățile, cu voința fermă de a ne aduna și de a însemna ceva împreună. Și acest ceva s-a numit România! În cinstea ei, am reascultat pentru voi Rapsodia I de George Enescu, îndrăgită și de Celibidache.

         La poziția a doua am avut l'embarras du choix, neștiind ce-mi place mai mult: Simfonia I, a III-a sau Poema română de același Enescu. Să nu uităm că acest ”prinț al viorii” a transformat muzica într-un balsam pentru răniții și victimele Primului Război Mondial, organizând concerte caritabile atât la București cât și în provincie. Am ales în cele din urmă Simfonia I în Mi bemol major, cântată la Sala Palatului de Filarmonica din München, condusă de un alt prinț al baghetei - Valery Gherghiev - la Festivalul internațional George Enescu din 2017. Se aude atât de bine că nici nu-ți vine să crezi că minunea s-a produs la Sala Palatului... Muzica e arta celor cu putere în mâini; o artă simplă, directă, dar care-și are magia ei și nu poate fi măsluită.

         Vom asculta apoi Balada pentru vioară și orchestră de Ciprian Porumbescu, care atât îi plăcea mamei mele... Îi dedic această înregistrare mamei mele, ce s-a prăpădit în toamna acestui an, în septembrie.  Mă voi gândi la ea de câte ori voi asculta Balada... Cenușa e ușoară ca notele.

         De la o astfel de celebrare nu putea să lipsească Grigoraș Dinicu, Lăutarul neamului, cu a sa Hora staccato. V-o propun și sub interpretarea lui David Garrett, pe care l-am admirat și anul acesta la București și care scoate de sub arcuș note pline de fantezie și ușor răsfățate, și sub interpretarea românului Gheorghe Zamfir, care oferă o Hora staccato transfigurată, esențializată, impregnată de tainele sufletului național pe care doar muzica le scoate la lumină.

         Vom încheia cu Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (1847-1928), de la a cărui stingere s-au împlinit anul acesta, pe 9 mai, 90 de ani. Am ales o variantă în care Dansul lui Constantin Dimitrescu se logodește, de aniversarea centenarului Marii Uniri, cu Ia românească, așa cum a văzut-o pictorul francez Henri Matisse, sub paleta căruia culorile apar mai proaspete și mai răsfățate.

          Ce să vă mai spun decât audiție plăcută și aniversare frumoasă! Muzica bucură, dar și consolează.  

Am fost la Martha Argerich! - Festivalul Enescu 2017 (V)

            

         Marți, 12 septembrie, Charles Dutoit a dirijat din nou Filarmonica Regală din Londra, cu un program foarte variat: Rapsodia nr.1 în la major de Enescu, Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel, Marea de Debussy și din nou Ravel cu Boleroul. Să nu uităm că specialitatea lui Dutoit este muzica secolului XX și că acest program i s-a potrivit mănușă.

         Cel mai așteptat număr a fost Concertul în sol major pentru pian de Ravel, când a intrat în scenă Martha Argerich.

         Martha la București pentru a doua oară în zece ani! Când am văzut-o intrând în scenă mi-a venit să plâng. Mi s-a părut atunci, acolo, dar și acum evenimentul anului: ceva fără egal, irepetabil. Concertul în sol major pentru pian de Ravel nu se va mai auzi niciodată la fel în Sala Palatului. Martha Argerich a mai cântat cu Dutoit. Au fost și căsătoriți; el a fost al doilea soț al ei. Au împreună o fiică, Annie. În prezent Dutoit este căsătorit cu violonista canadiană Chantal Juillet, iar Martha este cu cel de-al treilea soț: pianistul și dirijorul american Stephen Kovacevich, născut din tată sârb și mamă americancă.

         Martha a oferit și un bis - o sonată de Scarlatti - , iar Dutoit, după ce a strălucit în Marea de Debussy și în Bolerou, a oferit cel mai frumos bis din tot festivalul: suita Arleziana de Georges Bizet. Arleziana este o muzică de scenă compusă de Bizet pentru drama cu același titlu de Alphonse Daudet. Dar această partitură a fost adaptată și pentru două suite de concert. Anumite teme sunt inspirate din muzica tradițională provençală, cum ar fi binecunoscutul La Marche des rois. O muzică frumoasă ce ne transpune în lumea copilăriei și a fanteziei fără limite; suntem pe un drum fermecat care poate duce oriunde...

Festivalul Enescu 2017 (III) sau Viața mea cu Radio Romania Muzical

         Duminică, 10 septembrie, neavând bilete la concerte, am încercat, în revanșă, o experiență minunată, ascultând mai toate programele pe România Muzical. Dacă prindeam bilete la Gergiev, ratam tot restul, având în vedere drumul și pregătirea pentru concert, pe când așa am ascultat aproape tot. Mi-am început ziua la Sala Radio, cu compozitori ai secolului XXI. Concertul a fost susținut de Filarmonica Moldova din Iași, condusă de Adrian Petrescu. Eu am prins Triptic pentru orchestră simfonică de Adrian Pop, care mi s-a părut o bijuterie, o ”mică capodoperă”, cum ar fi spus George Călinescu, și piesa simfonică  Era, de Magnus Lindberg, care vine din țara lui Sibelius, absolvent al Academiei Sibelius din Helsinki.

         La ora 16.30, la Ateneu, a fost Orchestra de cameră din Lausanne, condusă de Joshua Weilerstein, pe care am ascultat-o și sâmbătă, 9 septembrie, cu sonata  Battaglia à 10 de von Biber, Șostakovici cu Concertul nr. 1 pentru pian, trompetă și orchestră în do minor și Simfonia nr.3 în mi bemol major, Eroica, de Beethoven, solist la pian fiind Mihai Ritivoiu, laureat al Concursului Enescu, ediția 2011.

         Programul serii de duminică a avut aceeași structură: o lucrare mai scurtă, urmată de un concert și o simfonie de largă respirație. El a debutat cu Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste de G. Enescu, Concertul nr.2 în sol minor pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia nr.40 în sol minor de Mozart, pe care o găsiți și pe blogul meu la data de 27 ianuarie 2016, când am sărbătorit 260 de ani de la nașterea lui Mozart, cu Herbert von Karajan la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Orchestra de cameră din Lausanne a interpretat cu acuratețe și sensibilitate Simfonia nr.40, supremația lui Mozart fiind recunoscută de dirijorul Joshua Weilerstein care a declarat într-un interviu: ”De fiecare dată când ascult Mozart mă întreb cum  ar mai putea asculta cineva și altceva.”

         Sincer și cuprinzător: unde calcă Zeul, greu mai poate pune talpa un simplu muritor.

         Dar momentul de vârf al zilei a fost la Sala Palatului, unde publicul s-a întâlnit pentru a doua zi consecutiv cu Orchestra filarmonică din München, avându-l în fruntea ei pe ultracharismaticul Valery Gergiev, artist al poporului, dirijor principal al Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg din 1988, director artistic al aceluiași teatru din 1994 și director general din 1998, cetățean de onoare al orașelor Sankt-Petersburg, Lyon, Toulouse, director muzical al Filarmonicii din München: un neobosit!

         Numele său se leagă de Teatrul Mariinsky pe care l-a modernizat și extins. În mai 2013, s-a inaugurat cu mare fast a doua sală a teatrului - Mariinsky II, având 2000 de locuri, o scenă de 1000 de metri pătrați și acustică foarte bună. În fosa spațioasă încap și 120 de instrumentiști. Spectatorii văd toată scena perfect de oriunde ar sta! Toate acestea nu s-ar fi putut face fără o finanțare solidă care s-a obținut și cu sprijinul președintelui Vladimir Putin, cu care Gergiev e prieten de peste 20 de ani. În fond, fără relații, fără cultul prieteniei și al onoarei, nu poți să faci nimic. 

         Anul acesta - 2017 - Valery Gergiev a fost ales să dirijeze concertul tradițional de la Paris, din 14 Iulie, desfășurat în Champ-de-Mars.

         Născut pe 2 mai 1953, a avut timp să îmbătrânească, dar știți ce filozofie de viață are? El zice așa: că ” marii dirijori sunt precum vinul - mai bun când se învechește.”

         Valery Gergiev nu se menajează. La București a venit cu un program amplu și dens, cuprinzând Simfonia nr.1 în mi bemol major de George Enescu, simfonie emblematică pentru marele compozitor, Eroica enesciană (se cântă Enescu și la Mariinsky), Conertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor de Saint-Saëns și Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov: un program încântător.

          La violoncel a evoluat Andrei Ioniță - 23 de ani - laureat cu aur la Concursul Ceaikovsky din 2015, un beneficiar al calităților de maestru și îndrumător ale lui Gergiev. Concursul este patronat de Președintele Rusiei, Vladimir Putin, care îl numește pe Gergiev președinte al Comitetului de organizare. Gergiev a avut un rol și în promovarea sopranei Anna Netrebko, căreia i-a deschis ușile Teatrului Mariinsky. Tot aici s-au format, și tot sub bagheta lui, Olga Borodina, Dmitri Hvorostovsky, Mikhail Petrenko, dar și violoniștii Maxim Vengerov și Vadim Repin. Primul va evolua la Ateneu pe 24 septembrie, iar pe cel de-al doilea l-am ascultat deja cântând cu Orchestra națională rusă, sub bagheta maestrului Horia Andreescu.

         Andrei Ioniță a oferit și un bis: Lebăda din Carnavalul animalelor de Saint-Saëns, care se cântă și separat.

         Programul Filarmonicii din München s-a încheiat cu preferata mea - Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov.

         Totul în program a avut vigoare și farmec și a dovedit că pasiunea și imprevizibilul nu exclud desăvârșirea.

         Dar încântarea nu s-a oprit aici. Seara târziu, la 22.30, Camerata Salzburg, avându-l ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman ne-a delectat cu Balada pentru vioară și orchestră, compusă de Enescu la vârsta de 13 ani, o adevărată ”gură de rai”, urmată de alte două piese foarte cunoscute și emoționante: Concertul nr.5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart și Simfonia a V-a în si bemol major de Franz Schubert (1797-1828), de la nașterea căruia s-au împlinit anul acesta, pe 31 ianuarie, 220 de ani.

         Nu e grozav să asculți în aceeași zi Simfonia 40 de Mozart, Suita simfonică Șeherezada și Simfonia a V-a de Schubert în interpretări de referință?

Am fost la Anne-Sophie Mutter! - Festivalul Enescu 2017 (II)

          

         Vineri, 8 septembrie, am fost la Sala Palatului, la secțiunea Mari orchestre, să văd Orchestra simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck. În program au avut Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în la major de George Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Antonin Dvořák și Simfonia I, Titanul, în re major de Mahler.

         Uvertura de Enescu ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că orice creație solidă, autentică are nevoie de rădăcini adânci în filonul național: Enescu a însemnat pentru România ceea ce au fost Grieg pentru Norvegia, Sibelius pentru Finlanda, Dvořák și Smetana pentru cehi, Glinka și Ceaikovski pentru ruși.

         La Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Dvořák și-a făcut apariția în scenă Anne-Sophie Mutter într-o superbă rochie framboise, de mătase. O întâmplare cu tâlc vrea ca acest concert al lui Dvořák să fi fost înregistrat pentru prima dată de Anne tot cu Manfred Honeck, dar la pupitrul Orchestrei filarmonice din Berlin, unde Anne-Sophie a fost o răsfățată, întrucât talentul i-a fost descoperit, încurajat și crescut de Herbert von Karajan care o dorea la Filarmonica din Berlin cu care Anne împărtășea același stil de joc și aceeași concepție muzicală. Manfred Honeck, el însuși, a studiat vioara.

         Dar vedeta incontestabilă a acestei seri a fost Orchestra simfonică din Pittsburgh (fondată în 1895). Am ascultat de foarte multe ori Simfonia I în re major de Gustav Mahler, în mai multe versiuni. Pe blogul meu, la data de 20 mai 2016, o găsiți în versiunea fabulosului Claudio Abbado, un împătimit de Mahler. După Abbado, e greu să mai asculți versiunea altcuiva. Pe unde a călcat Zeul, mai greu pune piciorul un muritor sau altul. Or vreau să vă spun că mi-a plăcut foarte mult, că am fost impresionată de varianta propusă de Manfred Honeck și Orchestra simfonică din Pittsburgh la Simfonia I, Titanul, de Mahler. Reacția sălii a fost și ea electrizantă, iar Honeck a oferit două bisuri, lucru rar întâlnit la o orchestră. Nu degeaba Manfred Honeck a fost în tinerețe, ca dirijor, asistentul lui Claudio Abbado.

         Honeck s-a născut în 1958 în Austria, într-o familie cu 9 copii, el însuși fiind acum tatăl a 6. Unul din frații săi, Rainer Honeck, este prim-violonist la Wiener Philharmoniker. Manfred Honeck a dirijat la Opera din Zürich, la Opera Națională din Oslo, la Opera de Stat din Stuttgart, dar și Orchestra filarmonică din Oslo și Orchestra simfonică de radio din Suedia.

         În 2006 trece oceanul și îl găsim în fruntea Orchestrei simfonice din Pittsburgh, unde a fost precedat de nume mari cum sunt Leonard Bernstein sau Mariss Jansons, acumulând succes după succes.

         Americanii au fost vineri, 8 septembrie, în premieră la București și s-au prezentat atât de bine încât acustica nu foarte bună a Sălii Palatului nici n-a mai contat. Simfonia I de Mahler ar fi ieșit superb, dacă vreo 6-7 compatrioți de-ai noștri nu ar fi dorit cu orice preț să-și facă simțită răsuflarea la tot pasul: au tușit întruna, au tușit măgărește! Ai fi zis că s-au vorbit! Când ești atât de bolnav, damblagiu sau nesimțit, nu vii la concert! Stai dracului acasă! SĂ TUȘEȘTI ÎN SALA DE CONCERT ÎN TIMP CE SE CÂNTĂ E SEMN SIGUR, DAR SIGUR CĂ SE STRICĂ LUMEA. ȘI SE STRICĂ IREMEDIABIL, fiindcă cei șapte ani de-acasă nu se pot reface și nesimțirea nu se poate trata. Toată simfonia lui Mahler a fost acompaniată de tușitul lor.  E mai rău decât atunci când sună un telefon mobil: aceea e o scăpare care măcar se poate remedia, pe când tușitul întruna e nesimțire și nu are leac! În locul vocilor care în unele săli ne-anunță că trebuie să închidem telefoanele mobile, eu aș preciza că este interzis tușitul în timpul concertului, ba chiar i-aș invita pe tușitorii mai insistenți și nesimțiți fără soluție să părăsească sala. Mai ales că nu cred că au plătit bilet. Plata onestă a tratației face și ea parte din civilizație, ori, la pauză, când controlul foarte riguros de la început lipsește cu desăvârșire, iau cu asalt Sala Palatului tot felul de grupuri de neaveniți care intră acolo ca să tușească. Tușitul s-a auzit în a doua parte a serii când practic a intrat în sală cine a vrut... Or se știe că muzica clasică are publicul ei specific, mult mai educat decât publicul altor manifestații, un public care a mai fost la concert, a mai văzut, a mai auzit... Și atunci cine i-a lăsat pe tușitori în sală?!? Au intrat cu nașul?!? Situația e foarte gravă întrucât zgomotul, tușitul împiedică înregistrarea concertului și, chiar dacă aceasta se face, concertul nu va putea fi difuzat căci nu înțeleg cine dracului va sta cu urechea lipită de tusea și scuipații tăi!

         Tuse și scuipați care chiar pot să compromită o seară! Chiar nu se pot remedia toate astea?!?