Vineri, 8 septembrie, am
fost la Sala Palatului, la secțiunea Mari orchestre, să văd
Orchestra simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck. În program au
avut Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în la major de
George Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Antonin
Dvořák și Simfonia I, Titanul, în re
major de Mahler.
Uvertura
de Enescu ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că orice creație solidă,
autentică are nevoie de rădăcini adânci în filonul național: Enescu a însemnat
pentru România ceea ce au fost Grieg pentru Norvegia, Sibelius pentru Finlanda,
Dvořák și Smetana pentru cehi, Glinka și Ceaikovski pentru ruși.
La
Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Dvořák și-a făcut apariția
în scenă Anne-Sophie Mutter într-o superbă rochie framboise, de mătase. O
întâmplare cu tâlc vrea ca acest concert al lui Dvořák să fi fost înregistrat
pentru prima dată de Anne tot cu Manfred Honeck, dar la pupitrul Orchestrei
filarmonice din Berlin, unde Anne-Sophie a fost o răsfățată, întrucât talentul
i-a fost descoperit, încurajat și crescut de Herbert von Karajan care o dorea
la Filarmonica din Berlin cu care Anne împărtășea același stil de joc și
aceeași concepție muzicală. Manfred Honeck, el însuși, a studiat vioara.
Dar
vedeta incontestabilă a acestei seri a fost Orchestra simfonică din Pittsburgh (fondată în 1895). Am ascultat de foarte multe ori Simfonia I în re major de
Gustav Mahler, în mai multe versiuni. Pe blogul meu, la data de 20 mai 2016, o
găsiți în versiunea fabulosului Claudio Abbado, un împătimit de Mahler. După
Abbado, e greu să mai asculți versiunea altcuiva. Pe unde a călcat Zeul, mai
greu pune piciorul un muritor sau altul. Or vreau să vă spun că mi-a plăcut foarte
mult, că am fost impresionată de varianta propusă de Manfred Honeck și
Orchestra simfonică din Pittsburgh la Simfonia I, Titanul, de Mahler. Reacția sălii a fost și ea electrizantă, iar
Honeck a oferit două bisuri, lucru rar întâlnit la o orchestră. Nu degeaba
Manfred Honeck a fost în tinerețe, ca dirijor, asistentul lui Claudio Abbado.
Honeck
s-a născut în 1958 în Austria, într-o familie cu 9 copii, el însuși fiind acum
tatăl a 6. Unul din frații săi, Rainer Honeck, este prim-violonist la Wiener
Philharmoniker. Manfred Honeck a dirijat la Opera din Zürich, la Opera
Națională din Oslo, la Opera de Stat din Stuttgart, dar și Orchestra
filarmonică din Oslo și Orchestra simfonică de radio din Suedia.
În
2006 trece oceanul și îl găsim în fruntea Orchestrei simfonice din Pittsburgh,
unde a fost precedat de nume mari cum sunt Leonard Bernstein sau Mariss Jansons,
acumulând succes după succes.
Americanii
au fost vineri, 8 septembrie, în premieră la București și s-au prezentat atât
de bine încât acustica nu foarte bună a Sălii Palatului nici n-a mai contat.
Simfonia I de Mahler ar fi ieșit superb, dacă vreo 6-7 compatrioți de-ai noștri
nu ar fi dorit cu orice preț să-și facă simțită răsuflarea la tot pasul: au
tușit întruna, au tușit măgărește! Ai fi zis că s-au vorbit! Când ești atât de bolnav, damblagiu sau nesimțit, nu vii
la concert! Stai dracului acasă! SĂ TUȘEȘTI ÎN SALA DE CONCERT ÎN TIMP CE SE
CÂNTĂ E SEMN SIGUR, DAR SIGUR CĂ SE STRICĂ LUMEA. ȘI SE STRICĂ IREMEDIABIL,
fiindcă cei șapte ani de-acasă nu se pot reface și nesimțirea nu se poate
trata. Toată simfonia lui Mahler a fost acompaniată de tușitul lor. E mai rău decât atunci când sună un telefon
mobil: aceea e o scăpare care măcar se poate remedia, pe când tușitul întruna e
nesimțire și nu are leac! În locul vocilor care în unele săli ne-anunță că
trebuie să închidem telefoanele mobile, eu aș preciza că este interzis tușitul
în timpul concertului, ba chiar i-aș invita pe tușitorii mai insistenți și nesimțiți fără soluție să părăsească
sala. Mai ales că nu cred că au plătit bilet. Plata onestă a tratației face și ea parte din
civilizație, ori, la pauză, când controlul foarte riguros de la început
lipsește cu desăvârșire, iau cu asalt Sala Palatului tot felul de grupuri de
neaveniți care intră acolo ca să tușească. Tușitul s-a auzit în a doua parte a
serii când practic a intrat în sală cine a vrut... Or se știe că muzica clasică
are publicul ei specific, mult mai educat decât publicul altor manifestații, un
public care a mai fost la concert, a mai văzut, a mai auzit... Și atunci cine
i-a lăsat pe tușitori în sală?!? Au
intrat cu nașul?!? Situația e foarte
gravă întrucât zgomotul, tușitul împiedică înregistrarea concertului și, chiar
dacă aceasta se face, concertul nu va putea fi difuzat căci nu înțeleg cine
dracului va sta cu urechea lipită de tusea și scuipații tăi!
Tuse
și scuipați care chiar pot să compromită o seară! Chiar nu se pot remedia toate
astea?!?
