Festivalul Enescu 2017 (VII) - Orchestre National de France

             

         Luni 18 septembrie a continuat la Sala Mare seria Mari orchestre cu Orchestra Națională a Franței (ONF), avându-l la pupitru pe Christoph Eschenbach, care nu este dirijorul ei permanent. Orchestra și-a propus un program ademenitor: lieduri de Mahler și apoi tot Mahler - Simfonia a V-a în do diez minor.

         Eu am urmărit programul în fața televizorului meu, fiindcă s-a transmis și pe TVR3.

         Personal, eu nu cred că Orchestra Națională a Franței este una de prestigiu și nici că a fost surprinsă într-un moment de minunată expansiune. Nu am să vorbesc despre lieduri. Eu am vrut să ascult Simfonia a V-a și pot să spun cu mâna pe inimă că instrumentiștii grupați sub denumirea ONF au tras un Mahler de coșmar, fără să reușească să fie o orchestră. Cred că au știut și ei că a fost un eșec. La sfârșit, când s-au auzit chiar și aplauze, se uitau unii la alții mirați ca și când s-ar fi întrebat: ”Pe noi ne-aplaudă ăștia? Chiar așa?!”

         Bine măcar c-au fost drăguți și n-au dat și-un bis. Asta mai lipsea! Aplauze au fost totuși acolo unde se cădea o atitudine mai rezervată, întrucât biletele au fost la preț de festival chiar și pentru ONF și eu nu știu dacă dânșii au nivel de festival... Bănuiesc că în sală majoritatea spectatorilor au avut invitație. Dacă totuși unii au intrat acolo cu bilet de dragul lui Mahler și fără să știe ce înseamnă ONF, a fost motiv de plâns în pumni după banii pierduți, de zgâriat pe față și nu de aplauze prelungite.

         Și-ar mai fi ceva... Ce urmează să spun nu este din capul meu: am citit-o de mai multe ori pe bloguri, dar și-n articole de presă, cum c-ar exista în sală, în orice sală, nu doar la Festival, un grup de presiune, plasat mai mereu tot acolo, care se trezește ovaționând când vrei și când nu vrei, când trebuie și când nu trebuie, ei cu drag - dar cu un drag egal! - ovaționează! Să ne înțelegem! Ce înseamnă ovațiile?

         Ovațiile sunt urale care pornesc dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o emoție puternică, de nestăvilit! Vezi, de-aceea se zice, de la Nietzsche citire, că dionisiacii se exprimă preponderent prin muzică, muzica fiind domeniul emoțiilor directe, necontrafăcute. Și cum dracului putea să te emoționeze în așa hal Mahler-ul lui ONF care a fost chinuit, fals și fără niciun pic de caracter?! Dacă și-ăștia au fost de ovaționat, ”e-ntors și ateu”, vorba poetului! Și uite-așa ajungi să crezi, om nevinovat, în Teoria conspirației! Fiindcă a fost un grup în sală care a ovaționat Orchestra Națională a Franței exact cum făcuse cu o seară mai înainte cu Filarmonica din Israel, în fruntea căreia mult experimentatul Zubin Metha parcă vrăjise și acustica Sălii Palatului și o făcuse minunată, de nerecunoscut! Or ei au ovaționat egal două realități muzicale complet diferite! Și-atunci începi să rememorezi și să vezi că din 1990 încoace s-a tot aplicat la noi o pedagogie a nivelării emoționale în fața unor produse culturale complet diferite, scopul fiind obținerea unei atitudini egale, bazate pe o politețe egală, practic lipsa de reacție și scoaterea dionisiacilor din peisaj.  Vreau să spun că, în lumea civilizată, prestația Orchestrei Naționale a Franței la Sala Palatului ar fi fost ușor huiduită, dacă nu cumva s-ar fi scandat <<Rem-bour-sez! Rem-bour-sez!>> adică, pe românește, ”Vrem banii înapoi! Vrem banii înapoi!", iar ovațiile tembelissime ale grupului de presiune n-ar fi făcut decât să toarne gaz pe foc! Chiar și-așa, în condițiile unui popor blajin, grupul de presiune s-a devoalat și s-a făcut de râs! Mai bine se abținea.

         E bine totuși că mai avem filarmonici prin țară și că poate continua acest  prestigios festival!

Am fost la Anne-Sophie Mutter! - Festivalul Enescu 2017 (II)

          

         Vineri, 8 septembrie, am fost la Sala Palatului, la secțiunea Mari orchestre, să văd Orchestra simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck. În program au avut Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în la major de George Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Antonin Dvořák și Simfonia I, Titanul, în re major de Mahler.

         Uvertura de Enescu ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că orice creație solidă, autentică are nevoie de rădăcini adânci în filonul național: Enescu a însemnat pentru România ceea ce au fost Grieg pentru Norvegia, Sibelius pentru Finlanda, Dvořák și Smetana pentru cehi, Glinka și Ceaikovski pentru ruși.

         La Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Dvořák și-a făcut apariția în scenă Anne-Sophie Mutter într-o superbă rochie framboise, de mătase. O întâmplare cu tâlc vrea ca acest concert al lui Dvořák să fi fost înregistrat pentru prima dată de Anne tot cu Manfred Honeck, dar la pupitrul Orchestrei filarmonice din Berlin, unde Anne-Sophie a fost o răsfățată, întrucât talentul i-a fost descoperit, încurajat și crescut de Herbert von Karajan care o dorea la Filarmonica din Berlin cu care Anne împărtășea același stil de joc și aceeași concepție muzicală. Manfred Honeck, el însuși, a studiat vioara.

         Dar vedeta incontestabilă a acestei seri a fost Orchestra simfonică din Pittsburgh (fondată în 1895). Am ascultat de foarte multe ori Simfonia I în re major de Gustav Mahler, în mai multe versiuni. Pe blogul meu, la data de 20 mai 2016, o găsiți în versiunea fabulosului Claudio Abbado, un împătimit de Mahler. După Abbado, e greu să mai asculți versiunea altcuiva. Pe unde a călcat Zeul, mai greu pune piciorul un muritor sau altul. Or vreau să vă spun că mi-a plăcut foarte mult, că am fost impresionată de varianta propusă de Manfred Honeck și Orchestra simfonică din Pittsburgh la Simfonia I, Titanul, de Mahler. Reacția sălii a fost și ea electrizantă, iar Honeck a oferit două bisuri, lucru rar întâlnit la o orchestră. Nu degeaba Manfred Honeck a fost în tinerețe, ca dirijor, asistentul lui Claudio Abbado.

         Honeck s-a născut în 1958 în Austria, într-o familie cu 9 copii, el însuși fiind acum tatăl a 6. Unul din frații săi, Rainer Honeck, este prim-violonist la Wiener Philharmoniker. Manfred Honeck a dirijat la Opera din Zürich, la Opera Națională din Oslo, la Opera de Stat din Stuttgart, dar și Orchestra filarmonică din Oslo și Orchestra simfonică de radio din Suedia.

         În 2006 trece oceanul și îl găsim în fruntea Orchestrei simfonice din Pittsburgh, unde a fost precedat de nume mari cum sunt Leonard Bernstein sau Mariss Jansons, acumulând succes după succes.

         Americanii au fost vineri, 8 septembrie, în premieră la București și s-au prezentat atât de bine încât acustica nu foarte bună a Sălii Palatului nici n-a mai contat. Simfonia I de Mahler ar fi ieșit superb, dacă vreo 6-7 compatrioți de-ai noștri nu ar fi dorit cu orice preț să-și facă simțită răsuflarea la tot pasul: au tușit întruna, au tușit măgărește! Ai fi zis că s-au vorbit! Când ești atât de bolnav, damblagiu sau nesimțit, nu vii la concert! Stai dracului acasă! SĂ TUȘEȘTI ÎN SALA DE CONCERT ÎN TIMP CE SE CÂNTĂ E SEMN SIGUR, DAR SIGUR CĂ SE STRICĂ LUMEA. ȘI SE STRICĂ IREMEDIABIL, fiindcă cei șapte ani de-acasă nu se pot reface și nesimțirea nu se poate trata. Toată simfonia lui Mahler a fost acompaniată de tușitul lor.  E mai rău decât atunci când sună un telefon mobil: aceea e o scăpare care măcar se poate remedia, pe când tușitul întruna e nesimțire și nu are leac! În locul vocilor care în unele săli ne-anunță că trebuie să închidem telefoanele mobile, eu aș preciza că este interzis tușitul în timpul concertului, ba chiar i-aș invita pe tușitorii mai insistenți și nesimțiți fără soluție să părăsească sala. Mai ales că nu cred că au plătit bilet. Plata onestă a tratației face și ea parte din civilizație, ori, la pauză, când controlul foarte riguros de la început lipsește cu desăvârșire, iau cu asalt Sala Palatului tot felul de grupuri de neaveniți care intră acolo ca să tușească. Tușitul s-a auzit în a doua parte a serii când practic a intrat în sală cine a vrut... Or se știe că muzica clasică are publicul ei specific, mult mai educat decât publicul altor manifestații, un public care a mai fost la concert, a mai văzut, a mai auzit... Și atunci cine i-a lăsat pe tușitori în sală?!? Au intrat cu nașul?!? Situația e foarte gravă întrucât zgomotul, tușitul împiedică înregistrarea concertului și, chiar dacă aceasta se face, concertul nu va putea fi difuzat căci nu înțeleg cine dracului va sta cu urechea lipită de tusea și scuipații tăi!

         Tuse și scuipați care chiar pot să compromită o seară! Chiar nu se pot remedia toate astea?!?

Aimez-vous Mahler?

Si oui, alors vous l'aimez avec Claudio Abbado.
Le mercredi 18 mai, on a commémoré 105 ans après la mort de Mahler, survenue en 1911. Nous sommes arrivés en retard à cet événemet immanquable - la commémoration d'un titan - vu que la Roumanie est travaillée par une terrible et horrible crise de corruption - Hexi Pharma - une compagnie pharmaceutique roumaine qui n'est qu'une branche de la compagnie Anios, de France. Il s'agit précisément de la crise des désinfectants dilués ou la crise de la mort hâtive, quand les morts servent à enrichir les vivants avides de leur sang et de leur argent. En Roumanie la plupart des gens vivent mal, mais meurent bien, servant, à leur corps défendant, la cause tenace de la corruption.
Mais maintenant je veux que, malgré l'infection des hôpitaux, des politiciens et des médecins, la fête commence!
J'ai écouté le long du temps la Symphonie no 1, en ré majeur, Titan, sous la baguette de différents chefs d'orchestre, y compris Leonard Bernstein. Hé bien, ce n'est pas la même symphonie! Le chef d'orchestre réinvente la symphonie. La baguette en est magique.
Je vous propose la Symphonie no 1, Titan, la version de l'Orchestre du Festival de Lucerne, avec, au pupitre, ce fabuleux et irrésistible Claudio Abbado, admirable en tant qu'homme et musicien, charmant encore à 80 ans, qui apporte la pluie et le beau temps dans la salle de concert et nous rend heureux d'exister encore et de pouvoir l'admirer contre toutes les crises du monde.
Mozart et Mahler, sous la baguette d'Abbado, rendent la vie supportable et parfois émerveillant. Abbado mourut le 20 janvier 2014. Mais sa baguette magique n'est pas partie, elle est toujours là pour témoigner du côté merveilleux de ce monde. On est heureux d'avoir pu l' écouter.