Luni, 11 septembrie, am fost la Sala Palatului să
ascult Filarmonica
Regală din Londra sub bagheta lui Charles Dutoit. Trebuie spus că
Ch. Dutoit (născut pe 7 octombrie 1936 - 81 de ani) este unul dintre cei mai titrați dirijori din această ediție a Festivalului Enescu, un dirijor cu un palmares bogat. Să ne gândim doar că anul acesta, pe 17 august, Dutoit a primit medalia de aur
din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, distincție prestigioasă ce
s-a acordat pentru prima dată în 1870, când s-a sărbătorit centenarul nașterii
lui Beethoven. De atunci au mai decroșat această medalie distinși cavaleri ai
baghetei ca Arturo Toscanini în 1937, Herbert van Karajan în 1984, Claudio
Abbado în 2003, dar și pianistul Arthur Rubinstein sau tenorul Placido Domingo.
Dutoit este a 103-a personalitate distinsă cu această decorație. Decernarea a
avut loc în cadrul Festivalului BBC Proms, iar în discursul elogiativ ținut cu
această ocazie s-a spus:
”De
mai bine de 50 de ani, maestrul Dutoit, prin pasiunea, energia și măiestria sa,
a cerut și a impus cel mai înalt nivel de performanță muzicienilor aflați sub
bagheta sa de pe cele cinci continente unde a dirijat.”
Și
Dutoit a colaborat cu 150 de orchestre de pe cinci continente! Din Europa în
cele două Americi și de acolo în Asia și Australia! Într-un interviu mărturisea
că nu a fost în Africa și că îi pare rău...
A
dirijat foarte mult timp (25 de ani) în Canada - Orchestra simfonică din
Montreal, dar Charles Dutoit este elvețian. Și-a început studiile la
Conservatorul din Lausanne și le-a continuat la Geneva. A studiat vioara,
viola, pianul, compoziția și dirijatul. Este specialist în muzica franceză și
în cea a secolului XX.
Între
1973 și 1975, a dirijat Orchestra națională din Mexic, iar din 1975 până în
1978 pe cea din Göteborg. În 1977 ajunge în fruntea Orchestrei simfonice din
Montreal, unde va sta până în 2002: este o perioadă fastă pentru Dutoit și
această orchestră cu care va face numeroase turnee în străinătate și va
înregistra foarte multe discuri, multe premiate, cum e cel cu Boleroul de Ravel - disc de platină. Marele bariton rus Dmitri
Hvorostovsky (prezent în această ediție a festivalului) spunea într-un interviu
că ”Dutoit este un dirijor cu care toți marii cântăreți visează să se audă
cântând.”
Era foarte energic Dutoit la vremea aceea și
foarte exigent. Și avea niște ochi, Dumnezeule, niște ochi atât de vii!
Scăpărau! Ei, între timp a mai îmbătrânit Dutoit, dar ochii par să fi rămas
aceiași și mi-am amintit în sală fiind o frază a lui Houellebecq, cel din Harta și teritoriul, care spunea că
”vocea oamenilor nu se schimbă niciodată și nici expresia privirii lor. În
mijlocul prăbușirii fizice generale la care se rezumă bătrânețea, vocea și
privirea mărturisesc într-un mod dureros de categoric persistența caracterului,
a aspirațiilor, a dorințelor, a tot ce alcătuiește personalitatea umană.”
În
2002 a explodat celebra dispută dintre Dutoit și sindicatul instrumentiștilor
de la Montreal, care îi reproșau repetițiile prea lungi și prea riguroase
(canadienii nu sunt chiar așa bolnavi de muncă), dispută care s-a dovedit
serioasă și ireconciliabilă: Dutoit a trebuit să plece. Între 1991 și 2001, a fost
director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, iar în momentul de față
este director muzical și director general al Filarmonicii Regale din Londra. Colaborarea cu Orchestra simfonică din
Montreal i-a adus și cele mai mari satisfacții, dar și două motive de gust
amar: felul cum acei muzicieni formați de Dutoit au înțeles să se despartă de
el și faptul că timp de 25 de ani cât a stat în fruntea acestei orchestre a tot
solicitat primăriei și guvernului construirea unei săli de concert cu acustică
mai bună; trei prim-miniștri îi vor promite lui Dutoit o astfel de sală și tus
trei își vor încălca promisiunea... Sigur că se poate face foarte ușor aici o
paralelă între eșecul lui Dutoit în a obține o sală mai bună și marele succes
al lui Valery Gergiev în fruntea Teatrului Mariinsky, cu sala tradițională,
datând din 1860, renovată, cu Mariinsky Concert Hall inaugurată în 2006 în
prezența lui Vladimir Putin - sală de concerte în formă de violoncel, cu o
acustică foarte bună ce o clasează pe locul 5 în lume după Musikverein din
Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouworkest din Amsterdam, Carnegie Hall
din New-York și în fața Filarmonicii din Berlin și, în sfârșit, Mariinsky II -
sală modernă de operă, a cărei inaugurare a durat trei zile - între 2 și 4 mai
2013 - când Gergiev împlinea 60 de ani de viață și 25 de ani în fruntea
Teatrului Mariinsky! Dacă sala de concerte are 1100 de locuri, nu mai multe
pentru a nu dăuna acusticii, al doilea teatru de operă are 1900 de locuri, 7
etaje superioare și 3 la subsol și o scenă de aproximativ 1000 de metri
pătrați, fiind împărțită în patru platforme care pot urca și coborî. Ce
realizare pe cât de somptuoasă, pe atât de necesară datorată pasiunii, viziunii
și muncii neobosite a unui mare artist și patriot!
Au
fost la noi ziariști care s-au întrebat când vom avea și noi o sală de concert
similară cu Mariinsky Concert Hall. Logic vorbind, niciodată noi nu putem avea
așa ceva! Nu putem avea la București ceea ce nu a reușit Ch. Dutoit la Montreal,
iar pentru a face ceea ce a creat Gergiev la Sankt-Petersburg îți trebuie
pasiune, viziune, entuziasm, dăruire și abilitatea de a obține fonduri. Ai
noștri, când vine vorba de neajunsurile Sălii Palatului, nu sunt capabili decât
de văicăreală și ifose... Cu așa ceva, eu nu știu să se fi construit niciodată
nimic! Văicăreala și ifosele nu vor înlocui nicicând Sala Palatului, fără de
care totuși Festivalul Enescu nici măcar nu s-ar putea ține!
În
concert la București, Ch. Dutoit și Filarmonica regală au prezentat Pavana pentru o infantă moartă de Ravel,
Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Beethoven, solist Frank
Peter Zimmermann, și Petrușka de Igor Stravinsky. Orchestra a
oferit și un bis: Mama mea gâsca de
Ravel, punând astfel în ramă întregul program.
Muzica
baletului Petrușca de Stravinsky s-a
auzit minunat, dar, în general, impresia mea a fost că ochii lui Dutoit au mai
pălit, că nu mai sunt la fel de vii ca odinioară, că orchestra simte și ea
acest lucru, ba chiar c-o știe dinainte.
