Se afișează postările cu eticheta Ravel. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ravel. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Am fost la Martha Argerich! - Festivalul Enescu 2017 (V)

            


         Marți, 12 septembrie, Charles Dutoit a dirijat din nou Filarmonica Regală din Londra, cu un program foarte variat: Rapsodia nr.1 în la major de Enescu, Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel, Marea de Debussy și din nou Ravel cu Boleroul. Să nu uităm că specialitatea lui Dutoit este muzica secolului XX și că acest program i s-a potrivit mănușă.
         Cel mai așteptat număr a fost Concertul în sol major pentru pian de Ravel, când a intrat în scenă Martha Argerich.
         Martha la București pentru a doua oară în zece ani! Când am văzut-o intrând în scenă mi-a venit să plâng. Mi s-a părut atunci, acolo, dar și acum evenimentul anului: ceva fără egal, irepetabil. Concertul în sol major pentru pian de Ravel nu se va mai auzi niciodată la fel în Sala Palatului. Martha Argerich a mai cântat cu Dutoit. Au fost și căsătoriți; el a fost al doilea soț al ei. Au împreună o fiică, Annie. În prezent Dutoit este căsătorit cu violonista canadiană Chantal Juillet, iar Martha este cu cel de-al treilea soț: pianistul și dirijorul american Stephen Kovacevich, născut din tată sârb și mamă americancă.

         Martha a oferit și un bis - o sonată de Scarlatti - , iar Dutoit, după ce a strălucit în Marea de Debussy și în Bolerou, a oferit cel mai frumos bis din tot festivalul: suita Arleziana de Georges Bizet. Arleziana este o muzică de scenă compusă de Bizet pentru drama cu același titlu de Alphonse Daudet. Dar această partitură a fost adaptată și pentru două suite de concert. Anumite teme sunt inspirate din muzica tradițională provençală, cum ar fi binecunoscutul La Marche des rois. O muzică frumoasă ce ne transpune în lumea copilăriei și a fanteziei fără limite; suntem pe un drum fermecat care poate duce oriunde...

Am fost la Charles Dutoit! - Festivalul Enescu 2017 (IV)

              


         Luni, 11 septembrie, am fost la Sala Palatului să ascult Filarmonica Regală din Londra sub bagheta lui Charles Dutoit. Trebuie spus că Ch. Dutoit (născut pe 7 octombrie 1936 - 81 de ani) este unul dintre cei mai titrați dirijori din această ediție a Festivalului Enescu, un dirijor cu un palmares bogat. Să ne gândim doar că anul acesta, pe 17 august, Dutoit a primit medalia de aur din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, distincție prestigioasă ce s-a acordat pentru prima dată în 1870, când s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Beethoven. De atunci au mai decroșat această medalie distinși cavaleri ai baghetei ca Arturo Toscanini în 1937, Herbert van Karajan în 1984, Claudio Abbado în 2003, dar și pianistul Arthur Rubinstein sau tenorul Placido Domingo. Dutoit este a 103-a personalitate distinsă cu această decorație. Decernarea a avut loc în cadrul Festivalului BBC Proms, iar în discursul elogiativ ținut cu această ocazie s-a spus:
         ”De mai bine de 50 de ani, maestrul Dutoit, prin pasiunea, energia și măiestria sa, a cerut și a impus cel mai înalt nivel de performanță muzicienilor aflați sub bagheta sa de pe cele cinci continente unde a dirijat.”
         Și Dutoit a colaborat cu 150 de orchestre de pe cinci continente! Din Europa în cele două Americi și de acolo în Asia și Australia! Într-un interviu mărturisea că nu a fost în Africa și că îi pare rău...
         A dirijat foarte mult timp (25 de ani) în Canada - Orchestra simfonică din Montreal, dar Charles Dutoit este elvețian. Și-a început studiile la Conservatorul din Lausanne și le-a continuat la Geneva. A studiat vioara, viola, pianul, compoziția și dirijatul. Este specialist în muzica franceză și în cea a secolului XX.
         Între 1973 și 1975, a dirijat Orchestra națională din Mexic, iar din 1975 până în 1978 pe cea din Göteborg. În 1977 ajunge în fruntea Orchestrei simfonice din Montreal, unde va sta până în 2002: este o perioadă fastă pentru Dutoit și această orchestră cu care va face numeroase turnee în străinătate și va înregistra foarte multe discuri, multe premiate, cum e cel cu Boleroul de Ravel - disc de platină. Marele bariton rus Dmitri Hvorostovsky (prezent în această ediție a festivalului) spunea într-un interviu că ”Dutoit este un dirijor cu care toți marii cântăreți visează să se audă cântând.”
          Era foarte energic Dutoit la vremea aceea și foarte exigent. Și avea niște ochi, Dumnezeule, niște ochi atât de vii! Scăpărau! Ei, între timp a mai îmbătrânit Dutoit, dar ochii par să fi rămas aceiași și mi-am amintit în sală fiind o frază a lui Houellebecq, cel din Harta și teritoriul, care spunea că ”vocea oamenilor nu se schimbă niciodată și nici expresia privirii lor. În mijlocul prăbușirii fizice generale la care se rezumă bătrânețea, vocea și privirea mărturisesc într-un mod dureros de categoric persistența caracterului, a aspirațiilor, a dorințelor, a tot ce alcătuiește personalitatea umană.”
         În 2002 a explodat celebra dispută dintre Dutoit și sindicatul instrumentiștilor de la Montreal, care îi reproșau repetițiile prea lungi și prea riguroase (canadienii nu sunt chiar așa bolnavi de muncă), dispută care s-a dovedit serioasă și ireconciliabilă: Dutoit a trebuit să plece. Între 1991 și 2001, a fost director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, iar în momentul de față este director muzical și director general al Filarmonicii Regale din Londra. Colaborarea cu Orchestra simfonică din Montreal i-a adus și cele mai mari satisfacții, dar și două motive de gust amar: felul cum acei muzicieni formați de Dutoit au înțeles să se despartă de el și faptul că timp de 25 de ani cât a stat în fruntea acestei orchestre a tot solicitat primăriei și guvernului construirea unei săli de concert cu acustică mai bună; trei prim-miniștri îi vor promite lui Dutoit o astfel de sală și tus trei își vor încălca promisiunea... Sigur că se poate face foarte ușor aici o paralelă între eșecul lui Dutoit în a obține o sală mai bună și marele succes al lui Valery Gergiev în fruntea Teatrului Mariinsky, cu sala tradițională, datând din 1860, renovată, cu Mariinsky Concert Hall inaugurată în 2006 în prezența lui Vladimir Putin - sală de concerte în formă de violoncel, cu o acustică foarte bună ce o clasează pe locul 5 în lume după Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouworkest din Amsterdam, Carnegie Hall din New-York și în fața Filarmonicii din Berlin și, în sfârșit, Mariinsky II - sală modernă de operă, a cărei inaugurare a durat trei zile - între 2 și 4 mai 2013 - când Gergiev împlinea 60 de ani de viață și 25 de ani în fruntea Teatrului Mariinsky! Dacă sala de concerte are 1100 de locuri, nu mai multe pentru a nu dăuna acusticii, al doilea teatru de operă are 1900 de locuri, 7 etaje superioare și 3 la subsol și o scenă de aproximativ 1000 de metri pătrați, fiind împărțită în patru platforme care pot urca și coborî. Ce realizare pe cât de somptuoasă, pe atât de necesară datorată pasiunii, viziunii și muncii neobosite a unui mare artist și patriot!
         Au fost la noi ziariști care s-au întrebat când vom avea și noi o sală de concert similară cu Mariinsky Concert Hall. Logic vorbind, niciodată noi nu putem avea așa ceva! Nu putem avea la București ceea ce nu a reușit Ch. Dutoit la Montreal, iar pentru a face ceea ce a creat Gergiev la Sankt-Petersburg îți trebuie pasiune, viziune, entuziasm, dăruire și abilitatea de a obține fonduri. Ai noștri, când vine vorba de neajunsurile Sălii Palatului, nu sunt capabili decât de văicăreală și ifose... Cu așa ceva, eu nu știu să se fi construit niciodată nimic! Văicăreala și ifosele nu vor înlocui nicicând Sala Palatului, fără de care totuși Festivalul Enescu nici măcar nu s-ar putea ține!
         În concert la București, Ch. Dutoit și Filarmonica regală au prezentat Pavana pentru o infantă moartă de Ravel, Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Beethoven, solist Frank Peter Zimmermann,  și Petrușka de Igor Stravinsky. Orchestra a oferit și un bis: Mama mea gâsca de Ravel, punând astfel în ramă întregul program.
         Muzica baletului Petrușca de Stravinsky s-a auzit minunat, dar, în general, impresia mea a fost că ochii lui Dutoit au mai pălit, că nu mai sunt la fel de vii ca odinioară, că orchestra simte și ea acest lucru, ba chiar c-o știe dinainte.      


miercuri, 4 ianuarie 2017

ASTĂZI E ZIUA MEA

        Astăzi, 4 ianuarie, (avem și Guvern) e ziua mea. Avem și Guvern, avem și dezvăluiri incendiare despre o Justiție independentă doar 4,9%. Nu știu ce va face PSD-ul cu această Justiție, dar știu că va putea să invoce oricând o foarte grea și pătată moștenire; fără ghilimele. Vă mai aduceți aminte - cei cu memorie adevărată și care nu e de vânzare, chiar dacă banul e ochiul promovării - de așa-numitul ”protest al ghilimelelor”, de pe vremea plagiatului lui Victor Ponta? Ce circ! Ce mascaradă! Ce nerozie! Nimic nu pute mai rău ca dubla măsură!
        Să fim serioși! ÎN ROMÂNIA - STAT MAFIOT - NU A CONTAT NICIODATĂ PROBLEMA PLAGIATULUI! Poate doar pentru grupul G.R.A.U.R., de la Cluj. În România nu a contat decât cine e plagiatorul și ce grupare îl revendică; cine sunt cei care se răfuiesc și cine ia gâtul celuilalt.
        Ponta - ce-i al lui e al lui - știe să copieze. Dar ce te faci cu Apud  și Makam?!? Ministrul tehnocrat Tobă nu știe nici măcar că apud este prepoziție. În mintea lui de tehnocrat ultrașcolit, produs al celei mai bune selecții,  Apud este animat uman, autor de studii juridice, numai bun de trecut la bibliografie, că prea îl citează toți: peste tot nu vezi decât apud...apud... A avut și tupeul cretin să-i reclame pe profesorii din CNATDCU care i-au retras doctoratul, iar Kovesi - Fecioara de la Medias - a aprobat anchetarea cazului in rem; ceea ce nu aprobase pentru Afacerea Hexi Pharma a aprobat acum, cu doar câteva zile înainte să se judece propriul ei plagiat. Să fi fost politică de intimidare, amenințare mafiotă sau simplă coincidență...?!? Dar a fost urââât!... Și puțeaaa...! Dar lor le place. Ei zic că e mai bine așa decât război. Vestea bună este că pacea rahatului acoperit e amenințată și că, uneori, războiul poate fi purificator! Și nimeni n-a ieșit în stradă atunci  să demonstreze pentru... ghilimele. Că doar n-or fi proaste ghilimelele să iasă în stradă neplătite... (Nu sugerez, în niciun caz, că plata se face direct. O, nu! Plata se face în workshop-uri în străinătate pe banii lui tata Soros, în oferte de muncă, una mai grasă decât alta, și în tot felul de posibilități de îmbogățire a CV-ului.)
        Dar să ne întoarcem la tehnocratul Apud Tobă. Ați văzut ce CV are? Are un CV uluitor, pe bune! Poate ne va explica vreodată cineva - vorba d-lui Președinte Iohannis - cum a fost posibil, în România momentului, ca un om atât de prost să aibă un CV atât de briliant.
        Glumesc. Știu foarte bine că nimeni niciodată nu ne va explica aceasta... C-eșt' copil?
        În Statul mafiot - știe toată lumea - lucrurile se presupun, niciodată nu se spun pe nume și, cu atât mai puțin, se explică.
        Dar gata cu elitismul...
        Astăzi e ziua mea. Tuturor celor care v-ați amintit de mine, vă mulțumesc și, la rândul meu, prietenilor de pe facebook vă fac tradiționalul, deja, dar muzical. Sperăm ca 2017 să fie un an bogat în evenimente, fără blocaje, chiar dacă ascut tenacitatea, și să nu ne plictisim, pentru că, muzical, e foarte marcat! Suntem într-un an Beethoven (1770-1827) - 190 de ani de la trecerea în eternitate, un an Brahms (1833-1897) - 120 de ani de la moarte, un an Ravel (1875-1937) - 80 de ani de la dispariție... Și vor fi și alte comemorări, cu nimic mai prejos.
        Astăzi vom sărbători memoria lor și îmbătrânirea mea cu Wiener Philharmoniker -  cum am făcut și anul trecut -  ascultând Concertul no 5 - Imperialul - de Beethoven, Dansul ungar no 1 de Brahms, la pupitru cu același Claudio Abbado, și Boleroul de Ravel, într-o coregrafie de Maurice Béjart, cu Maya Plisetskaya. Sper să vă placă.