AIMEZ-VOUS PROKOFIEV?

                                AIMEZ-VOUS PROKOFIEV?

         Bien sûr que oui! Après tant de belle musique qu'il a écrite!

         Sergueï Prokofiev est né le 23 avril 1891 et mort le 5 mars 1953. Nous venons de commémorer 65 ans après sa mort, survenue des suites d'une hémorragie cérébrale. Il est mort à Moscou, attendu qu'en 1935 il a regagné l'Union soviétique, l'Union stalinienne, où il a vécu des hauts et des bas suivant les humeurs tsunamiennes d'un Etat totalitaire.

         Pour le commémorer, nous avons choisi le Concerto pour violon no1 en ré majeur et le ballet Roméo et Juliette, deux pièces qui nous sont très chères.

         Le Concerto pour violon no 1 fut composé en 1916 et 1917. La Révolution russe qui éclate en février 1917 surprend Prokofiev à Saint-Pétersbourg, qui deviendra Petrograd et, depuis 1935, Léningrad. Devant ce premier tsunami, le musicien se retire dans le Caucase. Puis il se verra obliger, tout comme Stravinsky, de fuir l'Union soviétique et la première du Concerto pour violon no 1 n'eut lieu qu'en 1923 à Paris.

         Mais de 1930 à 1932 Prokofiev fait des tournées en Union soviétique où il remporte de grands succès. A part ces succès stimulants, le gouvernement communiste lui promet un appartement à Moscou et une datcha, c'est-à-dire une résidence secondaire à la campagne, près de Moscou, pour le convaincre de rentrer. La tentative des gouvernants communistes porte des fruits et en 1935 Prokofiev est de retour et reçoit une commande du théâtre Kirov de Léningrad (nommés ainsi de 1935 à 1992, parce que de nos jours et avant 1935 on parle du fameux théâtre Mariinsky de Saint-Pétersbourg). La commande était pour le ballet Roméo et Juliette, et Prokofiev se prit au travail. Ce qui en résulta fut quelque chose de très dense, très rythmé, très beau et assez extravagant pour l'époque. Le Kirov refusa le ballet. Mais Prokofiev est tenace et ne tarde pas à signer un autre contrat avec le Bolchoï de Moscou, qui refuse également le ballet. Les danseurs considéraient ce ballet indansable, vu sa complexité rythmique.

         Mais Prokofiev est tenace autant que doué et le ballet eut sa première en 1938, au Théâtre Mahen, à Brno, en République tchèque, en jouissant d'un bon accueil. La première russe a eu lieu en 1940 au Kirov pour qu'en 1946 le Bolchoï lui ouvre également ses portes.

         Je vais vous proposer le Concerto pour violon no 1 dans la version de Leonidas Kavakos, avec Valery Gergiev à la tête de l'orchestre de Mariinsky Concert Hall. Gergiev dirige les mains vides, sans baguette ni cure-dents. Ses mains évoquent la cathédrale de Rodin, une cathédrale bâtie de sons. Des sons qui s'élèvent dans la salle en forme de violoncelle de Mariinsky III, inaugurée en 2006, avant Mariinsky II, le deuxième théâtre lyrique de Saint-Pétersbourg (2013).  Mariinsky III n'a que  1100 places par rapport à Mariinsky II qui en a 1900, mais jouit d'une très bonne acoustique: la cinquième place au monde après Musikverein de Vienne, Boston Symphony Hall, le Concertgebouw d'Amsterdam et Carnegie Hall de New York. Ces théâtres de Mariinsky sont imprégnés du travail, du génie et de la sueur de Valery Gergiev. De quoi était-il vêtu à l'occasion de ce concert à Mariinsky? De son vieux bleu, de sa tunique ou de frac?

         Eh bien, il était habillé de sa tunique, déboutonnée au premier bouton; il avait la barbe légèrement poussée et l'air dynamique, pas trop fatigué. Mais quand il dirige, il n'est pas un homme, il est un dieu très soucieux de la réussite du concert.

         Ce que je vous offre, c'est un concert à tout casser!

         Pour ce qui est du ballet Roméo et Juliette, j'ai choisi la chorégraphie de Kenneth MacMillan avec David Garforth au pupitre, présentée à La Scala. J'aime beaucoup la chorégraphie de MacMillan (1929-1992). C'est la plus animée, la plus passionnée, sensuelle et très ouverte au tragique, à même d'exprimer l'idée que la vie, la vie véritable est ouverte au drame et que cela la rend passionnante, valant la peine d'être vécue, si courte qu'elle soit, tandis que la non-vie, celle qui est surveillée, épiée, contrôlée, manipulée, entravée par les plus odieux des mortels qui se prennent pour des dieux ne vaut rien; il y a là un enseignement dionysiaque, il est vrai. Et le charme de la vie et également ses dangers, c'est l'Italie qui nous les apprend. L'ensorcelante Italie! Il faut aller à Vérone, à Milan, à Rome, à Venise... pour en savoir plus.

         Ce qui est mémorable et obsédant dans Roméo et Juliette, c'est La Danse des chevaliers, un vrai leitmotiv qui se fait entendre chaque fois qu'approche l'amour, le danger ou le présage de la mort; chaque fois qu'approche une situation-limite telle que le duel où Tybalt a tué Mercutio qui s'était battu à la place de Roméo pour que celui-là ne soit pas obligé de se battre contre le cousin de Juliette, avec laquelle Roméo s'était marié en secret. Maintenant il se trouve dans une situation-limite, étant obligé de venger la mort de son ami, de se battre contre Tybalt, que d'ailleurs il tue. Il nous reste à comparer la danse de Mercutio et de Tybalt avant de mourir; c'est comme une sorte de danse de la mort, mais qui diffère de Mercutio à Tybalt. Chacun meurt comme il a vécu: Mercutio fait une danse qui semble être celle de l'amitié, de l'oubli et du pardon; il veut prolonger l'agonie pour avoir le temps de faire ses adieux à ses amis, alors que Tybalt se roule par terre et se tord comme le dragon de la Tétralogie de Wagner, comme s'il avait voulu faire du mal une dernière fois.  Tout ce qui est a une fin. Je ne cache pas le fait que, chaque fois que je vois représenté ce ballet et surtout j'en écoute la musique, je pense à Wagner...

         J'aime encore la chorégraphie de Kenneth MacMillan pour la danse d'Alessandra Ferri, dans le rôle de Juliette: magnifique, danseuse sans pareille et actrice passionnée.

          

Am fost la Charles Dutoit! - Festivalul Enescu 2017 (IV)

              

         Luni, 11 septembrie, am fost la Sala Palatului să ascult Filarmonica Regală din Londra sub bagheta lui Charles Dutoit. Trebuie spus că Ch. Dutoit (născut pe 7 octombrie 1936 - 81 de ani) este unul dintre cei mai titrați dirijori din această ediție a Festivalului Enescu, un dirijor cu un palmares bogat. Să ne gândim doar că anul acesta, pe 17 august, Dutoit a primit medalia de aur din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, distincție prestigioasă ce s-a acordat pentru prima dată în 1870, când s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Beethoven. De atunci au mai decroșat această medalie distinși cavaleri ai baghetei ca Arturo Toscanini în 1937, Herbert van Karajan în 1984, Claudio Abbado în 2003, dar și pianistul Arthur Rubinstein sau tenorul Placido Domingo. Dutoit este a 103-a personalitate distinsă cu această decorație. Decernarea a avut loc în cadrul Festivalului BBC Proms, iar în discursul elogiativ ținut cu această ocazie s-a spus:

         ”De mai bine de 50 de ani, maestrul Dutoit, prin pasiunea, energia și măiestria sa, a cerut și a impus cel mai înalt nivel de performanță muzicienilor aflați sub bagheta sa de pe cele cinci continente unde a dirijat.”

         Și Dutoit a colaborat cu 150 de orchestre de pe cinci continente! Din Europa în cele două Americi și de acolo în Asia și Australia! Într-un interviu mărturisea că nu a fost în Africa și că îi pare rău...

         A dirijat foarte mult timp (25 de ani) în Canada - Orchestra simfonică din Montreal, dar Charles Dutoit este elvețian. Și-a început studiile la Conservatorul din Lausanne și le-a continuat la Geneva. A studiat vioara, viola, pianul, compoziția și dirijatul. Este specialist în muzica franceză și în cea a secolului XX.

         Între 1973 și 1975, a dirijat Orchestra națională din Mexic, iar din 1975 până în 1978 pe cea din Göteborg. În 1977 ajunge în fruntea Orchestrei simfonice din Montreal, unde va sta până în 2002: este o perioadă fastă pentru Dutoit și această orchestră cu care va face numeroase turnee în străinătate și va înregistra foarte multe discuri, multe premiate, cum e cel cu Boleroul de Ravel - disc de platină. Marele bariton rus Dmitri Hvorostovsky (prezent în această ediție a festivalului) spunea într-un interviu că ”Dutoit este un dirijor cu care toți marii cântăreți visează să se audă cântând.”

          Era foarte energic Dutoit la vremea aceea și foarte exigent. Și avea niște ochi, Dumnezeule, niște ochi atât de vii! Scăpărau! Ei, între timp a mai îmbătrânit Dutoit, dar ochii par să fi rămas aceiași și mi-am amintit în sală fiind o frază a lui Houellebecq, cel din Harta și teritoriul, care spunea că ”vocea oamenilor nu se schimbă niciodată și nici expresia privirii lor. În mijlocul prăbușirii fizice generale la care se rezumă bătrânețea, vocea și privirea mărturisesc într-un mod dureros de categoric persistența caracterului, a aspirațiilor, a dorințelor, a tot ce alcătuiește personalitatea umană.”

         În 2002 a explodat celebra dispută dintre Dutoit și sindicatul instrumentiștilor de la Montreal, care îi reproșau repetițiile prea lungi și prea riguroase (canadienii nu sunt chiar așa bolnavi de muncă), dispută care s-a dovedit serioasă și ireconciliabilă: Dutoit a trebuit să plece. Între 1991 și 2001, a fost director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, iar în momentul de față este director muzical și director general al Filarmonicii Regale din Londra. Colaborarea cu Orchestra simfonică din Montreal i-a adus și cele mai mari satisfacții, dar și două motive de gust amar: felul cum acei muzicieni formați de Dutoit au înțeles să se despartă de el și faptul că timp de 25 de ani cât a stat în fruntea acestei orchestre a tot solicitat primăriei și guvernului construirea unei săli de concert cu acustică mai bună; trei prim-miniștri îi vor promite lui Dutoit o astfel de sală și tus trei își vor încălca promisiunea... Sigur că se poate face foarte ușor aici o paralelă între eșecul lui Dutoit în a obține o sală mai bună și marele succes al lui Valery Gergiev în fruntea Teatrului Mariinsky, cu sala tradițională, datând din 1860, renovată, cu Mariinsky Concert Hall inaugurată în 2006 în prezența lui Vladimir Putin - sală de concerte în formă de violoncel, cu o acustică foarte bună ce o clasează pe locul 5 în lume după Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouworkest din Amsterdam, Carnegie Hall din New-York și în fața Filarmonicii din Berlin și, în sfârșit, Mariinsky II - sală modernă de operă, a cărei inaugurare a durat trei zile - între 2 și 4 mai 2013 - când Gergiev împlinea 60 de ani de viață și 25 de ani în fruntea Teatrului Mariinsky! Dacă sala de concerte are 1100 de locuri, nu mai multe pentru a nu dăuna acusticii, al doilea teatru de operă are 1900 de locuri, 7 etaje superioare și 3 la subsol și o scenă de aproximativ 1000 de metri pătrați, fiind împărțită în patru platforme care pot urca și coborî. Ce realizare pe cât de somptuoasă, pe atât de necesară datorată pasiunii, viziunii și muncii neobosite a unui mare artist și patriot!

         Au fost la noi ziariști care s-au întrebat când vom avea și noi o sală de concert similară cu Mariinsky Concert Hall. Logic vorbind, niciodată noi nu putem avea așa ceva! Nu putem avea la București ceea ce nu a reușit Ch. Dutoit la Montreal, iar pentru a face ceea ce a creat Gergiev la Sankt-Petersburg îți trebuie pasiune, viziune, entuziasm, dăruire și abilitatea de a obține fonduri. Ai noștri, când vine vorba de neajunsurile Sălii Palatului, nu sunt capabili decât de văicăreală și ifose... Cu așa ceva, eu nu știu să se fi construit niciodată nimic! Văicăreala și ifosele nu vor înlocui nicicând Sala Palatului, fără de care totuși Festivalul Enescu nici măcar nu s-ar putea ține!

         În concert la București, Ch. Dutoit și Filarmonica regală au prezentat Pavana pentru o infantă moartă de Ravel, Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Beethoven, solist Frank Peter Zimmermann,  și Petrușka de Igor Stravinsky. Orchestra a oferit și un bis: Mama mea gâsca de Ravel, punând astfel în ramă întregul program.

         Muzica baletului Petrușca de Stravinsky s-a auzit minunat, dar, în general, impresia mea a fost că ochii lui Dutoit au mai pălit, că nu mai sunt la fel de vii ca odinioară, că orchestra simte și ea acest lucru, ba chiar c-o știe dinainte.      

Festivalul Enescu 2017 (III) sau Viața mea cu Radio Romania Muzical

         Duminică, 10 septembrie, neavând bilete la concerte, am încercat, în revanșă, o experiență minunată, ascultând mai toate programele pe România Muzical. Dacă prindeam bilete la Gergiev, ratam tot restul, având în vedere drumul și pregătirea pentru concert, pe când așa am ascultat aproape tot. Mi-am început ziua la Sala Radio, cu compozitori ai secolului XXI. Concertul a fost susținut de Filarmonica Moldova din Iași, condusă de Adrian Petrescu. Eu am prins Triptic pentru orchestră simfonică de Adrian Pop, care mi s-a părut o bijuterie, o ”mică capodoperă”, cum ar fi spus George Călinescu, și piesa simfonică  Era, de Magnus Lindberg, care vine din țara lui Sibelius, absolvent al Academiei Sibelius din Helsinki.

         La ora 16.30, la Ateneu, a fost Orchestra de cameră din Lausanne, condusă de Joshua Weilerstein, pe care am ascultat-o și sâmbătă, 9 septembrie, cu sonata  Battaglia à 10 de von Biber, Șostakovici cu Concertul nr. 1 pentru pian, trompetă și orchestră în do minor și Simfonia nr.3 în mi bemol major, Eroica, de Beethoven, solist la pian fiind Mihai Ritivoiu, laureat al Concursului Enescu, ediția 2011.

         Programul serii de duminică a avut aceeași structură: o lucrare mai scurtă, urmată de un concert și o simfonie de largă respirație. El a debutat cu Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste de G. Enescu, Concertul nr.2 în sol minor pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia nr.40 în sol minor de Mozart, pe care o găsiți și pe blogul meu la data de 27 ianuarie 2016, când am sărbătorit 260 de ani de la nașterea lui Mozart, cu Herbert von Karajan la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Orchestra de cameră din Lausanne a interpretat cu acuratețe și sensibilitate Simfonia nr.40, supremația lui Mozart fiind recunoscută de dirijorul Joshua Weilerstein care a declarat într-un interviu: ”De fiecare dată când ascult Mozart mă întreb cum  ar mai putea asculta cineva și altceva.”

         Sincer și cuprinzător: unde calcă Zeul, greu mai poate pune talpa un simplu muritor.

         Dar momentul de vârf al zilei a fost la Sala Palatului, unde publicul s-a întâlnit pentru a doua zi consecutiv cu Orchestra filarmonică din München, avându-l în fruntea ei pe ultracharismaticul Valery Gergiev, artist al poporului, dirijor principal al Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg din 1988, director artistic al aceluiași teatru din 1994 și director general din 1998, cetățean de onoare al orașelor Sankt-Petersburg, Lyon, Toulouse, director muzical al Filarmonicii din München: un neobosit!

         Numele său se leagă de Teatrul Mariinsky pe care l-a modernizat și extins. În mai 2013, s-a inaugurat cu mare fast a doua sală a teatrului - Mariinsky II, având 2000 de locuri, o scenă de 1000 de metri pătrați și acustică foarte bună. În fosa spațioasă încap și 120 de instrumentiști. Spectatorii văd toată scena perfect de oriunde ar sta! Toate acestea nu s-ar fi putut face fără o finanțare solidă care s-a obținut și cu sprijinul președintelui Vladimir Putin, cu care Gergiev e prieten de peste 20 de ani. În fond, fără relații, fără cultul prieteniei și al onoarei, nu poți să faci nimic. 

         Anul acesta - 2017 - Valery Gergiev a fost ales să dirijeze concertul tradițional de la Paris, din 14 Iulie, desfășurat în Champ-de-Mars.

         Născut pe 2 mai 1953, a avut timp să îmbătrânească, dar știți ce filozofie de viață are? El zice așa: că ” marii dirijori sunt precum vinul - mai bun când se învechește.”

         Valery Gergiev nu se menajează. La București a venit cu un program amplu și dens, cuprinzând Simfonia nr.1 în mi bemol major de George Enescu, simfonie emblematică pentru marele compozitor, Eroica enesciană (se cântă Enescu și la Mariinsky), Conertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor de Saint-Saëns și Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov: un program încântător.

          La violoncel a evoluat Andrei Ioniță - 23 de ani - laureat cu aur la Concursul Ceaikovsky din 2015, un beneficiar al calităților de maestru și îndrumător ale lui Gergiev. Concursul este patronat de Președintele Rusiei, Vladimir Putin, care îl numește pe Gergiev președinte al Comitetului de organizare. Gergiev a avut un rol și în promovarea sopranei Anna Netrebko, căreia i-a deschis ușile Teatrului Mariinsky. Tot aici s-au format, și tot sub bagheta lui, Olga Borodina, Dmitri Hvorostovsky, Mikhail Petrenko, dar și violoniștii Maxim Vengerov și Vadim Repin. Primul va evolua la Ateneu pe 24 septembrie, iar pe cel de-al doilea l-am ascultat deja cântând cu Orchestra națională rusă, sub bagheta maestrului Horia Andreescu.

         Andrei Ioniță a oferit și un bis: Lebăda din Carnavalul animalelor de Saint-Saëns, care se cântă și separat.

         Programul Filarmonicii din München s-a încheiat cu preferata mea - Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov.

         Totul în program a avut vigoare și farmec și a dovedit că pasiunea și imprevizibilul nu exclud desăvârșirea.

         Dar încântarea nu s-a oprit aici. Seara târziu, la 22.30, Camerata Salzburg, avându-l ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman ne-a delectat cu Balada pentru vioară și orchestră, compusă de Enescu la vârsta de 13 ani, o adevărată ”gură de rai”, urmată de alte două piese foarte cunoscute și emoționante: Concertul nr.5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart și Simfonia a V-a în si bemol major de Franz Schubert (1797-1828), de la nașterea căruia s-au împlinit anul acesta, pe 31 ianuarie, 220 de ani.

         Nu e grozav să asculți în aceeași zi Simfonia 40 de Mozart, Suita simfonică Șeherezada și Simfonia a V-a de Schubert în interpretări de referință?