AIMEZ-VOUS STRAVINSKY?

Aujourd'hui 17 juin, nous fêtons 135 ans après la naissance d'Igor Stravinsky (1882-1971). Et nous avons choisi de fêter cet événement si heureux pour la musique et la danse par le ballet Le Sacre du Printemps - Tableaux de la Russie païenne en deux parties: L'Adoration de la terre et Le Sacrifice qui célèbre, à son tour, une naissance - celle du printemps. Les chorégraphies en ont été nombreuses, de Vaslav Nijinsky à Maryse Delente.
 La chorégraphie de Nijinsky reste la plus pittoresque. Elle créa un tel scandale lors de sa première représentation que le compositeur dut tirer ses grègues alors que le tintamarre gagnait la salle: le public riait et en faisait des gorges chaudes; Stravinsky n'allait jamais pardonner à Nijinsky ce scandale.
Le ballet de Jean-Claude Gallotta est le plus tendre et sensuel; c'est le soleil qui fait l'amour avec la terre glacée ou endormie jusqu'à ce qu'elle renaisse ou se réveille. C'est la chorégraphie la moins dramatique. Il n'y a pas de lutte, mais il y a de la jalousie. L'amour réveille les rivalités. Ce sont elles qui assurent la diversité du printemps. Ce ballet célèbre des noces: les noces du soleil et de la terre.
Mais le printemps reste la plus dramatique des saisons. Son arrivée ne se fait pas sans lutte, sans peine, sans violence, sans sacrifice, sans mort. C'est pourquoi je pense que la version la plus fidèle du Sacre... est celle offerte par Maurice Béjart. Oui, toujours lui!
Chez Béjart, la terre est glacée et, pour qu'elle devienne fertile, pour qu'elle porte des fruits, il lui faut de la peine, de la violence - l'enlèvement - , du sacrifice, de l'amour, attendu que la mort vient par la danse. La jeune fille est là pour être sacrifiée et on le sait dès le début. Pour que le printemps naisse et la terre se réveille, elle doit mourir. Elle doit mourir pour que le dieu du printemps soit de nouveau favorable aux hommes et la vie continue. C'est la danse rituelle de la vie et de la mort.    

ASTĂZI E ZIUA MEA

        Astăzi, 4 ianuarie, (avem și Guvern) e ziua mea. Avem și Guvern, avem și dezvăluiri incendiare despre o Justiție independentă doar 4,9%. Nu știu ce va face PSD-ul cu această Justiție, dar știu că va putea să invoce oricând o foarte grea și pătată moștenire; fără ghilimele. Vă mai aduceți aminte - cei cu memorie adevărată și care nu e de vânzare, chiar dacă banul e ochiul promovării - de așa-numitul ”protest al ghilimelelor”, de pe vremea plagiatului lui Victor Ponta? Ce circ! Ce mascaradă! Ce nerozie! Nimic nu pute mai rău ca dubla măsură!
        Să fim serioși! ÎN ROMÂNIA - STAT MAFIOT - NU A CONTAT NICIODATĂ PROBLEMA PLAGIATULUI! Poate doar pentru grupul G.R.A.U.R., de la Cluj. În România nu a contat decât cine e plagiatorul și ce grupare îl revendică; cine sunt cei care se răfuiesc și cine ia gâtul celuilalt.
        Ponta - ce-i al lui e al lui - știe să copieze. Dar ce te faci cu Apud  și Makam?!? Ministrul tehnocrat Tobă nu știe nici măcar că apud este prepoziție. În mintea lui de tehnocrat ultrașcolit, produs al celei mai bune selecții,  Apud este animat uman, autor de studii juridice, numai bun de trecut la bibliografie, că prea îl citează toți: peste tot nu vezi decât apud...apud... A avut și tupeul cretin să-i reclame pe profesorii din CNATDCU care i-au retras doctoratul, iar Kovesi - Fecioara de la Medias - a aprobat anchetarea cazului in rem; ceea ce nu aprobase pentru Afacerea Hexi Pharma a aprobat acum, cu doar câteva zile înainte să se judece propriul ei plagiat. Să fi fost politică de intimidare, amenințare mafiotă sau simplă coincidență...?!? Dar a fost urââât!... Și puțeaaa...! Dar lor le place. Ei zic că e mai bine așa decât război. Vestea bună este că pacea rahatului acoperit e amenințată și că, uneori, războiul poate fi purificator! Și nimeni n-a ieșit în stradă atunci  să demonstreze pentru... ghilimele. Că doar n-or fi proaste ghilimelele să iasă în stradă neplătite... (Nu sugerez, în niciun caz, că plata se face direct. O, nu! Plata se face în workshop-uri în străinătate pe banii lui tata Soros, în oferte de muncă, una mai grasă decât alta, și în tot felul de posibilități de îmbogățire a CV-ului.)
        Dar să ne întoarcem la tehnocratul Apud Tobă. Ați văzut ce CV are? Are un CV uluitor, pe bune! Poate ne va explica vreodată cineva - vorba d-lui Președinte Iohannis - cum a fost posibil, în România momentului, ca un om atât de prost să aibă un CV atât de briliant.
        Glumesc. Știu foarte bine că nimeni niciodată nu ne va explica aceasta... C-eșt' copil?
        În Statul mafiot - știe toată lumea - lucrurile se presupun, niciodată nu se spun pe nume și, cu atât mai puțin, se explică.
        Dar gata cu elitismul...
        Astăzi e ziua mea. Tuturor celor care v-ați amintit de mine, vă mulțumesc și, la rândul meu, prietenilor de pe facebook vă fac tradiționalul, deja, dar muzical. Sperăm ca 2017 să fie un an bogat în evenimente, fără blocaje, chiar dacă ascut tenacitatea, și să nu ne plictisim, pentru că, muzical, e foarte marcat! Suntem într-un an Beethoven (1770-1827) - 190 de ani de la trecerea în eternitate, un an Brahms (1833-1897) - 120 de ani de la moarte, un an Ravel (1875-1937) - 80 de ani de la dispariție... Și vor fi și alte comemorări, cu nimic mai prejos.
        Astăzi vom sărbători memoria lor și îmbătrânirea mea cu Wiener Philharmoniker -  cum am făcut și anul trecut -  ascultând Concertul no 5 - Imperialul - de Beethoven, Dansul ungar no 1 de Brahms, la pupitru cu același Claudio Abbado, și Boleroul de Ravel, într-o coregrafie de Maurice Béjart, cu Maya Plisetskaya. Sper să vă placă.