Luni 18 septembrie a
continuat la Sala Mare seria Mari
orchestre cu Orchestra Națională a Franței (ONF), avându-l la pupitru pe
Christoph Eschenbach, care nu este dirijorul ei permanent. Orchestra și-a
propus un program ademenitor: lieduri de Mahler și apoi tot Mahler - Simfonia a
V-a în do diez minor.
Eu am urmărit programul în
fața televizorului meu, fiindcă s-a transmis și pe TVR3.
Personal, eu nu cred că
Orchestra Națională a Franței este una de prestigiu și nici că a fost surprinsă
într-un moment de minunată expansiune. Nu am să vorbesc despre lieduri. Eu am
vrut să ascult Simfonia a V-a și pot să spun cu mâna pe inimă că instrumentiștii
grupați sub denumirea ONF au tras un Mahler de coșmar, fără să reușească să fie
o orchestră. Cred că au știut și ei că a fost un eșec. La sfârșit, când s-au
auzit chiar și aplauze, se uitau unii la alții mirați ca și când s-ar fi
întrebat: ”Pe noi ne-aplaudă ăștia? Chiar așa?!”
Bine măcar c-au fost
drăguți și n-au dat și-un bis. Asta mai lipsea! Aplauze au fost totuși acolo
unde se cădea o atitudine mai rezervată, întrucât biletele au fost la preț de
festival chiar și pentru ONF și eu nu știu dacă dânșii au nivel de festival...
Bănuiesc că în sală majoritatea spectatorilor au avut invitație. Dacă totuși
unii au intrat acolo cu bilet de dragul lui Mahler și fără să știe ce înseamnă
ONF, a fost motiv de plâns în pumni după banii pierduți, de zgâriat pe față
și nu de aplauze prelungite.
Și-ar mai fi ceva... Ce
urmează să spun nu este din capul meu: am citit-o de mai multe ori pe bloguri,
dar și-n articole de presă, cum c-ar exista în sală, în orice sală, nu doar la
Festival, un grup de presiune, plasat mai mereu tot acolo, care se trezește
ovaționând când vrei și când nu vrei, când trebuie și când nu trebuie, ei cu
drag - dar cu un drag egal! - ovaționează! Să ne înțelegem! Ce înseamnă
ovațiile?
Ovațiile sunt urale care
pornesc dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o emoție puternică, de nestăvilit!
Vezi, de-aceea se zice, de la Nietzsche citire, că dionisiacii se exprimă
preponderent prin muzică, muzica fiind domeniul emoțiilor directe,
necontrafăcute. Și cum dracului putea să te emoționeze în așa hal Mahler-ul lui
ONF care a fost chinuit, fals și fără niciun pic de caracter?! Dacă și-ăștia au
fost de ovaționat, ”e-ntors și ateu”, vorba poetului! Și uite-așa ajungi să crezi,
om nevinovat, în Teoria conspirației! Fiindcă a fost un grup în sală care a
ovaționat Orchestra Națională a Franței exact cum făcuse cu o seară mai înainte
cu Filarmonica din Israel, în fruntea căreia mult experimentatul Zubin Metha
parcă vrăjise și acustica Sălii Palatului și o făcuse minunată, de
nerecunoscut! Or ei au ovaționat egal două realități muzicale complet diferite!
Și-atunci începi să rememorezi și să vezi că din 1990 încoace s-a tot aplicat
la noi o pedagogie a nivelării emoționale în fața unor produse culturale
complet diferite, scopul fiind obținerea unei atitudini egale, bazate pe o
politețe egală, practic lipsa de reacție și scoaterea dionisiacilor din
peisaj. Vreau să spun că, în lumea
civilizată, prestația Orchestrei Naționale a Franței la Sala Palatului ar fi
fost ușor huiduită, dacă nu cumva s-ar fi scandat <<Rem-bour-sez! Rem-bour-sez!>>
adică, pe românește, ”Vrem banii înapoi! Vrem banii înapoi!", iar ovațiile
tembelissime ale grupului de presiune n-ar fi făcut decât să toarne gaz pe foc!
Chiar și-așa, în condițiile unui popor blajin, grupul de presiune s-a devoalat
și s-a făcut de râs! Mai bine se abținea.
E bine totuși că mai avem
filarmonici prin țară și că poate continua acest prestigios festival!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu