joi, 29 iulie 2010

D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar

Motto:"Puşca şi cureaua lată
Ce reţete-aveam odată!"


În seara zilei de miercuri priveam liniştită la televizor, pe Realitatea, o emisiune care-i avea ca invitaţi pe nişte oameni de afaceri. Domnul Ioan Niculae, patronul Interagro, îşi povestea necazurile şi şicanele la care este supus, până la a-i face afacerea imposibilă, pe care, de altfel, intenţionează să o mute în Bulgaria, ţara vecină dar mult mai prietenoasă cu mediul de afaceri. Un alt om de afaceri, prezent în emisiune, i-a replicat că, de plecat, e mai logic să plece guvernanţii, nu poporul. Sentimentul pe care-l ai e că se mişcă ţara, se mişcă pădurile, dar guvernanţii, nu!
Dezbaterea era interesantă, chiar dacă tristă, pentru că, acolo unde sărăceşte mediul de afaceri, sărăcim toţi, iar imobilismul şi cenuşiul invadează totul.
După ce s-au declarat de dreapta, ce interes au politicienii portocalii să sufoce mediul de afaceri?
Eu zic că au! Voinţa dumnealor e să controleze totul. Să instituie un regim autoritar, bazat pe control şi teroare:
Bugetarii TREBUIE SĂ SE TEAMĂ pentru locul de muncă şi leafa ciuntită pe care-o mai primesc.
Investitorii TREBUIE SĂ SE TEAMĂ că-şi vor pierde afacerile.
Opoziţia TREBUIE SĂ SE TEAMĂ de reducerea scaunelor parlamentare, de încălecarea sau "disciplinarea" parlamentului şi ieşirea unor partide de pe scena politică.
"De ce le e frică, nu scapă!" - avertiza Băsescu, cel din campania electorală.
"De ce vă e frică, de ceea ce detestaţi, de ciuma portocalie, nu scăpaţi" - pare să spună el acum.
În tot acest timp, surd la tot şi la toate, domnul Boc lucrează: "Eu muncesc, nu gândesc", pare să spună el, fiindcă cititorul trebuie să ştie că dezbaterea de miercuri seara a fost întreruptă, întrucât şeful guvernului avea un comunicat către ţară. Când am auzit, am îngheţat, aşteptându-mă la tot ce poate fi mai rău. În privinţa aceasta, comunicatul a fost benign, dar "a strălucit" sub alte aspecte.
În comunicat, domnul Boc arăta că are planuri mari privind reforma sistemului sanitar. Ca de obicei, tonul era solemn, pentru a compensa o realitate interioară mai searbădă, şi uşor victorios, pentru a compensa tăvălugul înfrângerilor.
De ce a întrerupt domnul Boc emisiunile televiziunilor de ştiri?
Ca să ne spună că a rezolvat o problemă sanitară care trena din 2002: guvernul Năstase a abandonat-o, Tăriceanu a ignorat-o altier, pentru ca, în sfârşit, în anul de graţie 2010, călare pe cal alb, el, Emil Boc, să-i vină de hac!
Domnilor, n-o să vă vină să credeţi! E bună şi computerizarea la ceva! Ea ar servi la a ne împiedica pe noi, cei care primim reţete compensate de la medic, la a le folosi, chipurile, în mai multe farmacii. Pasămite, eu merg la farmacie, mi se eliberează conţinutul reţetei şi farmacista, în loc să reţină reţeta, aşa cum face de fiecare dată, ca document concret prin care justifică preţul mai redus plătit, mi-o dă înapoi, iar eu merg cu ea, crede domnul Boc, într-o veselie, prin mai multe farmacii, acumulând la preţ redus, acelaşi tip de produse. Dar odată cu computerizarea introdusă de domnul Boc s-a terminat cu şmecheria: farmacista se uită pe computer, mă priveşte mustrător şi-mi atrage atenţia că am mai beneficiat o dată.
Dar şmecheria nu era posibilă, reţeta rămânând la farmacistă, iar domnul Boc s-a lăudat degeaba. Aşa înţelege domnul Boc să facă reformă fiscală!
Domnilor, cum e posibil?! Vorbim totuşi de Primul-Ministru al României! Nici domnul Boc, nici Ministrul Sănătăţii, nici consilierii Ministrului Sănătăţii, nici consilierii domnului Boc nu au ştiut un lucru elementar. Toţi sunt naivi, toţi sunt fără minte, toţi sunt rupţi de realitate?!
Cum a putut să-şi imagineze că ceilalţi primi-miniştri au rămas pasivi în faţa unei posibilităţi de fraudă atât de înlesnite?!? Pe care doar domnul Boc, prin computerizare, o va eradica. Mai bine ar computeriza sistemul de vot, fiindcă acolo se foloseşte ştampila în mai multe..."farmacii", determinând fraudă, hoţie, îmbolnăvirea populaţiei şi prezenţa în guvern a unor oameni jalnici şi complet rupţi de realitate.
Pasămite, pe vremea lui Tăriceanu, eu mergeam cu aceeaşi reţetă la vreo 5-6 spiţeri, cumpăram, la preţ redus, o poală de leacuri şi veneam cu ele acasă şi le băgam sub pat. Şi astăzi mai umblu la rezerva mea medicamentoasă de sub pat, scot de-acolo o sticluţă de sirop, iau o înghiţitură şi gândesc în nimicnicia mea, cu vinovată recunoştinţă: "Asta, bre, e de pe vremea liberalilor..."
Vecinul meu, om cu iniţiativă privată, şi-a deschis o drogherie cu acele produse. Mi-a zis şi mie să intru în afacere:
"Niet!" - am răspuns, ca o bugetară temătoare ce sunt - "Niet!"
Şi bine am făcut; că lui îi ridică Boc acum drogheria şi-l bagă şi la pârnaie, în timp ce eu îmi păstrez încă proviziile de sub pat.
Măsura computerizării reţetelor e complet inutilă, iar tam-tamul cu care a fost lansată, complet ridicol.
Domnul Eugen Nicolăescu, Ministrul Sănătăţii sub liberali, avea de ce să nu se ocupe cu asemenea prostii. Domnia Sa a instituit obligativitatea şi gratuitatea analizelor anuale, în luna de naştere a fiecăruia. În lumea civilizată există 4-5 tipuri de consultaţii medicale care se fac anual, obligatoriu şi gratuit. În Franţa şi endoscopia este anuală, obligatorie şi gratuită. Domnul Nicolăescu făcuse un prim pas. Şi ce s-a ales?! Nu au fost în stare guvernanţii actuali nici măcar să continuie un lucru bun început de alţii.
A mai încercat Eugen Nicolăescu să înlocuiască conducerea spitalelor cu economişti de profesie, ceea ce ar fi redus mafia uriaşă din spitale. Nu a reuşit, din cauza mafiei, dar a încercat.
Dar după patru guvernări Boc, cu ce rămâne concret poporul ăsta în domeniul prioritar al sănătăţii?!?
Boc şi Băsescu sunt puşi pe exterminare, nu pe însănătoşire.
Gafa e atât de mare încât eu am crezut la un moment dat că, pervers, mogulul a întrerupt emisiunea şi l-a pus pe Boc să se facă de râs cu un comunicat oarecare în direct. N-a fost aşa; comunicatul s-a produs la cererea domnului Boc.
Cum a fost cu putinţă, cititorule, o asemenea gafă?!?
Vorbim, totuşi, de Primul-Ministru al României şi de guvernul dumnealui!

luni, 26 iulie 2010

PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR


INCOMPETENŢA LA PUTERE







Acesta nu este un blog politic. M-am ferit cât am putut să cedez ispitei şi intenţionez să-l transform treptat într-un blog în limba franceză despre filmul european şi, mai ales, filmul francez, francofon în sensul larg şi românesc. Dar sunt cazuri când viaţa bate filmul şi când politica intră brutal în căminul fiecăruia dintre noi.
A trecut ceva timp de când, în ziua flăcării violete şi în locul Primului-Ministru, Preşedintele jucător Traian Băsescu a anunţat degajat măsurile de austeritate pe care ar fi nevoită să le ia România pentru a evita colapsul economic. Patru lucruri au frapat şi, după atâta timp, continuă să lovească cu brutalitatea unei măciuci la discursul de avarie al „marinelului”. Le vom lua pe rând:

1. Umilirea funcţiei de prim-ministru – nu a domnului Boc, personal, Domnia Sa consimţind la această umilinţă – prin punerea Premierului sub un soi de protectorat şi control prezidenţial, situat în afara constituţiei

S-a încălcat Constituţia, iar Premierul a fost castrat şi de iniţiative, şi de răspundere, fiind pus în situaţia jenantă de executant umil al unor ordine care îl transcend şi pe care el le pune în practică prin intermediul unui cabinet, ce nu pe el îl ascultă. Domnia Sa este doar un intermediar. Acestui guvern îi lipseşte minima tensiune necesară între oameni care ar conlucra la realizarea unui bine comun, dar care au şi pot avea idei, opinii şi mod de abordare uşor diferite.În această administraţie unui singur om îi este permis să aibă idei şi el chiar le are şi le etalează. Ele, ideile, vreau să spun, sunt simpliste, rudimentare şi foarte brutale în întruparea lor socială. Mai sunt 2-3 oameni care gândesc, dar sunt prea sfioşi ca să deschidă gura şi să contrazică, iar restul stau în poziţie de drepţi. Un preşedinte jucător a vrut să-nsemne că doar el trage mingi şi pumni, ceilalţi doar încasează. Ceea ce nu i-a mers deloc lui Băsescu pe vremea fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu - care s-a ţinut drept, ba chiar uşor rigid în calea valurilor - pune acum în practică nezdruncinat cu acest alter ego al său de proporţii reduse, domnul Emil Boc. Este şi motivul pentru care nu poate renunţa la Boc, aşa cum nu poţi renunţa la un organ obosit, uzat şi bolnav, dar care e al tău şi te-a slujit mult timp. Popescu-Tăriceanu şi Băsescu nu aveau cum să stea în aceeaşi barcă şi, din fericire pentru noi la vremea aceea, s-au separat.

2. BRUTALITATEA ŞI UNIFORMITATEA REDUCERILOR BUGETARE

Domnul Băsescu şi servitorii dumnealui din guvern şi din presă ţin morţiş la reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, indiferent de cuantumul salariului, fără să le pese, adică, cine va muri de foame şi cine va supravieţui. Cinismul băseilor este un soi de aisberg, de ale cărui dimensiuni ucigaşe nu-ţi dai seama până ce nu te loveşte.
Dintr-o leafă de 1400 roni redusă cu un sfert nu se mai poate trăi, în timp ce una de 14000 de roni, redusă, rămâne fabuloasă pentru majoritatea românilor; iar una de 24000 de roni, redusă, tot leafă nesimţită se cheamă.
Pasămite, românii trebuia să-i compătimească pe guvernatorul BNR şi pe prezidentul României că, doar, li se taie şi lor, măi...
Ce li se taie lor?
Cumva speranţa de viaţă, alimentele, medicamentele, sănătatea, dinţii şi organele pe care nu şi le mai pot trata la Viena, banii necesari copiilor pentru continuarea studiilor? Asta pierd ei?
Ei nu pierd nimic.
Ziaristul Petru Calapodescu nuanţa această ipocrizie infectă în felul următor:
„Culmea cinismului a fost când prezidentul a zis că el, personal, îşi va reduce indemnizaţia. Adică se va mulţumi doar cu vreo 7000 de lei, ba poate-şi va reduce şi coloana de maşini la doar 6-7, cu numai vreo 25 de sepepişti. Mai convingător ar fi fost dacă ar fi explicat cum ar putea trăi el şi familia lui cu 700-800 de lei şi nevasta şomeră, având de crescut şi două fiice.”
Îngrozitor rămâne procentul extrem de mare de tăiere a lefurilor, a chefului de viaţă, a dreptului la hrană, la sănătate şi la a avea copii al bugetarilor, mă refer aici la cei cu un salariu net de 700-2000 de roni. Nici FMI nu a cerut aşa ceva. Dominique Strauss-Kahn (DSK) vorbea despre o reducere a salariilor cu 15-20%, în condiţiile în care FMI nu se aşteaptă niciodată, dar niciodată ca indicaţiile să-i fie urmate întocmai, ba chiar să-i fie depăşite aşteptările, aşa cum s-a întâmplat, în premieră mondială, în România lui Băsescu. Chiar şi în Grecia, ţară aflată pe marginea prăpastiei, veniturile bugetarilor s-au redus cu 15%.
Nu au vrut să crească TVA la 24%, aşa cum recomandase DSK? Este oul mai deştept decât găina?
Dacă da, de ce au mai apelat la serviciile FMI? De ce nu au mers pe sfatul lui Călin Popescu-Tăriceanu, un adversar declarat al împrumutului la FMI?
Evident, ei au vrut să nu piardă de tot votul oamenilor de afaceri, deşi reducerea pensiilor cu 15% era o ilegalitate, pe care pensionarii urmau să o atace la CEDO ; noroc că Justiţia română nu a vrut să se facă de râs şi a reparat în timp util această porcărie. Chiar şi aşa o TVA de 24% este enormă şi România se poate făli că are cea mai mare TVA din Europa.
De unde foamea aceasta de bani şi ce ascunde ea?
Dan Suciu, un analist economic remarcabil, chiar dacă scrie la „22”, observa pe bună dreptate: „Pe medie, ţara noastră are un deficit cam la două treimi din cel al statelor cu probleme şi o datorie publică de 3-4 ori mai mică.”
Şi-atunci, de unde foamea aceasta de bani şi ce ascunde ea?
Voi încerca să răspund mai târziu.
Bizară este, la vreme de criză, şi obsesia pentru cota unică de 16%, deşi ţări cu tradiţie în aplicarea unor politici economice de dreapta – S.U.A., Germania – nu au dezvoltat această obsesie şi acolo unde economişti importanţi ca Liviu Voinea, directorul Grupului de Economie Aplicată, sau Sebastian Vlădescu vorbesc încă din 2009 de necesitatea revenirii la impozitul progresiv. Liviu Voinea recomanda încă din vara lui 2009 introducerea unei TVA sporite la produsele de lux. De ce nu se ia nici măcar această măsură minimală, care nici măcar nu i-ar afecta pe cei mai bogaţi?!? Sunt mai importanţi pantofii de lux ai Elenei Udrea decât pâinea şi carnea de pe mesele copiilor săraci? Şi cum a fost cu putinţă să se ducă la femeile sinistrate de la sate cu ajutoare constând în pantofi cu toc înalt?
În niciun stat european, oamenii nu ar fi tolerat aşa ceva. La noi faptul a fost răbdat şi a scăpat, în presă, foarte puţin comentat. Ca astfel de oameni să poată guverna, este absolută nevoie să se menţină în rândul maselor ignoranţa şi sărăcia. Nu degeaba se taie 25% din salarii, nu degeaba „are Băsescu intelectuali”. Asemenea guvernanţi nu pot stăpâni şi nu pot oferi spre consolare pantofi cu toc, fără să aibă măcar bănuiala unei gafe ireparabile, decât unui popor sărac şi prost şi care trebuie să rămână ASTFEL. ALTFEL, tăierile de salarii cu 25% nu ar fi posibile fără proteste de stradă înverşunate, organizaţiile sindicale ar fi veritabile, cu lideri nemăsluiţi, iar Băsescu nu ar mai avea „intelectuali”.
Sau poate că erau buni pantofii. Poate că ministresa a cumpărat anume pantofi eleganţi de damă, cu toc, în loc de adidaşi, bascheţi (sunt şi la modă bascheţii) şi pantofi comozi, înţelegând, în elitismul ei radical, să ridice ASTFEL nivelul celor din satele lovite de inundaţii şi noroaie. E grav! Înseamnă că ministresa nu are minte nici cât duce flecul pantofilor ei cu toc şi că degeaba „are Băsescu intelectuali”.
Să tai egal toate salariile bugetarilor şi să creşti TVA la toate produsele este o măsură pe care şi un analfabet putea s-o ia. Încă din vara lui 2009, Liviu Voinea era îngrijorat şi declara, într-un interviu pentru revista francofonă „Regard”, că „une augmentation générale de la TVA serait la mesure la plus facile à prendre, mais toucherait davantage les petits salaires et aurait un coût social très important.”
Este părerea celui care trece drept cel mai pesimist economist român, dar nici chiar el, cu ăştia la putere, nu şi-a putut imagina atunci că la o TVA mărită uniform pentru toate tipurile de produse se poate adăuga o amputare cu 25% a salariilor bugetare la fel de uniformă şi că presimţitele măsuri de austeritate se vor transforma în unele de exterminare; şi că mult trâmbiţata modernizare a României, posibilă numai sub dictatura luminată a lui Băsescu, va începe prin înjumătăţirea populaţiei, făcută cu barda, „pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai”, în care cei rămaşi „vor trăi bine”, călcând pe cadavrele celor înfometaţi.
Veţi întreba de ce vorbesc de înjumătăţirea populaţiei, acolo unde bugetarii săraci nu reprezintă chiar jumătate din populaţia ţării?
E simplu: adăugaţi-i la bugetari şi pe angajaţii din sfera privată care vor fi concediaţi, şi pe cei care vor rămâne dar pentru lefuri de mizerie, cât şi pe patronii care vor da faliment în urma reducerii drastice a consumului.
Cade mai bine cine cade de sus!
Sper că în ţara mea, în România, nu există niciun patronel sau patronoi atât de naiv încât să-şi imagineze că, în condiţiile în care agricultura, sănătatea şi educaţia sunt în suferinţă, când nu ai ce pune pe masă, nu ai bani să-ţi tratezi dinţii şi nici să înnoieşti ghiozdanele copiilor se va duce cineva să dea cu ultimii bani în ce bruma sau rahat produce patronul.Unii dintre ei s-au bucurat ca idioţii, acum o lună şi jumătate, de răul nostru, al bugetarilor. Când nu ai fantezie economică e bine, măcar, să ştii să te stăpâneşti. Fiindcă vei atârna în cui, în galantare, alături de marfa nevândută, şi te vei usca la soare precum peştele afumat, cu diferenţa esenţială că peştele se caută, dumneata, nu!
Cade mai bine cine cade de sus! Minimalismul, mie, prieten, ţie, duşman, te va distruge; te va arunca într-o lume în care tot ce produci dumneata e inutil. Criza, stimabile, e ca războiul. Minimalismul le însoţeşte pe-amândouă. Soluţia la criză e solidaritatea şi nu bucuria nătângă de răul celuilalt. Şi nu te mai bucura ca prostul că moare şi capra bugetarului, fiindcă , de murit, moare a doua oară tot capra dumitale!
Băselu ţi-a întins o momeală când ţi-a vorbit de sacrificarea bugetarilor „ graşi” şi de punerea matale la-ngrăşat în locul lor, iar dumneata – ştii ce-ai făcut? – ai înghiţit momeala cu viermi şi cu cârlig cu tot. Nu cred că mai rezişti până la viitoarele alegeri să dai cu votul tot în el. Asta, fiindcă te-ai bucurat de răul meu şi i-ai dat şi Băselului o satisfacţie, una din ultimele pe care le mai poate avea: învrăjbirea oamenilor. E bun la băgat fitiluri.
Deşi membru al cabinetului Boc, domnul Sebastian Vlădescu nu ar fi lipsit de idei raţionale. Evident, nu le poate comunica Premierului, pentru că acesta nu este decât un executant al unor ordine primite de la Cotroceni şi de la Banca Naţională.
Bietul Vlădescu, ce să facă?
Se uită-n vistierie şi nu vede nimic... Se uită la domnul Boc şi, din nou, nu vede nimic... şi-atunci îşi ia inima-n dinţi, pentru că are, şi fuge la „Ziarul financiar”, unde apucă măcar să-şi expună ideile, înaintea prăpădului.
Sinteza ideilor lui Vlădescu, eu o preiau după blogul lui Adrian Năstase. Aşadar:
„Vlădescu anunţă că MFP lucrează la un proiect de reformă fiscală, în baza căruia va fi construit şi bugetul pe 2011 şi care va avea următoarele principii:
- cote de impozitare progresivă a veniturilor, inclusiv a tuturor pensiilor, în trepte foarte mici şi cu zona de scutire plasată foarte jos, aproape de salariul minim pe economie care în prealabil să fie majorat cel puţin cu 30% pentru descurajarea evaziunii pe piaţa forţei de muncă
- (…)
- impozit pe profit şi impozit pe dividende reduse de la 16% la 15% pentru menţinerea competitivităţii fiscale a României
- cota de TVA redusă cu două-trei puncte procentuale faţă de nivelul actual de 24% »
Analistul Dan Suciu, deşi scrie la „22”, remarca şi el că „toate celelalte state care reacţionează la criză au avut şi acţiuni de creştere a veniturilor, nu doar de scădere a cheltuielilor...Creşteri de venituri se pot obţine fie prin majorările impozitelor importante, fie prin extinderea fiscalizării şi reducerea evaziunii. În această direcţie la noi nu s-a făcut nimic semnificativ.”
Ba iată că se-ncearcă acum câteva măsuri de reacţie la criză care par sănătoase, logice şi adecvate şi care, tocmai de aceea, sub administraţia Băsescu, nu vor fi aplicate niciodată. Este imposibil ca un singur om, oricât de genial ar fi – vezi cazul Băsescu, vezi cazul Ceauşescu – să aibă competenţe pentru toate ministerele unui guvern, să facă, adică, „marinelul” toate reformele, de la educaţie la finanţe, în dispreţul specialiştilor şi spre consternarea „beneficiarilor”. Aşa ceva nu se poate!
Criza ar fi fost mai puţin acută dacă Vlădescu ar fi fost lăsat să fie Vlădescu. Dar se doreşte, şi la nivelul guvernului, aceeaşi uniformizare pe care o vedem în sfera reducerilor bugetare. Şi apoi domnului Vlădescu i-au trebuit două luni şi jumătate ca să conceapă un proiect serios de reformă fiscală, în timp ce Băsescu a avut nevoie doar de câteva minute ca să anunţe nişte simple, rudimentare şi brutale amputări.
Este uimitor apetitul domnului Boc pentru aceste tăieri egale din viaţa fiecărui bugetar. Putea, de pildă, să aibă mai mult respect pentru miniştrii dumnealui, acel respect pe care Traian Băsescu nu îl are pentru dânsul, şi să le dea autonomie şi dreptul de a reduce cheltuielile bugetare LA NIVEL DE MINISTER cu 15% sau 20%. Românii sunt deştepţi, inventivi şi omenoşi, şi mulţi miniştri, chiar portocalii, s-ar fi descurcat mult mai bine decât domnul Boc. S-ar fi evitat atunci prăbuşirea în sondaje, cumpărarea liderilor de sindicat, care au fost dăruiţi cu sedii noi de domnul Boc, pentru merite deosebite în lupta împotriva guvernului şi căsăpirea egală a majorităţii bugetarilor. Miniştrii performanţi s-ar fi evidenţiat mult mai uşor, iar cei buni de remaniat s-ar fi văzut cu ochiul liber.
Sub administraţia Băsescu, acest lucru este definitiv imposibil! Pentru că Domnia Sa nu-şi doreşte miniştri performanţi, ci doar ascultători. Doar dictatorul are creier, doar dictatorul are idei, ceilalţi sunt simpli executanţi. Dictatorul nu are încredere decât dacă îi arăţi supunere. Această uniformitate, care e mama tuturor relelor, este inevitabilă sub dictatura Băsescu.
Vă mai dau un exemplu:
Pe vremea lui Boc al III-lea cel Mic, când Partidul Portocaliu guverna în acelaşi suc cu Partidul Roşu, era în fruntea Ministerului Educaţiei doamna Ecaterina Andronescu, o femeie cu tact şi foarte bună negociatoare. Faţă cu criza, El Presidente Băsescu şi Boc cel Mic au luat decizia istorică de reducere a salariilor bugetarilor cu 15,5%, timp de două luni. Dar, nefiind toţi portocalii, mai înţelepţi, cei din Partidul Roşu au cerut puţină autonomie pentru ministerele gospodărite de ei. Strâns cu uşa, Boc cel Mic dar al dracu’ a trebuit să cedeze. Doamna Ecaterina Andronescu nu şi-a pierdut cumpătul. S-a aşezat la masa negocierilor cu sindicatele şi, în scurt timp, a dovedit, cu pixul pe hârtie, că elevii nu trebuie alungaţi din şcoli, iar profesorii nu trebuie băgaţi în concediu fără plată, timp de două săptămâni. Era suficient, la vreme de criză, să se renunţe la salariul de merit şi la prima lunară de 2% şi procentul de 15,5% pe două luni era acoperit. Mai trebuia să se intre în concediu fără plată doar O SINGURĂ ZI; s-a convenit ca acea zi să fie ultima zi de şcoală de dinaintea vacanţei de Crăciun, când, oricum, foarte mulţi elevi lipsesc. În felul acesta, elevii nu ar mai fi pierdut două săptămâni de şcoală, profesorii nu ar mai fi avut leafa ciuntită timp de două luni, iar procentul de 15,5% la pătrat ar fi fost integral acoperit. Dar când Incompetenţa este la putere, normalitatea, bunul simţ şi tactul nu au nicio şansă. Băsescu a continuat să facă ce ştie el mai bine: să învrăjbească. Partidul Roşu s-a supărat şi a ieşit de la guvernare. Boc al III-lea a devenit Boc al IV-lea, dar tot mic, rău şi insipid.
Bine, bine, dar măsurile anticriză luate de Ecaterina Andronescu trebuia să rămână, măcar de dragul faptului că elevii nu mai erau alungaţi din şcoli două săptămâni.
Ei bine, NU!
După plecarea PSD-ului, ciuma portocalie, invadând şi înecând toate ministerele, a hotărât uniformizarea ucigaşă: nu ai voie să ai idei, nu ai voie să ai soluţii. Trebuie să asculţi şi să te supui. În contact cu Băsescu, liderii de sindicat, aceşti milionari în euro – oare pe spinarea cui? – au devenit, din nou, suspect de obedienţi şi au acceptat amputarea, FĂRĂ NICIUN FEL DE COMENTARIU, deşi aveau soluţia în buzunar: doar nu se tăia de la ei. Dimpotrivă, ei şi-au primit tainul. Mă amuză să rezum, pentru cititorii mei, sensurile cuvântului tain:
1. „porţie de alimente sau de băutură care se dădea zilnic ienicerilor, ostaşilor pământeni, subalternilor, de către domnitor sau boieri”
2. „sumă de bani care se dă zilnic servitorilor, echivalentă cu raţia lor alimentară”
3. „porţie de nutreţ care se dă animalelor într-o anumită perioadă de timp”
Această amputare care putea fi evitată FOARTE UŞOR, folosind munca altuia, este oribilă.
Să fie doar prostie, în amestec cu răutate şi câinoşenie?
Eu cred că nu. Chiar şi prostia are o limită.
Eu cred c-a fost atunci şi acolo o repetiţie generală. Ei ştiau ce măgărie au de gând să declanşeze în vară; aşa că i-au arvunit pe liderii de sindicat, după care au testat gradul de suportabilitate al salariaţilor.
Pentru ce atrocităţi au de gând să facă în continuare le trebuie supunere. Supunere deplină.

3.INEXISTENŢA MĂSURILOR DE REDRESARE ECONOMICĂ

La criză se reacţionează prin reducerea cheltuielilor, prin măsuri de creştere a veniturilor la bugetul de stat, dar şi prin acţiuni de stimulare a economiei şi mediului de afaceri. Aşa ceva lipseşte cu desăvârşire din discursul domnilor Băsescu şi Boc.
Pe blogul său intitulat „ministru >> prim-ministru >> blogger”, toate trei ipostazele devenirii fiind asumate cu un orgoliu egal, domnul Adrian Năstase comentează:
„Ceea ce continuă să mă şocheze este însă lipsa oricărei discuţii despre alte soluţii. Din partea Puterii vedem că nu mai avem decât o soluţie cu două variabile negative. Nu există nimic pozitiv, nu se propune nicio perspectivă, alta decât cea a dezastrului. Refuzul obstinat al actualei guvernări de a discuta şi despre alte soluţii denotă nu curajul sacrificiului politic de care vorbea Traian Băsescu, ci o doză de autism incredibil. Oamenii aceştia sunt setaţi pe o linie care duce într-o fundătură şi nu mai aud niciun semnal de alarmă.”

4. ABSENŢA TOTALĂ A REFERIRILOR LA CHELTUIELILE PENTRU BUNURI ŞI SERVICII

Pentru că îl cunoaştem pe domnul Traian Băsescu şi pe partidul dumnealui, nici nu ne-am fi aşteptat să facă referiri la reducerea sau stoparea achiziţiilor publice, care, dimpotrivă, au crescut într-un ritm aiuritor. Vedeţi, aci sunt banii dumneavoastră!
Iar eu mi-am notat cu grijă unde trebuie să mergem ca să vedem în ce s-au dus lefurile noastre ciopârţite, umilinţa sărăciei şi durerea fizică netratată.
Rămâneţi cu mine şi nu veţi regreta. Sunt lucruri pe care, parţial, le ştiţi dar eu le voi face palpitante.
Pentru început, ne vom îmbarca pentru comuna Vădăstriţa, judeţul Olt. Vom călători cu „Gazeta sporturilor” şi Cătălin Tolontan.
Ce credeţi dumnavoastră că se înalţă la Vădăstriţa, în judeţul Olt?
Desigur, aţi ghicit: o sală de sport! S-au umplut satele patriei de săli de sport. Copii nu prea mai sunt pe la ţară, profesori de sport calificaţi, nici atât, dar, pe măsură ce aceştia din urmă sunt ameninţaţi cu reduceri de personal, creşte vertiginos numărul sălilor de sport ridicate sau – atenţie! – măcar contractate.
Pentru că, de fapt, la Vădăstriţa nu am nimic să-ţi arăt, iubite cititor. Tocmai de aceea e palpitant. Lucrările au început abia pe 14 iunie a.c., după ce pe 7 iunie CNI (Compania Naţională de Investiţii, aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului) a emis ordinul nr.5812, prin care firma SC TCM Nord se putea apuca de treabă. Ceea ce ea a şi făcut numai că n-o lasă presa, care, iată, incită populaţia flămândă să afle că PLATA PENTRU LUCRARE S-A FĂCUT CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE EMITEREA ORDINULUI DE CONSTRUIRE ŞI DE PUNEREA PRIMEI PIETRE DE TEMELIE.
În decembrie 2009 firma SC TCM Nord primeşte de la CNI aproximativ 150.000 de euro din totalul de 750.000 de euro, cât valorează lucrarea.
GSP s-a interesat în virtutea cărui punct din contract s-au făcut plăţi în avans. Tolontan a vrut să vadă contractul şi ordinul de plată. Răspunsul CNI este unul aiuritor:
„Datorită complexităţii informaţiilor solicitate transmiterea acestora se prelungeşte, în conformitate cu prevederile legale, până la 30 de zile.”
Şi Tolontan explică:
„Complexitate” înseamnă două documente elementare şi tocmai acet răspuns al CNI, care tergiversează lămurirea, arată cât de straniu este cazul. Pentru că SC TCM Nord a câştigat mai multe săli, nu doar pe cea de la Vădăstriţa. Pentru că CNI a căpătat în media reputaţia de „puşculiţă electorală”, DUPĂ CE S-AU REVELAT NUMEROASE INVESTIŢII CĂTRE SPONSORII CAMPANIILOR ELECTORALE. În perioadele sau în proximitatea imediată a alegerilor s-au făcut plăţi importante, dar nimeni nu a ştiut până la cazul Vădăstriţa că s-au plătit bani în avans!”(s.n.)
La ei merg banii dumneavoastră! La sponsorii campaniei electorale! Câştigarea alegerilor prezidenţiale a fost dorită cu înverşunare, prin orice mijloace, indiferent de costuri şi, pe la începutul lunii mai, a venit scadenţa.
Eu cred că cel mai cinstit şi sănătos mod de a reacţiona la criză este, în primul rând, prin reducerea achiziţiilor publice. Pentru ce ne trebuie săli de sport, patinoare foarte scumpe, noi centre Spa, indicatoare turistice în relief, cele mai scumpe din Europa, mături inteligente şi sofisticate de spart gheaţa, de 13.000 de euro bucata, şi preşuri din fibră de cocos, când noi reducem raţia la alimente, oricum modestă, şi trăim sub ameninţarea zilei de mâine?!?
Păi, ne trebuie! Fiindcă, în Republica Moldova, toţi alegătorii – dar toţi – au votat cu domnul Băsescu, în Autralia şi cangurii au votat cu domnul Băsescu, iar la Paris, se spune că au fost mult mai multe voturi decât alegători. Toate s-au făcut cu scuza „modernizării României”, iar fidelitatea costă şi-atunci vrem, nu vrem, contribuim şi noi cu 25% din venit la „o campanie electorală de zeci de ori mai scumpă decât a fost declarată”, după cum notează GSP.
De la Vădăstriţa şi Paris, haideţi să ne întoarcem la Bucureşti. Aici, edilul sectorului 3, domnul Liviu Negoiţă, sparge, în plină criză, 4 milioane de euro pentru două săli de sport şi o sală de fitness. Bani publici, domnilor! Toată lumea susţine, de voie, de nevoie, aceste achiziţii năucitoare dar noi, bugetarii, prin tăierile care ni se aplică, le plătim de două ori. Ce-o fi în sufletul nostru?!
Dar de unde obsesia aceasta pentru sălile de sport?
Vedeţi dumneavoastră, sălile de sport nu necesită cine ştie ce proiectare, ele având aceleaşi tipare şi devenind astfel candidatele ideale la a-i recompensa gras pe nişte sponsori fideli pentru o muncă nu tocmai grea.
Se-ntâmplă exact ca pe vremea lui Ceauşescu, când noi muream de foame dar „ţara întreagă era un şantier”, cu simpla diferenţă, vizibilă cu ochiul liber, că, totuşi, construcţiile erau atunci mai consistente, mai de „doamne-ajută” şi chiar mai necesare.
„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?”
Ba,cum să nu! Juvaerul se află la Răchiţele, comună istorică, unde a văzut lumina zilei Premierul Crizei, domnul Emil Boc, valorează 600.000 de mii de euro – juvaerul, nu domnul Boc - şi are forma unei măricele...săli de sport cu 150 de locuri în tribune. Domnul Boc a mai spart 190.000 de euro pentru a transforma Căminul cultural din Răchiţele într-un mic teatru... Ce le lipsea Răchiţelor! Aci trăieşte mama Premierului, doamna Anuţa Boc, în vârstă de 71 de ani, care, contactată de Antena 1 pentru a comenta tăierea pensiilor şi a salariilor decisă de fiul ei, a avut un discurs de-a dreptul... elitist, usturător şi halucinant: „Lumea nu vrea să mai lucre nimic. Vrea doar să doarmă, să doarmă cât or putea.”
Dumnezeule, ce babă rea! Putea, ca o femeie bătrână, să fie împăciuitoare, să spună că e greu... ea, nimic! Repetiţia „să doarmă, să doarmă” exprimă ură cu violenţă, iar vorbele „cât or putea” cad ca un balon dezumflat la capătul unui discurs răzbunător dar care nu şi-a găsit satisfacţia.
Legenda spune că-l bătea pe Boc când era mic şi de aceea Premierul a ieşit atât de ascultător şi, cum se spune în popor, incapabil să întoarcă vorba, să se încăpăţâneze, să fie el. Între timp domnul Boc a crescut, a ajuns prim-ministru şi locul măicuţei Anuţa a fost luat de preşedintele Traian Băsescu, despre care nu s-a auzit că şi-ar bate premierii şi, prin urmare, nici legenda nu povesteşte dar domnul Boc tot ascultător a rămas. Aşa s-a rupt dumnealui...
Din inima Ardealului, din judeţul Cluj, venim din nou în Babilonul modern, Bucureştiul. Mergem în Sectorul 6, pe strada Dezrobirii, stradă care se primeneşte cu borduri noi pe care le îmbracă peste cele vechi, măcar că şi acestea sunt noi-nouţe. La vreme de criză, primarul are bani de spart, BORDURILE ÎNTINZÂNDU-SE PE CÂTEVA ZECI DE KILOMETRI şi ajungând la modesta sumă de 20.000 de euro. Şi sunt bani care se sparg pentru o treabă perfect inutilă, domnilor! Sunt bani furaţi din buzunarul nostru!
La ei sunt banii dumneavoastră!
Dar haideţi să mai mergem prin ţară să vedem ce mai găsim. Ne oprim la Bârlad, unde vedem străzi fără canalizare şi localnicii ne spun că nu au nici apă curentă. Şi ce contează, că doar nu au votat pentru aşa ceva! Ei au votat pentru un cinematograf 3D şi pentru un centru Spa. Unui popor care e departe de a fi campion la consumul de apă şi săpun îi faci centru Spa; şi acolo unde cinematografele patriei stau goale în ciuda modicităţii preţului, mai trânteşti unul, şi încă 3D, şi încă la Bârlad, domnilor! Când ele stau goale în oraşe mai mari. Cei 19 consilieri ai oraşului Bârlad au votat după cum urmează:
13 consilieri PSD au vrut să facă şi masaj şi să se uite şi la filme 3D. Dolce vita la vreme de criză sau „trai neneaco” pe banii publici.
Cei trei consilieri PDL au votat doar pentru masaj şi pentru „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Doamne fereşte!
Spre cinstea lor, au votat împotriva proiectului doar cei trei consilieri PNL: nu au vrut, la vreme de criză, nici masaj, nici 3D!
Dar asta e mizilic, cititorule, faţă de ce avem la Braşov. Aicea ne întâmpină unul din cele mai costisitoare patinoare acoperite din Europa. (sursa: GSP). S-au spart pentru el fix 12 milioane de euro!!! Vecinii unguri au avut mai puţin noroc: ei au construit două patinoare, unul acoperit şi altul în aer liber dar au spart pentru ele doar 4 milioane de euro. Ce fraieri! Adică, să fii la putere, să poţi s-arunci cu banii şi să-ţi fie ruşine, totuşi, de propriul popor?! Ce oameni! Au dreptate ungurii să se ţină măreţi.
Democraţia costă, s-a spus. Dar au şi ungurii alegeri, au şi ungurii campanii electorale! De ce costă la ei două patinoare doar 4 milioane de euro, iar, la noi, unul singur triplează această sumă?!? Şi încă la vreme de criză!
Ruşinea e atât de mare încât nu mai pot comenta.
Da, dar ungurii nu au indicatoare turistice în relief. E drept că nu au nici nevoie de aşa ceva. Doar o singură ţară europeană se mai făleşte cu asemenea indicatoare şi, după ăia, noi! Indicatoarele 3D au atât de puţină căutare în Europa încât se produc doar într-un singur loc pe bătrânul continent. Ceea ce frapează este completa lor inutilitate. La fel de bine îţi faci treaba şi cu indicatoare plate. România are nevoie de indicatoare 3D, tot atât cât au nevoie ţărăncile sinistrate de pantofi cu toc. Numai Elena Udrea putea să comande asemenea marfă şi să spargă pentru ea fix 840.000 de euro, fără TVA.
„Bravissimo!”, îi strigă măgarul lui Goya, maimuţoiului care cântă la ghitară. „Bravissimo” vor striga măgarii patriei la indicatoarele Elenei Udrea.
Haideţi acum, pour la bonne bouche, să facem o vizită la Cotroceni. La final de mandat, familia prezidenţială se va poza în faţa palatului cu un aparat de fotografiat pentru care-au spart, din bani publici, 10.000 de euro. Au cheltuit anul acesta, într-o jumătate de an, mai mult decât în 2009. Probabil s-au gândit că vor părăsi palatul şi, barem, să se simtă bine. Eu vă rog să vă ştergeţi bine pe picioare şi să călcaţi cu milă: din cauza recesiunii, s-au pus pe jos preşuri din fibră de cocos! Ce-i lipsea chelului!

***

Cultura va suferi şi ea. Minimalismul va face legea în teatru şi film şi ravagii pe scenele de operă. Înţeles în esenţa lui, minimalismul nu este un duşman. El te-ajută să nu te scufunzi când apele sunt prea reci şi mulţi au făcut carieră sub semnul lui. Ca să îl adopţi, ai nevoie de trei calităţi: inteligenţă cu tentă pragmatică, vitalitate şi un oarece spirit spartan; adică să nu îţi pară rău de lucrurile la care renunţi, să nu priveşti înapoi, să mergi înainte, ca soldatul, cu sau fără lacrimi în ochi; contează mai puţin.
Dar eu, acum, sunt ridicolă fiindcă vorbesc ca despre artişti autentici. În realitate, artiştii români sunt versatili. Majoritatea a adoptat dessous-uri portocalii. Cei mai mulţi directori de teatru sunt simpatizanţi PDL şi când, din cauza crizei, spectatorii se vor rări, iar invitaţiile plătite de la buget se vor termina, li se va putea face trampa, bine mersi, cu teatrul din Răchiţele, unde au la dispoziţie şi o sală de sport pentru montări mai grandioase.
În faţa crizei şi a dictaturii, extrem de puţine proteste au venit din partea scriitorilor şi artiştilor. Cultura este, după armată, al doilea domeniu de activitate din România în care se stă foarte mult în poziţie de drepţi. Lipsa banilor şi, mai ales, a libertăţii te ajută să ghiceşti calitatea „creatorilor”.
Lucrul cel mai trist e că primii care vor suferi sunt cei mai complecşi şi mai cultivaţi dintre artişti: cântăreţii de operă.
Artiştii plastici, ei, o vor duce bine. O vor picta pe Elena Udrea, cu sau fără zvastică pe crupă, şi vor trăi bine!



***



La mitingul din 19 mai, sindicatul poliţiştilor a avut cel mai frumos şi mai hotărât slogan:
„Băsescu, Băsescu,/ Ia-ţi piticul/ Şi te du!”(bis)
Dar unde să se ducă?
La Constanţa, la Radu Mazăre, care pregăteşte în secret serbări fastuoase pentru revenirea lui Băsescu, cu salve de tun şi foc de artificii?
În Bulgaria?
E criză şi acolo şi nu au covoare din fibră de cocos.
La unguri?
Mi-e teamă că n-au să-i placă patinoarele. Ale noastre sunt mai scumpe.
La alegerile din 6 decembrie 2009, pe teritoriul României, ţara în care îşi imaginează că poate tăia salarii şi pensii, Traian Băsescu nu a obţinut majoritatea voturilor. Alegerile le-a câştigat cu ajutorul moldovenilor, al parizienilor şi al cangurilor din Australia. Găsesc natural să se ducă la cei care l-au votat.
Dacă Radu Mazăre se răzgândeşte şi nu-l mai vrea, la ei să se ducă.
La canguri.

duminică, 2 mai 2010

UN PROPHETE PAS COMME LES AUTRES

UN PROPHETE PAS COMME LES AUTRES




« Un prophète » est le cinquième film de Jacques Audiard en tant que réalisateur, après »Regarde les hommes tomber » (1994), « Un héros très discret » (1996), « Sur mes lèvres » (2001) et « De battre mon cœur s’est arrêté » (2005).
C’est toujours lui qui signe les scénarios de ces films.
« Un prophète » est sorti en 2009, d’après une idée originale d’Abdel Raouf Dafri et co-écrit par Jacques Audiard, Thomas Bidegain et Nicolas Peufaillit. Il doit ses décors extraordinaires à Michel Barthélémy.
Un très bon film et très primé.
En 2009 il a emporté le Grand Prix du Jury au Festival de Cannes, le prix Louis-Delluc et le Prix des auditeurs du « Masque et la Plume », pour le meilleur film français. Tous mes lecteurs francophones ne savent pas que, depuis 1990, à l’initiative de Jérome Garcin – l’animateur de cette émission de France Inter – les auditeurs sont encouragés à désigner leur meilleur film français et étranger de l’année. J. Audiard est l’un des favoris des auditeurs du « Masque et la Plume », attendu que son film précédent – « De battre mon cœur s’est arrêté » a eu le même prix en 2005.
En 2010, « Un prophète » est récompensé du Prix Lumière – prix de la critique internationale en poste à Paris – pour le meilleur réalisateur et le meilleur acteur : Tahar Rahim.
A la 35-è cérémonie des Césars, présidée par Marion Cotillard, « Un prophète » connaît un succès éclatant, mais sans suspense, ni surprise. On s’attendait presque à ces 13 nominations qui ont valu à ce film 9 Césars, ce qui fait qu’ « Un prophète » l’emporte sur « De battre mon cœur s’est arrêté » qui ne s’en est adjugé que...8 en 2006 !
« Un prophète » se voit récompenser du César pour le meilleur espoir masculin (Tahar Rahim), le meilleur scénario, le meilleur photo – le prix de Stéphane Fontaine, qui l’a emporté également en 2002 pour « Sur mes lèvres « ,le meilleur second rôle masculin (Niels Arestrup, récompensé pour la deuxième fois sous la direction d’Audiard après « De battre mon cœur s’est arrêté »), le meilleur montage (Juliette Welfing), les meilleurs décors, le meilleur réalisateur, le meilleur film et le meilleur acteur : Tahar Rahim. C’est pour la première fois dans l’histoire des Césars qu’un comédien gagne, le même soir, le César du meilleur espoir et celui du meilleur acteur.
Jacques Mandelbaum, un critique du »Monde » écrivait en 2009 qu « il y aurait mauvaise grâce à ne pas voir dans cette fraternité entre le réalisateur et son personnage une vraie générosité de cœur.
C’est elle qui permet au premier de signer son meilleur film et au second de crever l’écran.(...) Ce n’est pas le grand soir, mais c’est sans doute le maximum qu’un cinéaste puisse faire à la place qui est la sienne. »
Audiard raconte les circonstances où il a connu le jeune Rahim. Celui-ci jouait dans une série – « La Commune » - pour Canal Plus, dirigée par un ami d’Audiard. Il a rencontré Rahim en se rendant au tournage de son ami.
Et, Audiard de continuer :
« Je suis revenu avec lui en voiture. On était trois sur la banquette arrière, j’ai su qu’un jour je tournerais avec lui, même si je ne l’avais jamais vu. »
Il existe une différence entre un bon cinéaste pur-et simplement et un grand artiste. Ce dernier est capable de faire devenir les lieux qu’il parcourt et les humains qu’il y rencontre. Ceux-ci donneront des fruits et ces fruits porteront la marque de l’Artiste. C’est comme une dynastie. Les vrais artistes ouvrent et élargissent le monde.
Mais revenons à nos...Césars. Une autre récompense, c’est l’Etoile d’or de la presse du cinéma français, pour le meilleur film, le meilleur réalisateur et le meilleur scénario. A Londres, « Un prophète » a emporté le BAFTA du meilleur film étranger, tout comme « De battre mon cœur s’est arrêté », en 2006.
« Un prophète » a été nommé également aux Oscars 2010, dans la catégorie « Méilleur film étranger ».
Ce film ne serait pas ce qu’il est sans ces gens-là, qui, par leurs corps, leurs mouvements et leurs voix, font qu’une idée devienne film, écrivent de leurs corps l’histoire sur l’écran – les comédiens. Ils sont mémorables et obsédants : Niels Arestrup, dans le rôle de Cesar Luciani, et Tahar Rahim, dans Malik.
Nous allons être bouclés avec eux pour deux heures trente et aurons un seul regret : que le temps passe trop vite, tant ce film est attachant.


I. LA CENTRALE


Malik El Djebena, un jeune maghrébin de 19 berges, analphabète et sans famille, est emmuré pour six ans dans une prison centrale pour avoir frappé un policier, bien qu’il nie l’avoir fait. A vrai dire, il ne semble pas ce genre de mec à même de frapper un flic. Lorsqu’il entre en centrale, Malik est maussade, empoté, rétractile et taciturne. C’est ainsi que commence ce film de prison, qui évoque « Le Trou » de Jacques Becker (1960), mais c’est plus qu’un film de prison : c’est un roman de formation et un film allégorique. La geôle est un microcosme et une métaphore du monde et de la vie.
Malik découvre peu à peu l’univers de la centrale. L’insersion dans un milieu quelconque est toujours violente. Même si vous n’attaquez pas, votre arrivée détermine les autres à serrer les rangs. Vous ne devez pas être là pour des prunes, vous y êtes pour quelque chose, évidemment.
Voici Malik dans la cour de la prison. Il n’a pas le temps de s’enorgueillir de ses chaussures neuves ; d’un coup, il se fait rosser, déchausser et voler et cela, sous les yeux des gardiens qui, dans ce film, font partie du décor et non pas de l’action et qui feignent de ne rien voir. Malik ne perd pas le temps, il observe la centrale, il apprend à se taire et, tout comme Vito Corleone du « Parrain » de Coppola, il se tient sur la réserve. Il comprend que la loi y est faite par un vieux Corse, César Luciani, qui jette les yeux sur le jeune Arabe si réservé et entend l’intégrer. Malik a « de la chance » :dans la centrale vient d’être enfermé un Arabe pédéraste, d’un clan rival, qui aurait pu faire le cafard mais qui ne le fera jamais, vu que Luciani veille à ce que la situation soit dominée par ses gens. Avec Malik, il trouve chaussure à son pied. Le jeune homme se fait rosser, et pour cause, il a besoin de protection,donc. Il en bénéficiera, mais ça se paye : Luciani fait à Malik une proposition que celui-ci ne peut pas refuser ; s’il refuse, il meurt, du fait qu’il en connaît la teneur. Malik doit tuer, même s’il ne l’avait jamais fait, doit devenir criminel pour éviter le rôle de la victime. Cela l’affole. Il frappe un prisonnier afin de se faire enfermer dans un cachot et échapper, de cette manière, à l’affreuse épreuve qui l’attend. C’est en vain. Il constate une fois de plus que les autorités de la prison sont, elles aussi, à la botte de Luciani.
Que faire ? Où s’enfuir ?


II. LE MEURTRE


Malik se fait rosser à maintes reprises pour avoir désobéi et pour n’avoir pas appris la leçon concernant le scénario du crime, que l’Arabe répète avec un Corse, qui joue le rôle de la victime : avec la complicité d’un gardien – à quelque chose gardiens sont bons – Malik doit s’introduire dans la cellule de Reyeb – le détenu qui doit mourir - , lui offrir ses faveurs et, au moment de la pleine extase, lui trancher la gorge avec une lame de rasoir dissimulée dans sa bouche. Malik a des problèmes avec cette lame, cette misérable arme du crime : elle lui donne le goût du sang et de l’horreur d’être et de rester vivant en supprimant la vie d’autrui.
Voici Malik dans la cellule de Reyeb. Celui-ci n’a aucun soupçon. Il est même tendre et se prépare pour une véritable leçon d’amour. Mais Malik a des problèmes avec sa lame qu’il ne réussit pas à dissimuler ; il se trahit. Reyeb réagit et un affreux corps à corps s’engage. Chacun défend sa vie : Malik ne sera pas un criminel. La scène, d’une tension insupportable, est étirée au maximum, avec des gros plans d’une rudesse farouche, qui font trembler pour la vie de Malik et souffrir pour le destin impitoyable de Reyeb. C’est alors que les destins des deux hommes se tressent indissolublement et, lorsque le sang jaillit de la gorge de Reyeb, baignant le corps et les habits de Malik, on marque le moment d’une renaissance, c’est le baptême du sang de Malik, organisé dans la prison par les Corses, c’est le moment où commence sa formation. Le sang est livré par Reyeb qui devient le frère, le conseiller et le confident de Malik. Il habitera le cerveau et le cœur du jeune Arabe lui prédisant l’avenir et lui donnant de bons conseils. C’est bien lui le prophète, le guide.
Extraordinaire, la scène du meurtre est capitale dans ce film.


III. LE RESEAU


Ce meurtre permet à Malik de s’endurcir et de comprendre le sens du sacrifice qui ne doit pas être inutile : Reyeb a fait son devoir, celui de mourir. C’est à Malik maintenant de venger cette mort et de lui assigner un sens.
J’ai oublié de vous dire que notre Arabe est illettré mais intelligent ; ça veut dire, en premier lieu, qu’il est adaptable et conscient de ses limites. Intelligent et adaptable, il commence par observer le milieu. Les Corses le protègent mais le traîtent d’ » esclave arabe » et il accepte avec une sérénité gaillarde la protection, de même que la soumission et les insultes. Il semble avoir le temps de son côté. A travers les six ans de prison, il apprend à lire et à écrire. On enseigne même le passé simple aux détenus. La sagacité de Malik lui dit que rien n’est inutile dans la vie et son intelligence prend vite la forme distributive d’un réseau où chaque nœud va jouer un rôle. S’il n’a pas de rôle, le nœud, on va lui en assigner un. Peu importe à Malik le mépris des Corses, tant que, discrètement, c’est lui qui bat les cartes. Il n’est plus le jeune maladroit et fragile pour lequel nous avons tremblé. Sa légèreté et sa gaillardise nous disent qu’il est devenu capable de manipuler ceux qui le méprisent et, comme il sait lire, il se met, à l’aide d’un dictionnaire, à apprendre le corse, la langue de ses prochains ; ça veut dire que la prison est d’abord une école de la vie. A un moment donné, il fait apprendre à Luciani qu’il comprend le corse. Pourquoi le fait-il ? Pourquoi ne pas taire ses habiletés ?
Les jeunes Corses avaient déménagé pour rejoindre une prison corse à la suite d’un décret du Président Nicolas Sarkozy. Seul, le vieux lion y est resté. Luciani n’a plus que Malik. Celui-ci est pressé d’en faire ses choux gras: offrir ses services, se rendre utile, pénétrer dans le réseau, bouger, évoluer. Le vieux lion le considère de son regard tendre-farouche et consent encore une fois à l’ »intégrer ». L’Arabe aura des missions dehors qu’il accomplira au nom de Luciani.
La prison est un réseau qui unit en principal Corses et Arabes. Le cerveau du réseau est Cesar Luciani. Corrompus, les gardiens français n’en sont que les figurants. Le champ de manœuvre est assuré par les Arabes qui « pensent avec les couilles », selon l’expression du même Luciani. Malik, lui, il est intelligent, sournois et débordant de vitalité. L’intelligence et la vitalité sommeillaient en lui lorsque Luciani a décidé de l’intégrer. Cesar Luciani est le vrai maître dans cette école de la vie qu’est la prison. Un maître dur, ayant la puce à l’oreille et autoritaire, qui entend que ce soit chaque fois lui qui donne les cartes : »Quand tu sors pour moi, tes sorties m’appartiennent ! »
Le monde où Malik sort n’est que le réseau plus grand qui enveloppe et organise le réseau réduit de la prison. Le cerveau qui découvre, invente et organise tous ces réseaux est...un réseau.
L’internet dont je me sers pour écrire est un réseau qui me permet de sortir, de sorte que mes sorties m’appartiennent.
Tout, autour de nous, est un réseau ; et notre cerveau, c’est le carrefour de tous ces réseaux. Il faut mettre au travail et à profit ce cerveau. C’est ce que Malik apprend de Luciani et ce n’est pas peu de chose. Luciani est une sorte d’abbé Faria qui parachève l’éducation de Malik. Mais, par rapport à Edmond Dantès, le futur comte de Monte-Cristo, Malik est plus inventif et assez madré.
Dehors, il saura utiliser son cerveau, ses amis, la confiance de Luciani et même ses ennemis. Il s’avèrera à même de « slalomer, composer avec les contraires, se débrouiller des rituels, des codes, des langues, des pièges, des férules, pour trouver son propre chemin » comme écrit quelque part François-Guillaume Lorrain, le critique du « Point ».
En prison, Malik s’était lié d’amitié avec un jeune Arabe, Ryad, marié, père d’un enfant et atteint par une maladie maligne. Libéré, celui-ci deviendra son meilleur collaborateur et lui offrira couvert et gîte au besoin. Le soir Malik doit regagner la prison et c’est seulement avec la participation de cet ami qu’il réussit à mettre sur pied une affaire (personnelle) de...stupéfiants. Ryad se laisse facilement convaincre, attendu qu’il a un enfant et il ne veut pas lui léguer rien qu’ « une télévision et un réfrigérateur ».
Luciani ne tarde pas à prendre ombrage de la débrouillardise de Malik qui joue à coup sûr et, pour l’entraver, le rappelle à l’ordre dans une scène d’une violence extrême où l’Arabe se fait rosser pour la dernière fois. Il l’a juré. Luciani accompagne sa réprimande de cette phrase mémorable : « Si tu bouffes, c’est à cause de moi ; si tu rêves, si tu penses, si tu vis, c’est à cause de moi », phrase qui ne trahit pas seulement la confiance contrariée d’un père autoritaire, qui « reste un père, même dans ses rigueurs », mais également le complexe irrépressible de supériorité de l’homme blanc qui entend postuler son rôle civilisateur : « Si tu bouffes (si tu as des ressources), c’est à cause de moi ; si tu rêves, si tu penses (si tu es en état de faire des projets), c’est à cause de moi, si tu vis (si tu as la vie sauve), c’est à cause de moi. »
Il dit « c’est à cause de moi », et non pas « grâce à moi » et ce n’est aucunement une négligence. Quand il assume ce rôle civilisateur, l’homme blanc ne désire pas absolument que son travail ait des conséquences positives sur les autres races, mais ce qu’il fait porte cependant la marque de sa civilisation et du progrès. Je ne dis pas que l’homme blanc exagère mais, de toute façon, il néglige quelque chose de très important : que le monde a évolué et, surtout, qu’il évoluera, que le sens de cette évolution reste imprévisible et qu’un prophète ne peut qu’en dénicher certaines directions. Pour le monde moderne, le Prophète n’existe plus, il n’y a que des prophètes aux pouvoirs amoindris.
Malik continuera de sortir et de ramifier son réseau parallèle. D’abord, il « travaille pour sa gueule » pour rejoindre finalement l’autre camp, celui des musulmans. Il n’est pas sanguinaire mais, de toute façon, s’est endurci et veut se venger contre Luciani de toutes les humiliations qu’il a dû subir. Il trahit le vieux mafieux et applique même le principe, très profitable d’ailleurs, suivant lequel les ennemis de mes ennemis sont mes amis : il donne la vie sauve à deux mafieux opposés à Luciani, malgré les ordres du vieux loup que Malik ne redoute plus.
Un moment significatif, c’est l’embarquement pour Marseille, où il voyage au nom de Luciani qu’il trahit. C’est pour la première fois qu’il vole et la première fois qu’il voit la mer. Il s’en réjouit et sa joie garde encore quelque chose de virginal. Quel grand acteur ce jeune Tahar Rahim, un comédien inépuisable aux possibilités étonnantes, un réservoir de nuances, très intelligent et bien sympa !
A Marseille, il collabore avec les musulmans, ennemis des Corses, et connaît un parent de Reyeb, sa victime, qu’il n’a aucunement voulu tuer. Les choses s’arrangent et il est invité à prendre un bain de mer. Malik reste prudent devant cet énorme félin qu’est la mer et ne fait que trempette. Il y a quelques gros plans avec la mer surprise dans son épaisseur avec ses « entrailles de raisin », comme dit le poète. Tout dans ce film est épais et dense, bien que la construction demeure rigoureuse. D’ailleurs la rigueur augmente l’épaisseur.
Cette ville de Marseille ouverte à tous les vents, à tous les astres, à tous les bougres, à toutes les affaires et à toutes les intrigues m’évoque une fois de plus Edmond Dantès, le héros d’Alexandre Dumas, de la même race et au destin similaire que Malik El Djebena. L’archipel du Frioul est propriété de la ville de Marseille depuis 1971. If, c’est la plus petite île de l’archipel, faisant face à Marseille. Sur l’îlot d’If se trouve la forteresse où Edmond Dantès, durant 14 ans, a dû tout apprendre sur la vie, sur les hommes, sur la fortune, sur la manière dont on peut se constituer un réseau et d’où il est sorti endurci et prêt à se venger.
C’est ainsi qu’on peut « creuser un tunnel » entre les deux prisons,à travers le temps, entre Edmond Dantès et Malik.


IV. LA CHUTE DU MAGICIEN


Les taulards sont tous dans la cour de la prison. Ils sont relâchés ; ils semblent prendre du soleil. Malik, toujours gaillard, se trouve dans le groupe des musulmans. Il ne va pas rejoindre Luciani sur le banc qui était le leur, bien que le vieux loup lui fasse, à maintes reprises, signe de tête de s’approcher. L’Arabe feint de ne pas y être. Luciani perd patience, se lève et, de sa démarche chaloupée, se dirige vers le groupe des musulmans. Juste à mi-chemin, deux Arabes lui coupent la route et le frappent violemment. C’est une véritable joute entre Malik et Luciani qui finit par la défaite du mâle dominant et l’arrivée au pouvoir du jeune mâle. Le soleil brille pour tout le monde... Le vieux loup hésite un peu, comprend qu’il n’a plus de chance et jette l’éponge. On le voit regagner bredouille son banc.
Comme d’habitude, les gardiens français n’ont rien vu.
Ainsi va le monde.


V. LA SORTIE


Les six ans sont passés. Malik est maintenant un homme véritable, un vrai leader, le chef d’un réseau qui lui apporte beaucoup d’argent, conscient de son intelligence, de sa ruse, de sa force. Mais, par rapport à Luciani, il n’est ni sanguinaire, ni rude, bien au contraire, il a le culte de l’amitié et on le voit capable de tendresse envers un enfant, ou une femme. Son ami Ryad est mort, rongé par une maladie impitoyable ; mais il n’a pas posé sa chique avant de « léguer » sa femme, Djamila, et son bébé à Malik, pour qu’ils soient vraiment protégés.
Djamila l’attend aux portes de la prison, l’enfant dans ses bras. Malik les rejoint. Ils ont l’air joyeux. C’est l’image de la famille heureuse. Mais on voit, derrière eux, des voitures qui semblent les filer. Cela peut donner lieu à plusieurs interprétations. Je n’en ferai pas une liste. Je crois que le cinéaste a voulu suggérer qu’il n’y a pas de rupture entre la prison et la société libre, entre « dedans » et « dehors », que la saga de Malik, née dans la prison, allait continuer, que la taule n’avait constitué que sa première étape.
Eh bien, on attend avec impatience la suite. Parfois, il est bon de se laisser enfermer.

luni, 29 martie 2010

JOURNAL - L'EXERCICE DE LA MORT

L'attente ne m'a jamais incitée. Bien au contraire, cela me casse bras et jambes et m'écœure un peu.
L'attente vous exerce à mourir. Attendre, c'est mourir peu à peu. Attendre, c'est écouter la matière pleurer, se dégrader; attendre, c'est entendre le visage se plisser, les yeux se cerner, les cheveux blanchir. L'attente, c'est pour le caractère ce qu'est la vieillesse pour le corps: une certaine dégradation. L'attente est un vide, un divorce, une séparation. L'attente, c'est le croque-mort d'un espoir. L'énergie s'avère impuissante devant un tel spectacle. On ne peut rien,sauf de ne plus attendre, d'en finir...ça y est!
Et tout peut recommencer; et va le navire vers une une nouvelle impasse...

vineri, 26 martie 2010

REVOLTA DE PE BOUNTY

REVOLTA DE PE BOUNTY


Motto: “Artistul reacţionează ca un medium, ca o persoană care îşi caută propriul său drum de ieşire din labirint către lumină, de cealaltă parte a spaţiului şi a timpului.” ( Marcel Duchamp )


I. INTRODUCERE



Revolta de pe Bounty înseamnă foarte multe lucruri. Înseamnă, mai întâi, un eveniment real care a avut loc pe 28 aprilie 1789, identificându-se cu o răzmeriţă pe un vas, aparţinând Marinei Regale Britanice, şi care s-a soldat cu debarcarea comandantului William Bligh şi cu preluarea comenzii de către secundul acestuia, Fletcher Christian.
Dacă punem ghilimele, « Revolta de pe Bounty » continuă să însemne foarte multe lucruri : mai întâi, trei opere în proză, din care vom cita două : prima, după data apariţiei, este nuvela « Les révoltés de la Bounty » de Jules Verne, apărută la aproape o sută de ani de la eveniment, în 1879, şi care nu prezintă interes pentru noi şi nu a stârnit nici interesul cineaştilor, întrucât începe relatarea evenimentelor de la preluarea comenzii de către răsculaţi, fără să ofere o imagine a cauzelor revoltei, ceea ce pe noi ne interesează în cel mai înalt grad. Opera literară de referinţă în privinţa răzmeriţei de pe Bounty este « Mutiny on the Bounty” de Charles Nordhoff şi James Norman Hall, care a apărut sub forma unei trilogii, după cum urmează: « Mutiny on the Bounty”, în 1932, “Men against the Sea”, în 1934, şi tot în 1934 apare şi “Pitcairn’s Island », pentru ca Trilogia Bounty să vadă lumina tiparului în 1940.
Cei doi autori erau prieteni buni şi, când unul termina un capitol, i-l dădea celuilalt pentru corectură şi critică. Charles Nordhoff, ziarist, romancier şi călător înveterat, excela în naraţiune şi dialoguri, în timp ce James Norman Hall - pilot, romancier şi poet – era mai abil în descrieri şi analiză sufletească. James Hall a murit în urma unei crize cardiace în 1951, în vârstă de 64 de ani, pe Insula Tahiti. A fost înmormântat în spatele casei sale, pe panta unei coline, cu vedere spre Golful Matavai, unde Bounty ancorase pentru prima dată în 1788.
Te-ntrebi de ce-ţi spun toate astea,cititorule ?
Fiindcă, după tot ce am citit şi am văzut legat de Bounty, sunt convinsă că această corabie vrea să-şi împletească destinul cu al celor fascinaţi de ea şi că, de acolo de unde este, de pe fundul mării, strigă, ne roagă, ne cere imperios să spunem povestea ei şi s-o dăm mai departe, să nu o uităm. Îţi spun toate astea, fiindcă eu simt prora corabiei Bounty rupând apele timpului şi săltând spre pieptul şi inima mea, iar eu voi fi scris degeaba dacă, la sfârşitul acestei analize, tu, iubite cititor, nu vei ieşi de pe blogul meu un pic mişcat.
Dar adevărata resurecţie a corabiei Bounty se datorează faimoasei coline de la Los Angeles, se datorează studiourilor de film de la Hollywood. Există patru filme artistice despre Bounty; primul, „In the wake of the Bounthy” (Pe urmele corabiei Bounty) de Charles Chauvel, cu Errol Flynn şi Mayne Lynton, din 1933, nu a făcut furori. Urmează, în 1935, „Revolta de pe Bounty” de Frank Lloyd, cu mult charismaticul Clark Gable în rolul lui Fletcher şi cu Charles Laughton în rolul lui Bligh. Această peliculă s-a ales cu Oscarul pentru cel mai bun film în 1935 şi cu opt nominalizări în total. A fost pelicula cea mai premiată din istoria corabiei Bounty. Pentru prima dată în istoria premiilor Oscar au fost nominalizate trei staruri aparţinând aceluiaşi film: Clark Gable, Charles Laughton şi Franchot Tone, în rolul tânărului aspirant. În ciuda palmaresului ei impresionant, această peliculă e veche, din punct de vedere tehnic nu face furori, este tot mai rar citată şi încă şi mai rar difuzată. Regret din suflet că nu am văzut acest film. Obiectul analizei noastre îl va constitui memorabila proiecţie din 1962, dirijată de Lewis Milestone şi, până la un punct, de Carol Reed, cu Marlon Brando în rolul lui Fletcher şi cu Trevor Howard în rolul căpitanului Bligh. Carol Reed s-a pierdut pe parcurs şi a dispărut de pe afiş în urma deselor conflicte cu intratabilul Marlon Brando care a reuşit şi performanţa de a scoate un regizor, de altfel merituos, de pe afiş. Spun aceasta deoarece, în ciuda interpretării de legendă a lui Marlon Brando, în ciuda jocului remarcabil al lui Trevor Howard, punctul forte al acestui film îl constituie viziunea regizorală. Ea este semnată deci de Lewis Milestone, regizor născut la Chişinău, în Moldova, în 1895, sub numele de Lev Milstein. A murit în 1980, în cetatea filmului, dar nu înainte de a semna regia a 37 de filme şi a primi de două ori Oscarul pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie, în 1930, pentru aceeaşi peliculă: „Pe frontul de vest nimic nou”, după Erich Maria Remarque. Meritele lui Lewis Milestone vor fi luate în discuţie de noi, în cadrul acestei analize, pentru producţia „Revolta de pe Bounty”, din 1962. Vor fi trimiteri la şi vom face comparaţii cu „Bounty”, filmul lui Roger Donaldson din 1984, cu Anthony Hopkins în rolul lui Bligh şi Mel Gibson în Fletcher. Să mai spunem că cele întâmplate pe Bounty au făcut şi subiectul unor filme de animaţie.
Vom privi pelicula „Revolta de pe Bounty” ca film de analiză, de reconstituire şi de aventuri. Aşadar, motor!


II. COMERŢUL TRIUNGHIULAR



Suntem la bordul HMS Bounty (His Majesty’s Ship Bounty) care pleacă în larg pe 23 decembrie 1787, avându-l la cârmă pe locotenentul William Bligh, în vârstă de 33 de ani, secondat de mai tinerii ofiţeri John Fryer şi Fletcher Christian. Cu toţii ne-am întrebat de ce actorii care-l joacă pe Bligh sunt atât de bătrâni. De vină cred că sunt actorii care-l interpretează pe Fletcher. Rolul acesta nu e deloc uşor: Fletcher e un personaj al contrastelor şi al neliniştilor, chinuit de indecizie şi de regrete, împărţit şi sfâşiat între corectitudine, orgoliu şi compasiune. Pentru un astfel de rol, talentul nu este suficient; mai trebuie experienţă şi rodaj, ceea ce face ca actorii aleşi să fie toţi trecuţi binişor de 30 de ani, determinându-l pe Bligh să avanseze spre 50 de ani, creându-se astfel şi un oarece conflict între generaţii, între două viziuni asupra ideii de disciplină.
Dar de ce pleacă ei în larg, care este misiunea corabiei Bounty?
Corabia trebuie să ajungă tocmai pe insula Tahiti pentru a se aproviziona cu răsaduri de baobab, al căror fruct avea să servească drept hrană sclavilor din insulele Antile, aflate în posesiune britanică.
Dar de ce devenise hrănirea sclavilor atât de anevoioasă?
La această întrebare crucială pentru aventura vasului Bounty nu se poate răspunde fără a nu intra un pic în istoricul Comerţului triunghiular, denunţat de Regatul Unit la sfârşitul Războiului de Independenţă american.
Din punct de vedere economic, acest Comerţ triunghiular era foarte profitabil. S-a numit „triunghiular” întrucât se desfăşura între trei continente: Europa, Africa şi America luată en gros şi în trei etape: ţările Europei occidentale – Portugalia, Spania, Marea Britanie, Franţa şi Ţările de Jos – îşi porneau corăbiile spre Africa încărcate cu arme, praf de puşcă, articole textile, mărgele şi rom, produse pe care le descărcau şi le schimbau cu un alt tip de marfă, o marfă vie, mişcătoare, omenească, denumită „sclavi negri”. Aceştia – bărbaţi, femei şi copii – erau încărcaţi pe corăbii şi începea astfel a doua etapă a Comerţului triunghiular care consta în traversarea Atlanticului şi vânzarea sclavilor de la un capăt la altul al celor două Americi.Vânzarea se făcea la licitaţie, parte din sclavi fiind cumpăraţi cu bani gheaţă, alţii fiind plătiţi pe credit, punându-se astfel bazele celei de-a treia etape a Comerţului triunghiular, pentru aceştia din urmă oferindu-se produse, ce aveau căutare în Europa – zahăr, cafea,cacao, bumbac şi tutun – şi care aici se vindeau destul de scump. Acest circuit transatlantic dura aproximativ 18 luni şi era,din punct de vedere comercial, extrem de lucrativ. Treaba a mers ca unsă din secolul al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XVIII când, ştiţi dumneavoastră, câţiva filozofi şi clerici metodişti englezi secondaţi de câţiva filozofi şi scriitori francezi repun în discuţie sistemul sclavagist, reuşind să câştige de partea lor şi nişte oameni de afaceri, cărora li s-a explicat în prealabil că munca prestată de oameni liberi, plătiţi este de mai bună calitate decât cea executată de sclavi. În ciuda acestor bune intenţii, abolirea sclaviei rămâne încă o utopie. Mai pragmatici şi mai realişti, englezii oferă totuşi prima rază de speranţă, creând în 1787 „Societatea pentru abolirea comerţului cu sclavi”, care nu vizează abolirea sclaviei ca atare în coloniile britanice, pentru că nici nu era cu putinţă, ci blocarea alimentării acesteia, prin punerea în discuţie a Comerţului triunghiular şi intrarea acestuia în criză. La nivel parlamentar, aceste idei sunt susţinute de deputatul metodist William Wilberforce care se confruntă însă cu o violentă opoziţie din partea marilor cultivatori şi Legea pentru abolirea comerţului cu sclavi nu este votată în 1788 în Camera Comunelor, dar Consiliul privat al Coroanei britanice iniţiază totuşi o anchetă despre condiţiile în care se practică acest comerţ, în acelaşi an 1788. Legea pentru abolirea comerţului cu sclavi este votată totuşi în 1796 în Camera Comunelor, dar respinsă de Camera Lorzilor. Wilberforce nu se lasă şi, în 1807, Legea trece cu o largă majoritate, Anglia obligând şi celelalte ţări occidentale să-şi revizuiască atitudinea faţă de sclavia neagră.
Dar să ne întoarcem la marinarii noştri, iubite cititor, la finele anului 1787. Comerţul triunghiular nu este decât zdruncinat, dar Anglia e ţara care îl denunţă. Problema e că orice idee revoluţionară nobilă, în aplicarea ei, provoacă mici seisme sau, mai direct spus, crize economice. Deocamdată, în aşteptarea unei ipotetice şi graduale eliberări, sclavii din Antile riscau să moară de foame. Noroc cu naturalistul Joseph Banks care-şi aduce aminte că –i văzuse odată, în Tahiti, cu ocazia unei călătorii pe care o făcuse alături de căpitanul Cook, pe băştinaşi hrănindu-se cu fructele arborelui de pâine şi se gândeşte că Majestatea Sa, regele George al III-lea, ar putea fi convins să finanţeze o expediţie navală în Tahiti pentru a aduce şi a aclimatiza în Antile puieţi de baobabi. Regele acceptă soluţia, iar Banks intervine pentru ca prietenului său, ofiţerul William Bligh, să i se încredinţeze comanda vasului, pentru că navigase alături de Cook şi avea reputaţia unui marinar foarte iscusit. Urmarea o ştii,cititorule. Începe astfel, pe 23 decembrie 1787, cea mai tulburătoare dramă din istoria Marinei Regale Britanice.
III. TRAVERSAREA CAPULUI HORN


Şi începe cu o furtună... ce-i obligă pe marinari să acosteze în Tenerife pentru reparaţii şi reaprovizionare. Furtuna este dublată de conflictul ce se iscă la bord între echipaj şi căpitan care suprimă raţia zilnică de brânză a marinarilor, dat fiind că dispăruseră, pur şi simplu, cantităţi însemnate de brânză de pe corabie. Marinarii îl suspectează pe Bligh că vânduse brânza şi-şi însuşise banii, ceea ce rima cu reputaţia lui de afacerist.
Dar Bligh învăţase ceva de la Cook: e vorba de faimoasele măsuri sanitare şi de igienă pe care marele explorator le impunea marinarilor săi şi care îi permit şi lui Bligh să nu piardă niciun matelot pe motiv de boală. Şi mai învăţase ceva de la Cook: faptul că uneori e bine să ignori instrucţiunile Amiralităţii, urmându-ţi propriul fler marinăresc. Amiralitatea îi recomandase lui Bligh să urmeze ruta estică,trecând din Atlantic în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei-Speranţe, şi mai departe în Oceanul Pacific, cu destinaţia Tahiti. Dar Bligh vrea să scurteze drumul, luând ruta de Vest şi trecând din Atlantic direct în Pacific pe la Capul Horn, în ciuda faptului că fusese avertizat asupra furtunilor cumplite care se iscă în zona Capului Horn. Bligh este un marinar priceput dar, spre deosebire de charismaticul Cook, e rigid şi încăpăţânat iar, în comunicarea cu echipajul, este complet lipsit de tact. Este un bun meseriaş dar e incapabil să simtă firea omului şi vântul mării. Traversarea Capului Horn este un eşec total.
În primul rând, pentru că nici nu se produce.
În al doilea rând, pentru că ocupă o lună întreagă fără niciun folos.
În al treilea rând, pentru că furtuna năprasnică mobilizează echipajul zi şi noapte, epuizându-l.
După o lună pierdută, cu marinarii epuizaţi fizic şi moral şi cu autoritatea căpitanului puţintel şifonată, Bounty este obligată să se reangajeze în traversarea Atlanticului, pregătindu-se să dea piept apoi cu Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Toată această presiune este pusă pe umerii echipajului în condiţiile în care oamenii sunt prost hrăniţi întrucât brânza dispăruse, iar hrana rămasă trebuie economisită dat fiind că expediţia se anunţă lungă. Aşa se face că până şi raţia zilnică de pâine, de două livre, este înlocuită cu o livră de dovleci, şi aceia avariaţi, cumpăraţi de grijuliul Bligh din Tenerife. La acestea adăugaţi desele accese de furie ale căpitanului şi frecventele pedepse aplicate echipajului. Atmosfera nu este înviorată decât de bârfelile marinarilor despre felul şugubăţ de a merge al lui Bligh, bănuit de impotenţă, ceea ce ar explica şi lipsa lui totală de simpatie pentru bărbaţii de la bord, fie ei ofiţeri sau simpli marinari, dar şi pedepsele năprasnice pe care le aplica şi care, excesiv de aspre fiind ele, par să vină din partea unui om complexat, a cărui tiranie vrea să ascundă ceva. Bligh este un om care urăşte omenescul sub toate formele sale, lucru vizibil atât în pelicula din 1962, unde este foarte bine jucat de Trevor Howard, dar şi în filmul lui Donaldson, din 1984, unde beneficiază de interpretarea acestui uriaş în lumea filmului, care este Anthony Hopkins. Bligh reuşeşte foarte repede să şi-i facă ostili pe toţi, inclusiv pe secundul prim John Fryer, care, în pelicula din 1962, apare ca un personaj şters, scopul regizorului fiind să-l scoată în evidenţă pe Fletcher, în timp ce, în remake-ul din 1984, Fryer se conturează ca un om perfect echilibrat, stâncă neclintită în calea tuturor furtunilor, model de conduită umană şi profesională, foarte corect cu toată lumea, disociindu-se net de Bligh, dar fără să-i încalce ordinele, ceea ce, în marină, ar fi fost o greşeală gravă. Dar lui Bligh nu-i place băţoşenia secundului prim, personalitatea lui puternică şi, în urma unui conflict, îl înlocuieşte cu celălalt secund, mai tânărul şi neexperimentatul locotenent Fletcher, pe a cărui obedienţă contează cu atât mai mult cu cât tânărul îi datora bani. Mişcare fatală.
Dacă, în povestea care urmează, Fletcher mai face şi greşeli, vina o poartă în întregime Bligh, pentru că l-a distribuit într-o funcţie pentru care acesta nu era pregătit, pentru că flerul i-a lipsit încă o dată lui Bligh, pentru că nu ştia să-i citească pe oameni, pentru că nici măcar nu era interesat să înveţe să-i cunoască întrucât nu aştepta de la ei decât obedienţă oarbă, de unde şi rostul deselor şi cumplitelor pedepse pe care le aplica atât marinarilor, cât şi, uneori, ofiţerilor, scopul acestora fiind tocirea oricărui simţ al reacţiei.
Atmosfera mai este înviorată şi de prezenţa la bord a tânărului aspirant la marină Roger Byam care, în filmul din 1962, apare sub numele de Edward. Tânăr, frumos şi idealist, el se împrieteneşte cu Fletcher, pe care-l admiră şi de la care aşteaptă o reacţie la tirania lui Bligh pe măsura entuziasmului său tineresc. Dacă Fletcher greşeşte mai târziu, protestând radical, repet: „dacă”, este şi din cauza presiunii pe care o exercită asupra lui admiraţia şi aşteptările tânărului.
Şi uite-aşa ajungem în Tahiti, punct de cotitură în acţiunea filmului. Aici, cei doi cineaşti – Milestone şi Donaldson – au abordări diferite, profund legate de viziunea regizorală a fiecăruia.

IV. TAHITI – INSULA ÎNDRĂGOSTIŢILOR


La Donaldson, episodul Tahiti este exuberant, strălucitor şi exploziv. Insula este scăldată în soare, în timp ce fete frumoase, îmbrăcate în culori vii şi cu sânii goi, dansează şi fac ochi dulci marinarilor, cărora le oferă fructe exotice şi trupul lor pârguit. Se conturează astfel două lumi complet diferite: pe de-o parte, realitatea corabiei cu privaţiunile ei şi pedepsele interminabile, iar, pe de altă parte, paradisul tahitian, unde totul se oferă. Ideea care se sugerează mai departe este că eşecul expediţiei s-ar datora într-o mai mare măsură incapacităţii marinarilor de a se readapta la disciplina aspră de pe corabie după un sejur prelungit în paradisul insular, ţesut din pământ şi mare, pământ fixat de rădăcina vânjoasă a arborilor seculari, printre care şi baobabul – arborele de pâine. Pentru fructul acestui arbore veniseră în Tahiti dar, din cauza unei luni întregi pierdute la Capul Horn, nimeriseră prost, fiindcă se apropia sezonul ploilor şi recoltarea puieţilor avea să fie întârziată cu şase luni, timp în care disciplina avea să slăbească, fireşte.
Altfel stau lucrurile la Milestone. Şi aici Tahiti este exuberant, dar, aminteşte-ţi cititorule, aici mai toate scenele sunt filmate pe-nserat, într-o lumină palidă, umbrită. Pare a fi seară când echipajul ajunge în Tahiti. La popoarele primitive, seara e de rău augur, e semn al sfârşitului apropiat, al lipsei de evoluţie. În pelicula lui Milestone, tot episodul Tahiti este umbrit şi scăldat într-o rea prevestire. Mai mult decât atât, Fletcher Christian, interpretat de colosalul Marlon Brando, se îndrăgosteşte, ce e drept, în film şi în viaţă, de Maimiti, fiica şefului de trib, încarnată de următoarea şi a treia soţie a lui Marlon, Tarita Teriipia, dar nu pare, nici măcar o clipă, să-şi piardă capul, nu pare, nici măcar o clipă, să uite că este ofiţer al Marinei Britanice şi că are un viitor acolo, în marină. Dar ce se întâmplă, de fapt, în Tahiti?
Amintindu-şi de expediţia charismaticului James Cook, băştinaşii îi primesc bine pe englezi. Trocul se anunţă a fi uşor: englezii vor cere permisiunea de a recolta puieţi de baobab, oferind, în schimb, articole de fierărie şi oglinzi. Băştinaşii sunt deosebit de ospitalieri dar această ospitalitate ... „se plăteşte”: Bărbatul de rasă albă, cel mai înalt în grad trebuie să onoreze patul soţiei căpitanului de trib, sarcină destul de delicată pentru Bligh şi chiar şi pentru cei doi cineaşti, care se achită, fiecare cum poate, de acest moment.
Donaldson îl pune pe Bligh să facă ture prin faţa patului în care îl aşteaptă o femeie cu trupul deschis şi priviri dispreţuitoare, în timp ce Bligh se uită cu disperare la ceasul pe care-l ţine în mână şi la minutele care nu vor să treacă mai repede. Convenise cu Fletcher ca acesta să vină să-l caute după zece minute pentru o problemă care ar fi survenit pe neaşteptate. În cele zece minute de sacrificiu, Bligh nu îndrăzneşte să angajeze nici măcar un preludiu. Pentru a nu fi forţat să rupă prietenia şi să treacă la vendete în urma unei insulte socotite mortală, şeful de trib procedează la un compromis: îşi oferă fiica secundului lui Bligh, Fletcher Christian (Mel Gibson), care se achită cu drag de această sarcină.
Lewis Milestone simplifică lucrurile: în filmul lui, căpitanul Bligh îşi declină de la bun început orice competenţă în rezolvarea acestei probleme, băgându-l pe secund la înaintare; şeful de trib este vizibil jignit, devine bănuitor dar, în amintirea căpitanului Cook cu care se înţelesese atât de bine, acceptă compromisul.
Donaldson este atent la fiecare detaliu care poate completa psihologia unui personaj, în timp ce Milestone esenţializează, fiind preocupat de ideea centrală – cea a opoziţiei dintre căpitan şi echipaj – ce îşi aşteaptă, precum o felină prada, punctul culminant.
Acest moment este deosebit de important în economia filmului, întrucât îl pune încă o dată pe Bligh în opoziţie cu echipajul său: Bligh este singurul marinar care nu se bucură de prezenţa uscatului şi a femeilor şi pe care Tahiti nu reuşeşte să-l elibereze de tensiune, lucru ce îşi va spune cuvântul în cea de-a doua parte a expediţiei.
S-a scris şi răscris despre efectul negativ pe care lunga vacanţă tahitiană l-a avut asupra disciplinei marinarilor, dar nu s-a suflat aproape niciun cuvânt despre incapacitatea lui Bligh de a se relaxa, de a comunica cu oamenii lui, de a-şi arăta şi o altă faţă sau, măcar, de a simula una. Bligh este uscat ca un catarg şi, în afară de brânză şi de puieţii de baobab, adică în afară de bunurile materiale, fie ele obţinute şi prin corupţie, şi îndeplinirea misiunii din punct de vedere al Amiralităţii, nu pare să-l mai intereseze nimic.
Nefiind în stare să fie om, Bligh dispreţuieşte profund tot ce e omenesc. Îşi detestă deci echipajul, iar acest dispreţ se va accentua după episodul tahitian, care nu face decât să pună într-o lumină crudă tot ce îi separă.
Dar nu vorbim numai de un film de aventuri şi de analiză; este, în egală măsură, şi un film de dragoste. Episodul amoros se consumă între Fletcher şi Maimiti, fiica şefului de trib. Ea îl priveşte ca pe un zeu frumos, cu pielea albă, dar al oceanului, care poate orice; el o vede ca pe o minune exotică, exemplar unic în viaţa lui, un dar al pădurii. Nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica. Dragostea e ca muzica. Dar pelicula din 1962 a avut o mică problemă: Marlon Brando s-a îndrăgostit pe bune de actriţa indigenă Tarita Teriipia, a pornit o curte asiduă, aşa arogant cum îl ştiţi, şi, după doi ani de filmări, s-au căsătorit. Darul de nuntă pentru Tarita a fost o insulă din Pacific, care este posedată şi astăzi de urmaşi de-ai lui Brando. Tot ce se leagă de Bounty are destin de legendă, chiar dacă finalul nu este neapărat fericit, şi totul se termină cu... o carte. Cei doi vor avea doi copii: un băiat şi o fată. Fiica lor, Cheyenne, se va sinucide în floarea vârstei. Mariajul va dura 10 ani, dar nu va trece fără urmări: din actriţă, Tarita va deveni scriitoare şi va semna cartea „Marlon, my Love and my Torment”, ceea ce pe româneşte dă „Marlon, dragostea şi chinul meu”. Ştii ceva, cititorule?
Ceea ce contează nu e nici vraja, care durează o clipă, nici suferinţa, care poate fi sublimată. Ceea ce contează este să ştii să faci să rodească pământul pe care calci şi oamenii pe care-i întâlneşti; iar rodul şi schimbarea pe care o produce vor vorbi despre trecerea ta pe-acolo. Toţi marii artişti poartă rod, toţi marii artişti ştiu să fie ferment. Iar Brando a fost mai mult decât un actor. Brando a fost o lume.
Şi, deşi ştiu că ţi-a plăcut paranteza, hai să ne întoarcem la marinarii noştri.


V. MÂNCĂTORUL DE OAMENI


Pe 5 aprilie 1789, ei părăsesc Tahiti, ducând la bord o mândreţe de răsaduri de baobab, de care botanistul corabiei are grijă ca de ochii din cap. Urâtă poveste se naşte, cititorule, din rădăcinile acestor puieţi.
Botanistul, un ins altfel simpatic, devotat şi entuziast, îi atrage atenţia comandantului că puieţii au nevoie de apă, foarte multă apă, şi că rezervele de pe corabie s-ar putea să nu ajungă până la destinaţie. Puieţii erau importanţi întrucât reprezentau, de fapt, scopul expediţiei. Bligh ia decizia, în fond corectă, de a reduce raţia de apă a marinarilor. Dar această decizie, în fond corectă, trebuia adaptată şi umanizată. Nimeni nu şi-a imaginat, auzind hotărârea, că oameni vor fi lăsaţi să moară de sete pentru a nu sacrifica niciun răsad şi, totuşi, asta se va întâmpla! Trei oameni vor muri, victime ale lui Bligh, ale inflexibilităţii lui, ale uscăciunii lui interioare, ale neomeniei lui. Unul dintre ei va bea apă de mare şi va muri; altul, disperat, se va arunca-n ocean. Un altul, pentru o vină oarecare, este condamnat la ce credeţi? La a fi dat pe sub chilă de trei ori. Este o condamnare indirectă la moarte. Mai nimeni nu a rezistat acestei pedepse care s-a aplicat în marină pentru greşeli foarte grave. Aici nici nu mai contează ce-a făcut marinarul, Bligh nu pedepseşte, Bligh se răzbună. Uscăciunea lui, imposibilitatea lui de a se mai bucura de anumite daruri ale vieţii îl fac să urască vitalitatea marinarilor. Aceşti băieţi nu au decât atât; nu au o carieră şi nici proiecte de viitor. Dar au un suflu vital formidabil în ei pe care nu li-l poţi tăia decât dacă le interzici sursa vieţii – apa. Atât în cartea lui Nordhoff şi Hall, cât şi în filmele care s-au făcut după ea, pe drumul de întoarcere din Tahiti, Bligh nu mai apare ca un om sau ca un comandant excesiv de aspru, ci direct ca „un bolnav periculos”. Toţi ofiţerii de pe vas îşi dau seama că pedeapsa trecerii pe sub chilă este excesivă şi nejustificată, dar niciunul nu protestează. Suntem în secolul al XVIII-lea şi încă autoritatea comandantului pe vas este absolută şi nelimitată. Şi mai e ceva, cititorule, un lucru vizibil mai ales în filmul lui Milestone: cu Bligh nu se poate discuta, el nu poate fi influenţat, cu el, dialogul critic, contondent nu este posibil; lui nu i se poate răspunde decât la modul extrem, prin obedienţă sau revoltă.
Suntem în filmul lui Milestone şi ne uităm la marinarul trecut pe sub chilă. Viaţa mai pâlpâie în pieptul lui de două sau trei ori, după care plesneşte ca un peşte pe uscat sub privirile impasibile ale lui Bligh şi având deasupra lui feţele îngrozite şi neputincioase ale marinarilor. Corabia devenise un microcosm al terorii în care nu ştiai pe cine urmează să aleagă Moartea. Practic, toţi marinarii erau condamnaţi.
Ne apropiem, nu fără o strângere de inimă, de punctul culminant, cititorule.
În remake-ul lui Donaldson, lucrurile par mai nuanţate: Bligh pare închis într-o obsesie; obsesia lui se numeşte arborele de pâine care trebuie să ajungă la destinaţie, indiferent de sacrificii. Şi comandantul pare o victimă; a propriei lui obsesii. Nu e un om grosolan, e doar obosit şi mutilat sufleteşte de vuietul oceanului. Aceasta e intenţia regizorală. Nu aş lăsa-o neobservată, dar nici nu o văd cântărind prea mult. Avem însă a-i mulţumi actorului Anthony Hopkins, al cărui geniu scapă, pur şi simplu, oricărui control şi depăşeşte orice intenţie regizorală. E acolo, în jocul acestui actor fără pereche, o atitudine de felină obosită şi beteagă, dar cu instinctele netocite şi, mai ales, foarte vicleană. Prada lui sunt...marinarii. Normal că nu poate comunica cu ei; în mintea lui, nici nu trebuie. Mintea lui e preocupată de a stabili cine e următoarea victimă. Nici pe ofiţeri nu-i respectă decât în măsura în care are nevoie de ei pentru a stăpâni echipajul.
La Milestone, lucrurile sunt mult mai clare şi mai dramatice. Bligh e grosolan, tiranic şi sadic. Pentru echipaj nu are nici respect, nici simpatie, nici compasiune, doar dispreţ. Este din rasa celor care nu sunt interesaţi decât de afaceri şi carieră şi deloc de reputaţie. Sunt mulţi ca Bligh pe solul românesc, aşa se şi explică faptul că România este unul dintre puţinele locuri din lume unde un astfel de personaj şi-a auzit nu numai scuze jenate, dar şi vorbe de bine. E drept, noi nu am avut niciodată o cultură a revoltei, doar una a obedienţei... Dacă se poate numi cultură aceea.
Pregăteşte-te pentru punctul culminant, cititorule. Punctul culminant îl vom trăi în filmul lui Milestone, la bordul corabiei Bounty, când încă un om este torturat de sete şi se zbate în chinurile morţii. De data aceasta, toţi marinarii ştiu că nu va rezista, că va muri de sete sub ochii lor şi îşi văd în chinul lui propria lor soartă. Fletcher decide să-i dea să bea din apa interzisă. Este văzut la timp de căpitan care îi smulge polonicul din mână. Imperturbabil, Fletcher se întoarce, ia polonicul şi se pregăteşte să dea apă muribundului, crezând, probabil, că îşi asumă un gest de insubordonare, dar şi de omenie. Şi-atunci se-ntâmplă ceva terifiant şi incredibil, ceva grav şi subuman: secundul Fletcher este lovit cu piciorul peste mână şi Milestone reuşeşte să contureze nu numai un moment de maximă tensiune, dar şi ceea ce se cheamă o situaţie-limită. Urmarea o ştim cu toţii, iar cei care nu au văzut filmul şi-o pot imagina: Bligh este pus la pământ de un pumn al lui Fletcher, care îşi însoţeşte gestul cu vorbele memorabile: „N-ai să-ţi mai pui niciodată piciorul pe mine!”
Ceea ce este cutremurător în această scenă, cititorule, e faptul că toţi ştim că se-ncheie, atunci, acolo, o carieră, o viaţă de om, un orizont, care era cel al Imperiului britanic, şi toate astea sunt acceptate de Fletcher numai pentru ca acea dihanie „să nu-şi mai pună niciodată piciorul pe el”. Sentimentul pe care-l ai la vizionare este că nu se putea altfel; este o situaţie-limită şi tot filmul este construit de-aşa natură, sobru şi inteligent, fără complicaţii şi zorzoane de prisos, pentru ca lucrurile să explodeze aici. Drama e implacabilă şi Fletcher a ajuns erou de dramă din chiar momentul în care l-a întâlnit pe Bligh. Sunt două caractere puternice, fiecare în felul lui, unul excelând în mârlănie şi cruzime, celălalt în altruism şi îndrăzneală cu o uşoară notă de nechibzuinţă şi nestăpânire, dacă e să vedem lucrurile cu ochii seci ai înţelepciunii egoiste. Cei doi bărbaţi nu pot trăi împreună pe aceeaşi corabie, iar acum, când nenorocul i-a adus laolaltă, trebuie să decidă cum îşi împart teritoriile. Unul dintre ei va ajunge vice-amiral al Flotei Albastre, se va bucura de toate onorurile, dar nu şi de stima şi simpatia oamenilor; celălalt va fi rupt de civilizaţie şi de destin, va fi pogorât în cel mai crunt anonimat pentru a ţâşni de acolo direct în legendă şi pentru a aprinde minţile tuturor celor care au auzit povestea sa.
Pe 28 aprilie 1789, la bordul corabiei Bounty, izbucneşte răscoala.
De-aici apele se despart, şi membrii echipajului la fel. Plecase din Anglia un echipaj de 46 de oameni, din care mai sunt 42; dintre aceştia, 18 îi rămân fideli lui Bligh, gândind că e mai cuminte să se întoarcă în Anglia natală şi să evite ştreangul sau, în cel mai bun caz, o viaţă de fugar. Sunt debarcaţi împreună cu Bligh pe o şalupă ce nu avea mai mult de şapte metri lungime şi lăsaţi în voia valurilor. Cu acea ocazie sunt aruncate în mare vasele cu puieţii de baobab, pentru care muriseră oameni. Să mai spunem şi că botanistul echipajului este de partea răsculaţilor, terifiat şi el de cele întâmplate şi bucuros să scape de presiunea unei discipline care îşi depăşise obiectul şi pe care nimeni n-o mai înţelegea. Suntem în faza de euforie a revoltei; dar, de fapt, drama abia acum începe.
William Bligh pleacă pe şalupă însoţit de 18 oameni, fără hartă, nici busolă, doar cu un sextant, ameninţându-l pe Fletcher că-l va distruge. Bun navigator, va parcurge, ajutându-se doar de memorie, 3600 de mile marine, echivalentul a 6700 de kilometri, timp de 41 de zile, într-o barcă arhiplină, înfruntând apele Oceanului Pacific, dar şi – spun documentele – începutul unei noi revolte, condiţiile de supravieţuire într-o barcă ce pluteşte pe Pacific fiind extrem de dure. Nu pierde decât un singur om în această expediţie, care se încheie odată cu ancorarea pe insula Timor, unde se grăbeşte să informeze Amiralitatea despre revolta de pe Bounty, pentru a se putea proceda la urmărirea răzvrătiţilor.
Răsculaţii, ei, se întorc pe Insula Tahiti, unde sunt întâmpinaţi de priviri bănuitoare. Parte din membrii echipajului decid să rămână aici. Dar Fletcher Christian împreună cu Maimiti, femeia iubită, opt oameni din echipaj, şase bărbaţi tahitieni şi alte zece femei continuă călătoria pe mare, în căutarea unui paradis mai ferit de vigilenţa navelor britanice. Şi îl găsesc. Este vorba de Insula Pitcairn, unde ancorează pe 15 ianuarie 1790, insulă localizată pe hartă cu o eroare de 200 de kilometri, ceea ce o făcea, practic, de negăsit, o insulă mică, de fapt, un ostrov nelocuit.
În filmul lui Milestone, pe insula Pitcairn, e sărbătoare timp de o săptămână. Marinarii celebrează instalarea în sânul naturii virgine, al libertăţii şi sălbăticiei. Doar Fletcher nu se bucură. O iubea pe Maimiti, a fost fericit s-o revadă şi s-o ia cu el, dar, spre deosebire de ceilalţi, el începuse să intuiască adevăratele proporţii ale catastrofei.
E seară pe insula Pitcairn; marinarii petrec împreună cu femeile din Tahiti la lumina focurilor. Fletcher stă în penumbră, în pântecul corabiei, şi se gândeşte la cele întâmplate: nu-i erau specifice indisciplina şi nici viaţa în sălbăticie; nu asta dorise. Pledase pentru demnitate şi nu voia să sfârşească departe de civilizaţie şi ascunzându-se ca un borfaş. Maimiti îl caută disperată şi schimbă disperarea cu durerea, în faţa unui iubit mut şi de nepătruns; şi Marlon Brando excelează în roluri de om neînţeles.
Fletcher se hotărăşte: vine în faţa oamenilor şi le vorbeşte despre necesitatea de a porni în larg spre Anglia, pentru a-şi susţine cauza în instanţă, pentru a oferi versiunea sa asupra faptelor, pentru a-şi păstra, poate, dreptul la un viitor în marină!
Dar a trăi în sânul naturii nu înseamnă numai libertate, ci şi absenţa legilor şi a normelor de conduită, dreptul la acţiune brutală şi la abuz împotriva libertăţii celuilalt. În seara zilei de 23 ianuarie, care îl prinde pe Fletcher relaxat alături de Maimiti, ea observă că Bounty arde. Unul din marinari, un răzvrătit primitiv şi încăpăţânat, îi dăduse foc. E începutul sfârşitului.
Pe insula Pitcairn, viaţa va continua, în forme primitive, degradate. Aceşti coloni extravaganţi aveau să se extindă şi pe ostrovul învecinat, Norfolk. În zilele noastre, Bounty Day este încă sărbătorită pe ambele insuliţe: în 23 ianuarie, pe Pitcairn, şi în 8 iunie, pe Norfolk.
Răsculaţii rămaşi în Tahiti au fost capturaţi de o navă britanică venită să-i caute; unii au pierit într-un naufragiu, alţii au ajuns în Anglia pentru a fi spânzuraţi; câţiva au reuşit să obţină graţierea de la rege.
Bligh este judecat şi achitat de Curtea marţială pe 15 martie 1790.
La drept vorbind, cititorule, nu se putea altfel. Suntem în secolul al XVIII-lea şi nevoia de disciplină pe mare, în acea microsocietate izolată de valuri care este corabia, e imensă, cu atât mai mult cu cât marinarii care urcă la bord sunt cel mai adesea oameni fără şcoală şi fără educaţie. Amiralitatea nu îşi putea permite să acuze public şi să sancţioneze oarecum un comandant de vas, fără a da apă la moară altor răzmeriţe. Comandantul era îndrituit cu puteri depline, dar ales din rândul gentlemenilor, pentru a se evita excesele. Cât de gentleman a fost Bligh, se tot dezbate de două secole încoace, şi nu fără folos, cred eu. Severitatea lui Bligh era cunoscută în marină şi apreciată ca tiranică. În ambele filme, judecătorul care pronunţă achitarea nu uită să precizeze că un gentleman, unul adevărat, ar fi ştiut să evite crearea unei asemenea tensiuni.


VI. NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII


Dar ia să vedem care a fost destinul lui Bligh, după Bounty?
Ceea ce urmează nu mai are legătură cu filmul; este istorie pură.
Îl vom găsi căpitan de vas pe Falcon, Medeea, Providence, Calcutta, Director. În calitate de comandant pe nava Providence, în 1791, va fi desemnat să îndeplinească aceeaşi misiune ca şi cu Bounty: să aducă puieţi de baobab din Tahiti, pentru a fi replantaţi şi aclimatizaţi în Antile. Reuşeşte. În martie 1801 îl găsim căpitan pe vasul Glatton, alături de contra-amiralul Nelson, contribuind la distrugerea flotei Danemarcei şi a Rusiei. Îl găsim căpitan în continuare pe Monarch, Irresistible, Warrior, Porpoise. În 1808 este promovat comandor, încredinţându-i-se comanda aceluiaşi vas Porpoise, pentru ca în 1810 să îl găsim tot comandor pe nava Hindostan. În acelaşi an ,1810, primeşte titlul de contra-amiral al Flotei Albastre. Această carieră frumuşică se va rotunji în 1814 când este numit vice-amiral. Să nu uităm că Nelson a murit contra-amiral în timpul bătăliei victorioase de la Trafalgar, din 1805, în ciuda faptului că din 1797, când a devenit contra-amiral, până în 1805, când se stinge, ar fi fost destul timp pentru a fi promovat. În plus, era nobil, era viconte. Şi totuşi, Bligh a navigat cu Nelson, şi nu Nelson cu Bligh.
Ca să vezi!
Bligh a avut şi norocul de a naviga alături de mari oameni ai mării, care au scris istorie şi pe care, iată, i-a depăşit în grad.
Şi Fletcher Christian ar fi putut să fie cel puţin căpitan pe tot atâtea nave şi corăbii. Documentele de epocă îl arată ca pe un ofiţer disciplinat şi promiţător. Atâta doar că el a avut nenorocul şi urgia de a naviga alături de Bligh, înainte de a împlini 28 de ani; iar Bligh i-a frânt destinul, i-a ciopârţit iremediabil cariera şi i-a înfundat definitiv viaţa.
Aş vrea să te fac să reflectezi, cititorule, la ce vrea să-nsemne să ai un Bligh în viaţa ta. O viaţă întreagă îţi va trebui să cureţi urma piciorului lui! Asta l-a costat pe Fletcher întâlnirea cu Bligh.
Am privit mai multe fotografii de-ale lui Bligh, care ne-arată o faţă ştearsă, bleagă şi o privire de om care a gustat din toate onorurile vieţii, dar căruia continuă să-i lipsească ceva. Eu cred, cititorule, că pe el l-a afectat amintirea corabiei Bounty; nu c-ar fi avut remuşcări, departe de el aşa ceva, dar a intuit că această navă va rămâne agăţată de gâtul lui, ca o piatră de moară.
Ştii ce-a făcut cu câţiva ani înainte să moară, în 1817, când şi-a comandat monumentul funerar?
A cerut ca deasupra acestui monument să fie aşezată o sculptură reprezentând fructul arborelui de pâine. Ştii cum arată acest fruct, cititorule? Uite, am găsit în DEX o definiţie inspirată a baobabului: „arbore de dimensiuni uriaşe...cu tulpina ajungând până la un diametru de 20 de metri şi cu fructe mari, lunguieţe”, care – adăugăm noi – atunci când se coc, au un aspect alburiu, asemănător miezului de pâine.
Să mai spunem şi că sclavii din Antile, cei de după 1791, nu au vrut, în ruptul capului, să consume fructul „lunguieţ” al baobabului, aclimatizat cu atâta cheltuială de Marina Regală Britanică, adus în Antile cu atâtea reale sacrificii şi pentru care Vice-amiralul Flotei Albastre, domnul William Bligh, s-a făcut de râs, punându-şi-l ca simbol de-asupra de mormânt.
El a simţit toată viaţa lui că stă prost la capitolul legendă, că oamenii nu contenesc să şoptească lucruri acuzatoare despre cele întâmplate pe Bounty, că a primit totul de la viaţă, mai puţin simpatia şi stima oamenilor, care nu se confundă niciodată cu aprecierea superiorilor, şi atunci s-a agăţat de fructul „lunguieţ” al baobabului, sugerând că de dragul acestui fruct a fost atât de sever şi de nedrept pe Bounty, că se vrea un soi de erou al fructului lunguieţ, pe care nici sclavii din Antile, iubite cititor, aşa flămânzi cum erau, nu au vrut să pună gura.
A fost lungă analiza, nu-i aşa? Aş merge pentru Fletcher Christian, cititorule,
până la capătul lumii. El a murit fără să aibă dreptul la cuvânt. Bligh şi-a publicat propria versiune asupra faptelor, nicăieri nu s-a tipărit versiunea lui Christian. Varianta lui o scriem noi. Versiunea lui Bligh e valabilă doar în cadrul rigid al ceea ce se cheamă „historia oficial”. Procesul Bligh – Christian nu se va încheia niciodată. Unul dintre ei l-a distrus, dar nu l-a învins pe celălalt. Lui Bligh i se încredinţase comanda unei nave, nu şi a unor destine; există aici o limită. Un gentleman, unul adevărat, ar fi înţeles acest lucru şi s-ar fi oprit la timp, fără să depăşească nescrisa şi nepermisa limită.
De-aceea au fost, suntem şi vor fi atât de mulţi cei care vor vorbi în numele lui Christian.
Pentru ca nicio dihanie să nu-şi mai pună vreodată piciorul pe trupul, cariera, viaţa şi sufletul unui om.
În cultura noastră foarte strict supravegheată şi cuminte, dacă nu cumva plicticoasă şi bleguţă, un roman şi un film de aventuri atât de problematizat nu avea cum să facă valuri.
Mai vioi, un liberal, pe numele lui Ludovic Orban, a făcut odată puţină agitaţie, luând un exemplar din „Revoltă”, cu intenţia declarată de a i-l da unui fost coleg de coaliţie, însoţit de un anumit mesaj. O parte a mesajului suna astfel: „ca să vadă democraţii ce se întâmplă cu cei care se revoltă.” Venind din partea unui liberal, şi încă unul cuprins de neastâmpăr, mesajul pare bizar, dacă nu chiar idiot. Un politician care nu are organ pentru revoltă este un om politic mort. Şi se moare atât de uşor în politică...
Una peste alta, acum democraţii nu se mai revoltă, ei se confruntă cu revoltele altora. Şi un politician care nu are organ pentru vocea mulţimii şi sirenele străzii nu va fi înghiţit de apa oceanelor, ci de gunoiul istoriei.

JOURNAL - LE REVEILLE-MATIN

Ce matin, mon réveil a sonné presqu'une heure sans que je sois sortie de mon sommeil. Il semblait s'être enroué pour avoir tant sonné. Finalement, je l'ai entendu et,sans me soucier de lui, j'ai commencé à m'habiller. Mais le soir je m'en suis souvenue avec reconnaissance. Alors, je l'ai embrassé plusieurs fois sur l'écran; je l'ai embrassé comme s'il avait été un homme - mon cher réveille-matin de couleur blanche, aussi nécessaire qu'une tasse de café.
Je l'aime: il fait partie de ma vie, il m'est devenu nécessaire. Je ne pourrais pas vivre sans lui.

sâmbătă, 20 martie 2010

JOURNAL - Ces baisers qui nous réchauffent

Je suis allée au début de la semaine à mon ancien lycée Cantemir-Voda prendre possession de quelques papiers qu'on me demandait au lycée où je travaille actuellemant. J'ai quitté Cantemir-Voda il y a une année.
Je voulais faire vite. Je n'avais aucune envie d'y rester débiter des choses avec qui que ce soit. Après la moue obligatoire que la secrétaire m'a faite, je me suis saisie des papiers nécessaires et je me préparais à mettre les voiles quand quelque chose d'extraordinaire est arrivé. Je ne m'y attendais pas, quoique je sois, en général, un professeur bien populaire.
Ayant appris que j'étais là, mes anciens élèves, surtout ceux de la onzième (ça veut dire la première du lycée) sont venus me voir, m'embrasser et me parler. Aller voir, embrasser et parler sont les trois verbes par lesquels opère l'amour depuis toujours. Hors ces trois verbes, il n'y a pas d'amour: je veux voir, je veux toucher, je veux communiquer: toucher de mes doigts, toucher de mes lèvres, toucher de mes paroles.
Surtout les jeunes filles de la XI-è D sont descendues en nombre m'embrasser et me parler. Elles étaient si fraîches et si jolies et ce fut alors pour moi, dans la cour du lycée Cantemir-Voda, malgré la moue hivernale de la secrétaire, le premier signe du printemps. J'ai eu cette impression que, sous leurs regards et leurs baisers, je m'épanouissais. Ce qui m'a touchée, c'étaient leur spontanéité, leur sincérité et cette sensation qu'on éprouvait d'avoir vécu des instants uniques.
Ce fut une très bonne journée et très bien remplie.
Après cette rencontre, que je viens d'immortaliser, je me suis rendue au cinéma Studio, à la Place Romaine, où j'ai vu un bon film français, dont je vais écrire plus tard sur ce blog. J'ai vu nombre de bons films au cinéma Studio.
Une rencontre merveilleuse, des baisers, un très bon film, voilà ce dont on a besoin pour renouer les serments avec la vie.