Lista cuceririlor lui Don Giovanni
recitată de Leporello e lungă: peste 1000 de femei seduse în Spania, cu sutele
în Italia și Franța, nici nemțoaicele nu-i rezistă, șirul victimelor ajungând
până în Grecia și Turcia! Ce nelegiuit! Dar cum de-a ocolit el România? Cum de
n-a intuit el ce talente minunate zac în fetele noastre?!
Don Giovanni de Mozart, pe libretul lui
Lorenzo da Ponte, în montarea lui Andrei Șerban se bazează tocmai pe o astfel
de actualizare a operei. Oare cum l-ar întâmpina femeile emancipate din România
momentului, dezinhibate, ahtiate după sex pe eternul cuceritor? Oare ce povești
mondene s-ar naște de-aci? Oare cum ar umbla ziariștii pe sub balcoanele
caselor și pe sub scările clădirilor ca să surprindă senzaționalul unui
rendez-vous? Ce i-a scăpat regizorului e că unii se mai suie și prin copaci ca
să surprindă o scenă de seducție la cald...Da, s-a-ntâmplat în România...
Am
văzut de foarte multe ori Don Giovanni,
pe Mezzo sau pe YouTube, în diferite
montări. Unele versiuni le-am și revăzut, dar niciodată nu mă plictisesc: sunt
personaje care îmi lasă impresia că mai au ceva să-mi spună, că mesajul lor nu
a fost epuizat. Hotărât, îl iubesc pe Don
Giovanni, mă refer la operă, nu la personaj, iar montarea aceasta are multe
aspecte inedite, în condițiile în care am văzut și variante care nu aduc nimic
nou.
Genială
mi se pare ideea de a pune să defileze pe scenă fostele amante - un adevărat
cortegiu - martore mute ale noilor cuceriri, foarte diversificate totuși ca
rasă, vârstă, stare socială, profesie, dar marcate toate de abandonul
uniformizator, cu ochii și viețile goale de orice ideal sau scop: ele au fost.
Decorul
și luminile, semnate tot de Andrei Șerban, sunt sugestive și impresionante, iar
scena finală în care cimitirul, imaginat ca o colină plină de cruci, servește
de cadru pentru ultima cină, ultima hărțuială, ultima încercare de seducție
poate fi cel mai puternic final văzut vreodată la Don Giovanni. Puternic și minuțios lucrat!
Apoi
opera în montarea lui Șerban strălucește prin dinamism: personajele nu doar
cântă, ci și joacă... Cântăreții au fost convinși să fie și actori și, astfel
antrenați, unii dintre ei - Antonela Bârnat (Donna Elvira), Maria Jinga
(Zerlina), Andrei Lazăr (Don Ottavio) dovedesc reale calități actoricești. E
adevărat că uneori dinamismul conduce la excese sau pur și simplu la scene
lipsite de sens cum ar fi cea în care Donna Elvira își face apariția plină de
vânătăi, de sânge, cu hainele și genunchii rupți. Criticul muzical Costin Popa
sugerează ideea unui viol în grup... Eu înțeleg umorul criticului, dar de ce
are ea genunchii rupți? Biata fată! Ce treabă are violul cu genunchii?!
O
altă inovație marca Șerban este reinventarea personajului Don Ottavio. În
absolut toate montările anterioare acest personaj este foarte șters; șters,
fidel și bleg. Este meritul lui Andrei Șerban că s-a aplecat asupra lui și a
scos un maximum dintr-un personaj care risca să treacă din nou neobservat;
meritul lui Șerban și al lui Andrei Lazăr. Don Ottavio în interpretarea lui
Lazăr pare să bănuiască cel puțin că Donna Anna nu-l iubește, că nu e atrasă de
el, că privirea lui n-o aprinde, de unde repetatele și dubioasele ei amânări
ale căsătoriei și consumării ei, de care niciun regizor nu s-a împiedicat până
acum, deși puțin Freud nu strică niciodată și poate explica multe lucruri care
rămân în suspensie, deși n-ar trebui să rămână. Fiindcă autorul doar intuiește,
regizorul înțelege și pune în scenă prin vocea și trupul cântărețului, iar
comentatorul explică; și spune că orice amânare e dubioasă! Și regizorul simte
nevoia să insiste: Don Ottavio se agită mai mult decât în orice altă montare,
el îi oferă Annei o rochie de mireasă pe care aceasta o refuză, era prea
îndurerată de pierderea tatălui... Perseverent, Don Ottavio îi strecoară pe
deget inelul de logodnă, dar nu oricum, ci i-l înșurubează cu efort pe deget,
într-o scenă tragi-comică de toată frumusețea, ce anunță dificultățile cu care
se confruntă o relație maritală lipsită de dorință, în care unul din ei se
înșurubează în viața celuilalt. Dar Donna Anna, ce simte ea?
Ei,
de-aici încep problemele montării.
La
Șerban, Donna Anna este prezentată din start ca o desfrânată, obsedată de sex
și amorezată de Don Giovanni. Nimic din toate astea nu există la Mozart! Dimpotrivă. Oricât de fugitivă ar fi scena, este foarte clar și foarte cunoscut
că Don Giovanni se furișează în casa Donnei Anna ca să o seducă. Tânăra nu-i
cedează, insistând să afle cine este și ce vrea și, când înțelege, strigă după
ajutor. Atunci apare tatăl ei, comandorul, care îl provoacă la duel pe Don
Giovanni, duel în care comandorul este ucis. Nimeni până acum nu și-a permis să
schimbe libretul. După părerea mea, libretul e sfânt! Doar montarea e liberă,
permițând varii accente. Vorba dirijorului Riccardo Muti, dacă inventezi prea
mult, poți strica mesajul operei, e ca atunci - explica Muti - când în fața
unui tablou finit te-ai apuca să tragi tușe suplimentare peste ce-a lăsat acolo
artistul. E același lucru, dădea asigurări Muti. La Mozart, Donna Anna nu e
nicicând îndrăgostită de Don Giovanni, asasinul tatălui ei. Pe acest fundament
inventat, fals se bazează parte din inovațiile acestei montări, din care
înțelegem că Don Giovanni e asasin fără voie, ceea ce e corect, dar Șerban l-ar
vrea și... seducător fără voie... Pasămite, femeile din viața lui sunt
ușuratice, îi cad foarte ușor în brațe și apoi i se încurcă printre picioare
când el vrea să treacă mai departe spre alți ochi la fel de alunecoși.
Uitându-te la montarea lui Șerban, ai zice că el nu face decât ce vor ele: le
seduce!
Nimic
mai fals! La Mozart, Donna Anna nu aștepta un astfel de berbant, iar felul cum
îi pătrunde în casă anunță mai degrabă un posibil viol. Ea îi fusese promisă
lui Don Ottavio, pe care dacă îl iubea sau nu e o altă poveste.
În
fond, de ce este atât de deprimant ce face Don Giovanni în viața acestor femei?
În fond, partida de sex e dorită de ambele părți și atunci ce este atât de
blamabil în acțiunea lui Don Giovanni?
Don
Giovanni MINȚEA! Dacă lucrurile s-ar fi redus doar la sex, ca la Casanova,
seducător care a lăsat în urmă și multe amintiri frumoase, atunci lucrurile
n-ar fi fost chiar atât de grave. Dar Don Giovanni mințea; el nu angaja doar
trupul femeii, ci și viitorul ei, prin minciunile pe care i le spunea. E
instructiv în acest caz episodul Zerlinei, căreia urma să nu i se pângărească
doar trupul, ci și viitorul, spunându-i-se că e prea bună pentru Masetto și că
poate fi nevastă de cavaler. Da! Prin astfel de minciuni, Don Giovanni atenta
la viitorul lor: de multe ori chiar se însura cu ele, ”mireasa” fiind părăsită
a doua zi după nuntă, trezindu-se privată de viitor, privată de bărbatul pe
care îl părăsise pentru Don Giovanni, privată de un loc în societate, privată
de dragoste, umilită și pustiită!
Don
Giovanni nu este un aventurier! Don Giovanni este un ticălos!
Există
în montarea lui Șerban ideea unei vini colective: femeile sunt, cel puțin, la
fel de vinovate ca cel care le seduce. Vezi, în acest sens, scena de pomină în
care, crezând că e Don Giovanni, femeile, Don Ottavio și Masetto îl bat de-l
strică, cu parul și picioarele, pe Leporello. Don Giovanni e aici de-a dreptul
victimizat!
Vină
colectivă?! Serios? Există așa ceva la Mozart?! Dacă un ins este pervers, dacă
viața lui se clădește și crește pe pustiirea altor vieți, e de vină societatea
întreagă?!
Și
Andrei Șerban, și alți regizori s-au străduit să ne convingă de faptul că Don
Giovanni acționează în numele libertății că el ”e liber să păcătuiască, dar și
să aducă forță vitală celorlalți, femeilor...” (A. Șerban) Din păcate pentru el,
nu poți fi liber decât printre alți oameni liberi! Un om preocupat doar de
libertatea lui anunță un caracter de tiran. Tiranul nu are nevoie de oameni
liberi, tiranul are nevoie de victime. Și Don Giovanni nu este un om liber, el este
un tiran! Femeile mințite de el își pierd dreptul la viitor, pentru că nu poți
clădi nimic pe o iluzie, și singura lor libertate este aceea de a suferi.
Șerban
însuși pare derutat în fața acestui ”mister” care se numește Don Giovanni. De
aceea când îl victimizează, când insistă pe cinismul lui care merge până la
pedofilie, inovație bine venită, întrucât a luat amploare în vremurile noastre.
Imaginea fetiței care se întretaie cu decorurile sărind coarda și care trezește
poftele lui Don Giovanni este memorabilă în acest sens.
Există totuși o discrepanță între primul act
și al doilea. În primul act, regizorul pare să-i fie favorabil lui Don
Giovanni, prezentându-l ca pe o victimă a celorlalți, în timp ce în actul al
doilea îl omoară de două ori: o dată când dă mâna cu omul de piatră - foarte
bine realizat - și apoi când este împușcat de fetița ce jalonează piesa cu
coarda ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu