CUCUVEAUA SURĂ
România a câștigat penibil, chiar chinuit, meciul cu Armenia, marcând un gol în prelungiri
și în condițiile în care armenii jucau în 10 oameni. Cât a durat meciul, Daum
nu s-a ridicat de pe bancă, s-a uitat cu ochii goi la niște elevi care parcă nu
erau ai lui, de care nu îl leagă nimic, nici măcar ambiția sau orgoliul reușitei. Ce
orgoliu, ce ambiție...? Are cea mai mare leafă dintre toți antrenorii pe care i-a
avut naționala până acum și a dovedit și tupeul de a-și angaja propriul fiu în
staff. Că doar are balta pește și rezultatele nu contează... E complet paralel
cu echipa. La meciul cu Armenia a șocat pe toată lumea jucând cu cinci
mijlocași și un singur atacant, acolo unde, când nu mai ai ce pierde, măcar
mori atacând și mori frumos...! Dar lui Daum nu-i pasă: timpul trece, leafa
merge, noi cu resemnare pierdem. Nu pierdem cu demnitate. Pierdem urât.
Pierdem descurajant. Nici jucătorii nu lasă rază, ce e drept. Dar nici selecționerul nu știe
să-i... selecteze și să-i transforme într-o echipă care măcar să promită, chiar
dacă nu câștigă. Daum nici măcar nu se sinchisește. Are vârsta de
pensionare, pare și foarte obosit, România s-a dovedit o fraieră numai bună
să-i rotunjească veniturile acum la bătrânețe și Daum chitește așa că nu are de
ce se osteni: el poate continua la naționala noastră și fără victorii. Daum e o lecție
de umilință pentru noi, dar o umilință scumpă. Nu știu cum se face, dar ”tot
ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură/Tot ce e perfid și lacom”, toți se preling aicea și-și rotunjesc
veniturile, iar noi ne uităm la ei ca la colivă. Se uită și ei la noi și
înțeleg doar că nu îndrăznim. Și înțeleg bine.
Vom
face acum o comparație exagerată: îl vom compara pe unul dintre cei mai slabi antrenori pe care-i știm - domnul Daum - cu unul dintre cei mai buni, după
părerea mea și nu numai. L-ați văzut pe Daum cum stătea pe bancă, așa, ca un
simplu spectator, care nu ține nici cu elevii lui, nici cu adversarii? Și acum,
păstrând uriașele proporții, ca de la cer la pământ, l-ați văzut pe Diego
Simeone cum arde pe marginea terenului ca o torță, încercând să lumineze mintea
jucătorilor și să le inspire jocul? Și când jocul merge bine, se întoarce spre
public și îi cere să-și susțină echipa favorită, să ardă împreună cu el până la sfârșitul
meciului. Și ajungi să te uiți la meci de dragul lui și să iubești echipa -
Atletico Madrid - tot de dragul lui! Voința lui e molipsitoare: trăiești în
jurul lui ca să formezi echipă și ca să ai victorii. Te poartă cu mână sigură, cu energie și cu pasiune spre victorie! Și e admirabil!
Dar
să ne întoarcem la Daum al nostru, la cucuveaua noastră cea de toate zilele, la
cucuveaua noastră încărunțită: el stă pe bancă și-și odihnește bătrânețile,
așteptând sfârșitul meciului și ziua de salariu. Știți ce spunea un banc scornit
de etnografi? Că la bătrânețe bărbatul e bine să se orienteze spre România, că
”pomeni ca româncele nu fac niciunele”. Probabil că din această dulce
toropeală nu l-au sculat pe domnul Daum decât strigătele fanilor furioși care
scandau ”Demisia! Demisia!”
Cine
are urechi de auzit s-audă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu