VĂ PLAC ROMANELE ISTORICE?

Eu sunt înnebunită după ele. Două lucruri îl diferenţiază pe om de animal:
1. Capacitatea de a se exprima; faptul de a avea grai articulat şi de a se servi de el pentru a relata ceva, pentru a exprima idei şi sentimente, a convinge, a contrazice şi a influenţa. A interzice cuiva dreptul la liberă exprimare sau a i-l limita înseamnă a-l coborî în lumea necuvântătoarelor, a-l trata ca pe un animal sau a-l îngropa de viu. Este mai rău decât moartea. Avem foarte mulţi astfel de criminali printre noi.
2. Faptul de a avea memorie şi de a se servi de ea pentru a crea istorie. Dintre toate vieţuitoarele, doar omul are o memorie a speciei şi doar el are în spatele lui o istorie. Nu despre istorici şi istoriografi voi vorbi în această postare. Acestea sunt două meserii pe care le faci contra cost, cu sau fără pasiune, mai bine sau mai prost. Şi faptul de a scrie literatură este tot o îndeletnicire mai mult sau mai puţin plătită, dar - mă întreb eu - de ce aleg unii scriitori să scrie roman istoric? De ce aleg o anumită epocă şi nu alta? Ce-i mână, ce-i atrage?
Ai nevoie de foarte multă pasiune, foarte mult foc interior ca să faci să reînvie epoci de mult stinse. Să dai foc din focul tău. Te exprimi prin istorie: prin epoca pe care o alegi, prin ce alegi să reînvii, prin felul cum faci să cadă lumina pe oameni şi locuri. Acel roman istoric eşti tu!
Romanul Regii blestemaţi al lui Maurice Druon mă fascinează de peste 20 de ani de când l-am citit şi, citindu-l, îl ecranizam în mintea mea, scandalizându-mă că încă nu s-a găsit un cineast care să deruleze pe ecran o asemenea comoară, fără să ştiu că există un serial pe care aveam să-l văd mai târziu.
Răsfoindu-mi carnetele cu citate, am dat şi de paginile consacrate Regilor blestemaţi, în care am reţinut ceea ce atunci mi se părea actual şi esenţial şi din care voi selecta ceea ce acum mi se pare actual şi esenţial.
Citatele vor fi grupate pe trei secţiuni:
I. Despre dragoste şi alţi demoni
II. Moment pictural
III. Despre treburile cârmuirii cetăţii

I. "Dacă le-ar fi fost ursit să se nască în alte împrejurări, acest bărbat şi femeia aceasta s-ar fi iubit." (Regii blestemaţi, vol.III - Otrăvurile coroanei -, Cartea românească, 1971, p.30)
"I se părea că un laţ nevăzut se strânge în jurul ei. Se întreba în ce fel ar putea să scape. Dar spre a merge unde? Cine ar putea s-o ajute? Era singură, înspăimântător de singură, şi îşi rotea ochii în jur fără să găsească pe nimeni care să-i pară un aliat." (vol.cit., p.92)
"Vai! În dragoste nu-i de ajuns ca două făpturi să aibă aceleaşi dorinţe; mai trebuie să le şi exprime în aceeaşi clipă!" (op.cit., vol.V - Lupoaica Franţei, C.R., 1971, p.218)
"Mortimer rămânea un bărbat gelos!...
"Dar n-o fi având oarecare dreptate să fie?" gândi deodată regina. Primejdia oricărei gelozii este că sileşte pe cel bănuit să caute în sinea lui dacă nu cumva reproşurile celuilalt sunt îndreptăţite. Aşa ies la iveală unele sentimente pe care nu le luaseşi în seamă... Stranie întorsătură!" (vol.cit., p.311)
Am lăsat pour la bonne bouche pasajele următoare. Precizez că sunt mai abrupte, mai bolovănoase, deloc recomandate spiritelor simandicoase şi sclifosite. Mie îmi plac:
"Ceea ce unul dispreţuieşte, neştiind să-i recunoască desăvârşirea, zise Robert, mulţi alţi bărbaţi ar fi fericiţi să aibă, mulţumind cerului în genunchi. (...). E oare cu putinţă ca buzele acestea dulci să nu fie niciodată sărutate? Ca braţele acestea, acest trup... Ah! ia-ţi un amant, Isabelle, şi bărbatul ăsta să fiu eu!
Fără îndoială o luase cam repede, spunând pe şleau ceea ce voia, şi cuvintele lui nu prea semănau cu acelea din poemele ducelui Guillaume de Aquitania. Isabelle însă abia mai asculta ce-i spune. O stăpânea, o strivea cu toată înălţimea sa; mirosea a pădure, a piele, a cal şi a armură. Nu avea nici glasul, nici înfăţişarea unui cuceritor de inimi şi, totuşi, ea era cucerită. Avea în faţa ei un bărbat, unul adevărat, un mascul aspru şi aprins, şi-i auzea răsuflarea puternică. Isabelle simţea cum orice voinţă o părăseşte şi nu mai avea decât o dorinţă: să-şi lase capul pe acest piept de bivol şi să i se dea... să-şi potolească setea cea mare... Tremura niţel." (op.cit, vol.I - Regele de fier, CR, 1971, p.44-45)

II. Moment pictural

" În septembrie, văzduhul e cald încă deasupra câmpiei sieneze şi miriştile acoperă ogoarele ca o blană roşcată. E una dintre cele mai frumoase privelişti din lume. Dumnezeu a trasat acolo cu mărinimie curba colinelor şi a împrăştiat o vegetaţie bogată şi felurită în care chiparosul e împărat. Omul a ştiut să muncească pământul acesta şi să-şi presare peste tot casele care, de la cea mai princiară vilă până la cea mai umilă câşlărie, au toate, cu faţadele lor de culoarea lutului şi cu olanele rotunde ale acoperişului, aceeaşi frumuseţe şi aceeaşi armonie. Drumul nu-i niciodată otova, ci şerpuieşte, se înalţă, coboară spre alte văi, printre terase semănate şi livezi milenare de măslini. La Siena, Dumnezeu şi omul au deopotrivă geniu." (op.cit., vol.VI - Crinul şi Leul, C.R., 1971, p.602)

III. Despre treburile cârmuirii cetăţii

"Printre oamenii cărora regele Jean le-a încredinţat guvernarea, îi ştiu pe unii care nu fac două parale şi care sunt chiar nişte pramatii. Este firesc să te îmbogăţeşti într-o funcţie mare, altfel cine s-ar mai osteni, cine şi-ar mai asuma riscuri? Dar trebuie să te fereşti să treci peste limitele necinstei şi să-ţi faci treburile pe seama interesului public. Şi-apoi, înainte de toate, trebuie să fii capabil. Or, regele Jean fiind el însuşi prea puţin capabil, alege uşor oameni care nu sunt chiar deloc." (op.cit., vol.VII - Când un rege pierde Franţa -, Univers, 1986, p.54)
"A trata, a dezbate, a argumenta nu sunt nicidecum treburi pentru un cavaler" A vrut [i.e. regele Jean] să arate întotdeauna că dispreţuieşte negocierea şi diplomaţia, ceea ce îi permite să-şi renege obligaţiile. 
În fapt el nu făcuse atâtea promisiuni decât pentru că avea de gând să nu şi le ţină." (vol.cit., p.67)
"Unii săteni de prin împrejurimi îşi făceau treaba vânzând băutură. Alţii însă se pomeneau cu surpriza neplăcută de a vedea dintr-o dată şase hojmălăi dezbinându-le hambarul pentru a lua bârnele. "În serviciul regelui!" spuneau şi atât. Iar târnăcoapele muşcau din pereţii de cârpici, frânghiile trăgeau de lemnul paiantelor şi, curând, totul se prăbuşea într-un trosnet uriaş. "Mai bine s-ar fi dus aiurea regele decât să ne trimită pe răufăcătorii ăştia care ne iau şi acoperişurile", ziceau oamenii din popor. Începea să li se pară că regele de Navara era un stăpân mai bun şi că însăşi prezenţa englezilor era mai puţin apăsătoare decât cea a regelui Franţei." (vol.cit., p.181)
"A te încăpăţâna să nu vezi decât un detaliu şi a pierde din vedere ansamblul este un viciu mare în comportamentul unui principe." (vol.cit., p.185)
"Fără consimţământul acelora asupra cărora este exercitată, puterea e o amăgire care nu poate ţine multă vreme, un echilibru cum nu se poate mai şubred între frică şi revoltă şi care se rupe de îndată ce un număr îndeajuns de mare de oameni capătă împreună conştiinţa că împărtăşesc aceleaşi gânduri." (op.cit., vol. VI, p.476)
"... nu poţi domni multă vreme peste nişte oameni pe care-i aduci la foamete." (vol.cit., p.536)
"Vei avea de guvernat un comitat mare, Archambaud, în vremuri deloc mai uşoare decât acestea, aş putea pune rămăşag. Fiindcă nu te ridici în doar câţiva ani dintr-o asemenea decădere." (op.cit., vol. VII, p.194)

Aimez-vous Giorgione? - Le feu de l'été

PROVERBE ROMÂNEŞTI

"Mojicului nu se cade să i se dea toiag în mână."
"Dacă nu poţi da săracului, nu-i mai lua din straiţă!"
"Dacă şade el degeaba, gândeşte că toţi n-au treabă."
"Dacă te ştii vrednic,/ Nu sta c-un nemernic."
"Unde nu-i nădejde de câştig piere îndemnul de lucru."
"Vai de cel ce strigă la urechea celui surd."
"Îi dai un ban să te radă şi doi să te lase."
"Cine nu te ştie te vinde, iar cine te ştie te cumpără."
"Naşterea omului e pentru alţii; moartea e a lui."

VĂ PLACE DELACROIX ?

                                                           VĂ  PLACE  DELACROIX ?

În articolul său publicat în „Adevărul” din 17 martie 2011 şi intitulat Note, stări, zile, domnul Andrei Pleşu transcrie o scrisoare pe care a primit-o în septembrie 1991 de la Irina Nicolau. Odată publicată scrisoarea, de altfel frumoasă, noi avem dreptul să o comentăm. Domnului Pleşu, ea îi va fi trezit anumite sentimente când a transcris-o, chiar dacă nu prea vorbeşte despre ele. Şi nouă ne trezeşte anumite sentimente, despre care vrem însă să vorbim. Şi o facem în singurul loc unde avem voie: blogul nostru.

Iată scrisoarea:

„Dintre animale îmi place măgarul. Nu ţi se pare că România seamănă cu un măgar? Simplu, sfânt, gălăgios, dar introvertit, penibil, cinstit, încăpăţânat, semn al sărăciei sau al unei bogăţii de altă culoare, semn al lipsei de nobleţe sau indicând o nobilitate veche, răbdător, cărător, măgar (nu poate fi neglijată secvenţa „torna, torna, fratre,” măgarul îţi poartă desagii şi nu sufletul (...) ajutându-te să reduci lumea obiectelor posibile la strictul necesar. M-aş simţi prost într-o Patrie-Leu, o Patrie-Ghepard, o Patrie-Vulpe...(...) Oricum, consider că o Patrie-Măgar mi se potriveşte perfect.”

Sigur, fiecare dintre noi are un animal preferat. Sigur, un popor poate să semene cu un animal sau cu altul. Eu nu contest că România seamănă cu un măgar şi nu contest deloc frumuseţea scrisorii şi valabilitatea argumentelor.

Dar mă întreb şi eu de ce citează domnul Pleşu această scrisoare, primită în 1991 de la regretata Irina Nicolau, pe 17 martie 2011, adică exact atunci când, după un an îngrozitor de greu şi după ce a fost tratat penibil de nedrept de guvernanţi, poporul-măgar „sfânt”, „răbdător, cărător”, „cinstit” mai puţin nu numai că nu a scos niciun icnet de revoltă, dar nici măcar nu s-a încăpăţânat într-un refuz al autorităţilor, lucru lesne de făcut în diverse momente, pe diverse teme şi fără niciun risc. Ceea ce nu sesizează Irina Nicolau este că, faţă de omologul său din regnul animal, românul este incapabil să spună „Nu!” stăpânului său, că e el dictator, preşedinte sau director de instituţie. Ca şi măgarul, românul are stăpân (calul, nu, calul nu are stăpân, calul are tovarăş de drum), dar, spre deosebire de român, măgarul măcar se distinge printr-o încăpăţânare în refuz, atunci când stăpânul devine abuziv.

Citarea acestei scrisori „întremătoare” – apreciază domnul Pleşu – vine ca o bucăţică de zahăr pe care o dai măgarului „cărător”, pentru cât a putut să îndure şi pentru cât mai are de îndurat. Nu ştiu câtă nevoie are măgarul de zahăr, când te gândeşti că nu şi-a primit nici raţia de fân, dar, când vine din partea unui om atât de dur ca domnul Pleşu, bucăţica de zahăr trebuie apreciată, mai ales că a fost oferită fix înaintea „ajustărilor fine” ale domnului Băsescu. Nu sunt prima care observă că cei doi sunt „gând la gând” cu voluptate şi că se completează de minune.

Ce te frapează la această comparaţie făcută de Irina Nicolau între poporul român şi măgar este exactitatea ei, dincolo de asemănările pe care binevoieşti să le revelezi.

Eu, de exemplu, fondez această asemănare pe faptul că măgarul e „cărător” şi docil. Practic, numai cine nu vrea nu-l încalecă. Nu-l încalecă decât acela care nu-l consideră demn nici măcar să fie încălecat, care nu-l are în vedere pe ruta lui. Românii sunt singurul popor din lume care nu are pretenţia să fie  ocupat de o elită războinică, ce l-a cucerit prin cutezanţă şi forţa armelor, riscându-şi viaţa, aşa cum vedeţi în tabloul lui Delacroix, Vânătoarea de lei, pe care l-am postat mai sus, românii acceptă orice elită, chiar şi autointitulată, elită să fie, adică cineva care să-l încalece. Cu calul e mai complicat: te poate arunca din şa şi, animal de rasă, are pretenţia unei perioade de adaptare, iar faptul că se lasă dresat înseamnă că e capabil de evoluţie, dar şi de surprize. În fine, nu acceptă pe oricine pe el, îţi alegi calul, dar şi el te alege pe tine. E un animal cu care trebuie să înveţi să formezi echipă, altfel e de rău: vei primi atât de multe căzături până ce te vei decide singur să-ţi găseşti un măgar.

Caracteristic măgarului e că nu este în stare să evolueze. Nu e prost deloc, dar e apatic şi resemnat. „Şi, de-a fi să mor,” zice filozoficeşte ciobanul din Mioriţa, dar problema e că nu moare, el doar trăieşte în aşteptarea morţii, fără să înţeleagă că aceasta s-a gândit să-i facă gluma proastă şi să-l amâne.

Că românul seamănă cu măgarul o dovedeşte şi romanul lui George Orwell, Ferma animalelor, unde Benjamin, măgarul, „era cel mai bătrân animal de la fermă”, cinic şi cu umor – „de pildă, spunea că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să gonească muştele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muşte.” Benjamin este singurul animal de la fermă care nu crede în realitatea revoluţiei înfăptuite de porci. Inteligent, măgarul îşi dă seama, şi chiar din prima, că „stânga este dreapta şi amândouă puterea, mereu egală sieşi”, cum avea să spună mai târziu un filozof vestit, că stăpânirea domnului Jones avea să fie înlocuită cu exploatarea la fel de cruntă a porcului Napoleon, dar incapacitatea lui de a crede în ceva, de a risca pentru ceva, de a se jertfi îl fac să fie doar... măgar, adică o creatură incapabilă să-şi depăşească condiţia şi, indiferent ce crede el, inferior găinuşelor din roman care, la vreme de criză, ameninţate fiind că trebuie să predea ouăle, „au protestat spunând că era o crimă să li se ia ouăle tocmai atunci. (...) Conduse de trei găinuşe tinere din rasa Minorca Neagră, găinile au făcut un efort hotărât pentru a modifica decizia lui Napoleon. Metoda lor s-a dovedit una simplă: se căţărau sus pe grinzi şi-şi depuneau ouăle direct acolo, de unde acestea cădeau şi se spărgeau direct pe podea.” (s.n.)

Când vrei să protestezi, mijloace găseşti din belşug. E adevărat, există riscuri:

„Napoleon a procedat şi el la fel de simplu, rapid şi fără scrupule. El a ordonat ca raţiile găinilor să fie oprite şi a decretat că orice animal care ar fi dat unei găini fie şi un bob de porumb urma să fie pedepsit cu moartea. (...) Găinile au rezistat timp de cinci zile, apoi au capitulat şi s-au întors în cuibare. Între timp muriseră nouă dintre ele. Trupurile lor au fost înmormântate în livadă şi s-a anunţat că muriseră de coccidioză.” Adică „you know, aviara grippa”.

Ai zice că poporul român seamănă cu un măgar, în timp ce poporul grec, cu găinile din rasa Minorca Neagră.

Ce se întâmplă acum în Grecia este spectacolul grandios al unui popor care face istorie, care cere să fie luat în seamă, care nu admite să se treacă peste el, care nu admite să plătească el ce-au furat alţii, care călăreşte şi nu se lasă călărit: un popor care îşi asumă istoria şi o trăieşte ca pe o aventură, adică o poveste în care este implicat; un popor care refuză ca povestea lui să devină a altora. A te implica în aventură înseamnă a accepta evoluţia. În România, în schimb, „măgarii” acceptă să li se facă orice în numele „stabilităţii”. Ei sunt, de fiecare dată, pacienţi şi niciodată actanţi. În acest moment al analizei, eu îi voi da cuvântul lui Ovidiu Nahoi care, într-un admirabil articol, publicat în „Adevărul” din 19 iunie 2011, face o excelentă paralelă între România şi Grecia. E bine să căutaţi articolul pe net şi să-l citiţi şi nu veţi mai regreta niciodată că aţi pierdut timp să citiţi presă românească. Acest articol – Să fim şi noi greci? – te  mântuieşte de timpul pierdut şi de regretul după acel timp. Iată o parte din el; autorul se referă la România:

„Nu cumva, în numele „stabilităţii”, o mână de privilegiaţi îşi ascund corupţia cumpărând, la nevoie pe datorie, somnul liniştit al cetăţenilor? Nu cumva, la noi, barierele puse în faţa unor noi forme de manifestare politică – vot uninominal, înregistrare greoaie a partidelor, garanţii financiare uriaşe – vin să descurajeze orice formă de control public?

Răspunsul vine tot din Grecia, dar poate nu-l vedem din cauza petardelor aruncate de câteva sute de tineri violenţi. Zeci de mii de indignaţi de toate ideologiile, vârstele şi ocupaţiile ocupă piaţa Syntagma din Atena sau zona din jurul Turnului Alb din Salonic. Ei cer plecarea elitelor corupte care au condus timp de 30 de ani. (...) Totul seamănă cu agora clasică ateniană şi mulţi comentatori vorbesc despre o nouă formă de democraţie. Sau, mai curând, despre renaşterea ei. (...)

Nu ştiu ce vor aduce zilele următoare Greciei şi Europei. Dar ceea ce se întâmplă azi la Atena, Salonic şi în alte oraşe ar fi bine să ne dea de gândit. Oamenii aceia caută singuri o soluţie la problema lor. Sau, poate, noi ne mulţumin cu „stabilitatea”?”

Măgarul nu trebuie să aibă grija drumului, el trebuie doar să care, drumul îl aleg stăpânii. Singura dilemă apare atunci când trece de la un stăpân la altul, dar şi aceasta e iute rezolvată, fiindcă măgarul rămâne vechiul animal, adică tot măgar, se schimbă doar stăpânii lui. Adevărata lui dramă, care însă îi rămâne exterioară, este că nu se poate răzvrăti şi, astfel, nu poate evolua.

Oricum, această pagină din Irina Nicolau rămâne antologică şi de referinţă ori de câte ori va veni vorba despre psihologia şi simbolistica poporului român.

Dar cum se comportă un popor de cu totul altă factură? Cum se comportă, de exemplu, un popor-tigru?

Întâi trebuie să identificăm poporul-tigru. Vi-i propun pe englezi: siguri pe ei, ofensivi, cutezători, calmi, foarte logici, cu mult, foarte mult umor, chiar dacă, deloc spumos, reci, calculaţi şi, la nevoie, cruzi, dar fără paradă. Acesta e poporul care a dominat şi a civilizat lumea, în epoca modernă. Vă spuneam că au umor: toată lumea a auzit vorbindu-se de umor englezesc. Ei sunt autorii faimoaselor limerick-uri, acele suculente poezioare umoristice, care ţi se lipesc de creier şi te fac să izbucneşti în râs când te aştepţi mai puţin. Haideţi să vă citez un astfel de limerick, după care vom încerca să râdem împreună. Sunt sigură c-o să ne iasă:

„There was a young lady of Niger

Who smiled as she rode on a tiger.

Once they came from the ride

With the lady inside,

And the smile on the face of the tiger.” (s.n.)

Sigur, a păpat-o. Asta e: a păpat-o! Dar cum de s-a ajuns aici, cititorule, că eu nu cred că la plecare el va fi avut intenţia asta sângeroasă? Uite, eu îţi propun următorul scenariu:

Ei ieşeau regulat la plimbare, cu ea călare pe tigru. Sigur, ea era foarte mândră de mijlocul său de locomoţie, de aceea zâmbea. Dar „once” – odată e ca niciodată – fie că era criză, fie dintr-o regretabilă eroare, ea i-a redus tigrului raţia de carne cu 25%! Ce-o fi fost şi-n capul ei, că doar nu era măgar, cititorule, să-i facă ce vrea ea?! Şi-atunci, uite ce cred eu că s-a întâmplat: o vreme el şi-a aşteptat cuminte şi răbdător raţia lui de carne, nevenindu-i să creadă că ea e atât de tâmpită încât se joacă cu un tigru; nu că nu ar fi jucăuşe felinele, dar au stil şi stilul acela comportă riscuri. Cuminte ar fi fost din partea ei, dacă tot i-a tăiat raţia de carne, să-i scurteze şi munca, adică plimbarea, dar plimbăreaţa noastră probabil că o avea consilieră pe doamna Andreea Pora şi aceasta cică i-ar fi zis „Dar lasă-l, dragă, să care, putoarea dracului, ce dacă i-ai tăiat raţia, cară până moare.” Legenda spune că tigrişorul ar fi auzit cuvintele astea de la urmă şi că i-au plăcut tare puţin. Adevărul e, cititorule, că nu te exprimi în halul ăsta decât atunci când ai de-a face cu măgari, nu cu tigri. Şi uite-aşa, biata lady, şi proastă, şi rău consiliată şi „fără noroc”, vorba lui Dan Suciu à propos de Boc, a sfârşit rău. Acuma dumneata să nu-ţi imaginezi că el s-a repezit la ea şi a făcut-o bucăţi. Nici vorbă, cititorule, era un tigrişor foarte bine crescut, un animal de rasă, un adevărat gentleman în devenire. El a răbdat, a răbdat, a răbdat, a răbdat; ea nu a priceput nimic din tăcerea lui. Şi, văzând el că se-ngroaşă gluma şi că moare de foame, i-a venit o idee: ce-ar fi să schimbe poziţia? Cum adică să schimbe poziţia? – o să mă întrebi.

Foarte simplu: ei conveniseră la angajare şi înainte de faimoasa de acum tăiere a raţiei de carne cu 25% ca el să o poarte în spinare. Contractul de angajare fusese încălcat, întrucât el nu mai era hrănit corespunzător şi-atunci s-a gândit şi el că poate schimba poziţia şi că, în fond, i-ar fi mult mai uşor să o poarte pe lady „inside”, adică înlăuntrul lui. A început să-i explice cum stau lucrurile, în timp ce ea se agita şi îşi frângea mâinile; făcea feţe-feţe şi promitea marea cu sarea, ba că-i suplimentează cu 15%  raţia tăiată, ba că-i dă înapoi tot ce i-a furat plus 100 de lire să-şi cumpere el câtă carne vrea de ele. Era prea târziu, cititorule. Lui îi era foame. Legenda spune că ea a mai simţit că pământul se învârteşte, plus o durere ascuţită în beregată, după care ochii i s-au împăienjenit, s-a lăsat o ceaţă deasă care a învăluit-o şi i-a picurat o sfârşeală în tot corpul. Finalul îl ştii, cititorule, şi e fericit. Înving forţele progresiste şi se realizează transferul democratic. De ce spun asta? Păi, citeşte aici, cască bine ochii: „they came from the ride/With the lady inside/And the smile on the face of the tiger.” (s.n.)

Este vorba de transferul de zâmbet, cititorule. Autorul a folosit articolul hotărât: a zis „the smile” şi nu a smile, semn că, până la urmă, transferul democratic de zâmbet s-a efectuat, chiar dacă cu forţa, prin revoltă. Democratic este să participe toţi la actul respectiv, bucuria să fie comună şi, dacă nu pot să zâmbească amândoi în acelaşi timp sau, cum se spune în limbajul de specialitate, „să termine amândoi odată”, se insistă, se schimbă poziţia, se lucrează până se obţine zâmbetul pe faţa celuilalt. Altfel e de rău: înseamnă că l-ai tratat ca pe-un măgar sau ca pe o fată de pe centură. Pe fată măcar o plăteşti, dar, dintre toate creaturile, doar măgarul rabdă gratis. Dar cât de prost trebuie să fie şi stăpânul, cititorule, ca să nu-şi dea seama că e de rău când se acumulează prea multă insatisfacţie şi nedreptate. Câtă cantitate de nedreptate şi nesimţire poate suporta, în mod normal, o bucată de pământ? V-aţi gândit că printre măgari pot fi şi tigri? Pentru domnul Pleşu poate fi „întremător” să primească misive despre măgari, dar chiar n-aţi remarcat cât de plin de râcă şi lipsit de graţie este domnul Pleşu în timpul din urmă? Nici măcar nu se mai preface.

                                                                 ***

În general, marea masă a românilor nu numai că nu s-au revoltat, dar nici măcar nu au părut că ar avea motiv s-o facă sau că le trece prin cap aşa ceva. E greu de calificat o asemenea atitudine, dar cu atât mai mult trebuie omagiaţi cei care, împinşi de disperare – Adrian Sobaru – sau de revoltă – Cristiana Anghel, au apelat la gesturi extreme. Ei ar trebui menţionaţi foarte des, invitaţi la diverse manifestări şi emisiuni de televiziune, consultaţi pe diverse teme: sunt oameni care au înţeles să semneze cu propriul trup şi cu propria viaţă un protest. AU AUTORITATE MORALĂ. CEEA CE ALTORA LE LIPSEŞTE, oricâţi bani, oricâte funcţii şi oricâte rubrici permanente în ziare şi reviste ar avea.

Când vorbeşte despre Adrian Sobaru, domnul Pleşu spune că este „un personaj care binemerită cel puţin compasiunea noastră.” Nu e cam puţin?

Dar nu asta este supărător în zisa domnului Pleşu. Revoltător la domnul Pleşu este că Domnia Sa are aerul că decide şi stabileşte, une bonne fois pour toutes, tot ce merită şi nu merită un personaj sau altul; şi, când verdictul este destinat unei societăţi de măgari, lucrurile chiar rămân aşa, definitive, bătute-n cuie, cum le-a hotărât domnul Pleşu. Şi societatea de măgari respectuoşi, tot domnul Pleşu a creat-o, împiedicând selecţia naturală şi promovând, prin selecţie artificială, o îngrozitor de uniformă faună. În orice areal, e nevoie de toate tipurile de indivizi care sunt compatibili cu arealul respectiv şi, mai ales, e nevoie de rivalitatea şi competiţia care se naşte în mod natural între ei. Uitaţi-vă la intelectualii din jurul domnului Pleşu: toţi sunt grăsuţi, manieraţi, cuviincioşi, au aceleaşi idei despre lume şi viaţă şi – detaliu important – le debitează în fix acelaşi stil. Fiindcă stilul e omul însuşi, iar omul trebuie să semene cu Pleşu.

Că am dreptate o dovedeşte felul cum a tratat-o Andrei Pleşu pe doamna Doina Cornea, în articolul O nedumerire, din ziarul „Adevărul”, din 22 iunie 2011.

Doina Cornea este reper moral absolut pentru societatea ante şi postdecembristă. Pe vremea lui Ceauşescu, şi-a semnat protestele cu propriul trup şi propria libertate, punându-şi în joc propria viaţă. După Revoluţie, a continuat să se dăruiască, fără să aştepte, să ceară sau să primească niciodată nimic pentru sine. Este reper moral absolut! Dar tocmai de aceea îl încurcă pe domnul Pleşu. Această doamnă vorbeşte foarte rar, este întrebată şi mai rar, dar, atunci când o face, chiar şi un popor de măgari o ascultă. Trebuie! Şi tocmai asta îl derutează pe domnul Pleşu, dar şi pe ciracii dumnealui de la „22” şi „Evenimentul zilei”, unde doamnei Cornea i s-au aplicat corecţii a căror duritate nu a fost egalată decât de ridicol.

„A existat un moment, înainte de 1989, îşi începe domnul Pleşu rechizitoriul, în care doamna Cornea a spălat obrazul întregii naţiuni. (...) În amintirea acelui episod, doamna Cornea merită admiraţia noastră definitivă şi respectul nostru necondiţionat.”

Să te temi, cititorule, ori de câte ori un discurs sau un text începe astfel. Înseamnă că urmează un dar  şi că acel dar va introduce ori lucruri cumplite, ori pline de subînţelesuri.

Iată ce urmează:

„Faptul de a fi fost, într-un ceas al vieţii, la înălţime nu e o garanţie de infailibilitate în orice domeniu şi pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicată. Dar când ştii că vocea ta contează enorm, când eşti conştient de greutatea simbolică a intervenţiilor tale, trebuie să te gândeşti de o sută de ori înainte de a te manifesta public.” (s.n.)

În principiu, ce spune domnul Pleşu este adevărat şi se poate aplica tuturor oamenilor, inclusiv Domniei Sale. Problema este că, într-o democraţie, nimeni nu are „garanţie de infailibilitate” şi că la adevăr se ajunge pe calea dezbaterii, adică exact această cale pe care regimul autoritarist Pleşu-Băsescu vrea s-o înăbuşe. Pleşu e braţul culturalizat al lui Băsescu. Domnul Pleşu spune că „idolatria nu e indicată”; dar problma e că doamna Cornea este aproape ignorată în România; o ţinem ca pe „odaia bună” de la ţară, cu care ne fălim, dar în care se intră foarte rar. Nu are nicio rubrică permanentă în niciun ziar sau revistă din ţara asta, ceea ce este o ruşine pentru ţară şi o pierdere pentru noi şi nu pentru Domnia Sa, am fi mai morali şi mai buni, dacă i-am avea în vedere preceptele, fără să le idolatrizăm, că oricum idolatria nu este posibilă într-o democraţie. Este foarte rar intervievată şi extrem de rar solicitată să-şi spună părerea la televiziune. De multe ori, auzim de dânsa doar când i se mai sparge o dată casa de personaje care rămân sistematic  neidentificate. Rămâi fără grai când vezi că un om care apasă cu greutatea lui olimpiană toată presa scrisă şi care se lăfăie pe mai toate posturile de televiziune îşi permite să o avertizeze: „ trebuie să te gândeşti de o sută de ori înainte de a te manifesta public.”

Sigur, doamna Cornea este un om viu cu o  minte vie, un om nealiniat, ceea ce domnului Pleşu nu-i place. De aceea, eroismul dumneaei îl stânjeneşte şi încearcă să îl izoleze în timp şi să îl dijmuiască valoric.

Toate acestea îmi amintesc de personajul lui Squealer, din romanul Ferma animalelor, al neastâmpăratului Orwell, acel Squealer care, atunci când Snowball cade în dizgraţie, ştie de minune  să-l discrediteze:

„ – Dar a luptat eroic în Bătălia de la Grajdul Vacilor, a obiectat cineva.

-         Eroismul nu e totul, a replicat Squealer. Loialitatea şi ascultarea sunt mai importante. Iar în ceea ce priveşte Bătălia de la Grajdul Vacilor, eu socot că o să vină o vreme când vom descoperi că rolul lui Snowball în bătălia aceea a fost cu mult exagerat. Disciplină, tovarăşi, disciplină de fier! Iată cuvântul de ordine astăzi.”

Dar cu ce a greşit doamna Cornea, cu ce a încălcat Domnia Sa disciplina „animalismului”, despre care vorbeşte Squealer, sau a elitismului, despre care vorbeşte Pleşu?

Chiar aşa, ce a făcut Doina Cornea? Quel est le crime de Doina Cornea?

Domnia Sa a rostit cele mai calde cuvinte care s-au spus până acum la adresa lui Adrian Sobaru. Le-a spus simplu, fără să-şi caute vorbele, fără să ceară voie şi a făcut-o cu o căldură de care puţini români, era să zic măgari, mai sunt în stare.

 „Forme extreme de protest nu se fac decât faţă de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi şi el a izbândit.” – notează Doina Cornea în scrisoarea ei adresată lui Adrian Sobaru, încercând cu disperare să-i sensibilizeze pe români faţă de un „protest transpersonal”, de fapt un sacrificiu. Spunându-le unor oameni că sunt sensibili şi că nu se poate să nu înţeleagă esenţa umană şi civică a gestului lui Sobaru, îi faci să se reconsidere în propriii lor ochi şi să înţeleagă faptul că, dacă acela a făcut sacrificiul suprem, pot şi ei, măcar, să spună „Nu” unei ticăloşii, laşităţi sau manipulări. Se pot strânge în jurul lui. Gestul lui Sobaru se potriveşte foarte bine cu teoria lui Gandhi, fiindcă Sobaru nu a fost violent, nu l-a lovit pe Boc, ci s-a sacrificat pe sine. Domnul Pleşu îi face doamnei Cornea proces pentru „proprietatea termenilor”, dar uită ce-a putut să scrie Domnia Sa în articolul cu acelaşi titlu, în care i-a acuzat „pe actorii politici din opoziţie” că „invită poporul să apere democraţia printr-o lovitură de stat.”

Ce lovitură de stat, domnule Pleşu? Chiar nu simţiţi nevoia să vă explicaţi? Tocmai dumneavoastră, expert în „proprietatea termenilor”? Poporul acesta e atât de bleg, i-aţi amorţit atât de bine nervul dumneavoastră, cu ce scrieţi, Băsescu, cu modul în care îl ameninţă, şi Boc, cu arta înfometării, încât nici eroismul lui Sobaru, nici admirabila şi neasemuita tenacitate a Doinei Cornea nu-l mai pot trezi. Dar vă temeţi de Doina Cornea. Este, într-adevăr, de o înspăimântătoare tenacitate. Dar faptul că vă temeţi de dânsa nu vă dă dreptul să-i masacraţi mesajul.

 Şi totuşi, aţi învins, domnule Pleşu: am fost la toate mitingurile din capitală şi ştiu ce-am văzut acolo. Nu erau puţini oameni, erau destui, dar lipsea determinarea. Mai sunt şi nişte lideri de sindicat care nici măcar nu mai cheamă lumea la proteste, ei fiind toţi, oamenii Preşedintelui. Pe gratis, fireşte.

                                                                  ***

Am ilustrat acest articol cu un tablou de Louis Le Nain, Familia lăptăresei, şi cu alte trei tablouri de Delacroix, foarte cunoscute. Sigur, mie îmi place Delacroix, îmi place irrésistiblement Delacroix, dar nu aş vrea, în urma celor scrise, să fie înţelese prost sentimentele mele faţă de Louis Le Nain. Eu îl apreciez grandement pe acest pictor, în primul rând pentru tematica pe care şi-a ales-o : a făcut loc în pictură oamenilor simpli, săracilor, celor în zdrenţe. Toată pictura lui e un omagiu adus acestora. Merită şi ei măcar atât. Louis Le Nain a trăit în secolul al XVII-lea. Dacă ar fi trăit cu două-trei secole mai târziu, ar fi fost cu siguranţă un revoluţionar. Priviţi cele două personaje masculine : sunt săraci, dar au demnitate. Priviţi fetiţa : se schiţează în al său maintien orgolios un început de revoltă. Priviţi-o pe maică : e copleşită de durere că nu le poate lăsa drept moştenire decât un măgar, un butoi cu lapte şi suferinţa ei de-o viaţă. Priviţi măgăruşul : este cel mai expresiv chip pe care l-am văzut vreodată, e atât de fratern.

                                                                    ***

Întrebarea din titlu e mai mult retorică. Ştiu, nu vă place Delacroix. Am fost la toate mitingurile din capitală şi am văzut, am înţeles, am simţit că nu vă place Delacroix, aşa cum nu poţi pleca la vânătoare de lei, călare pe măgar.

AIMEZ-VOUS LE CARAVAGE ?

ECLIPSA

Am ieşit din bloc la ora 21.00, special ca să o văd. Deasupra mea străjuia cel mai banal şi mai anost cer pe care l-aţi văzut vreodată. Un cer de un negru-verzui, obosit şi bosumflat, care nu părea deloc că are chef să comunice. Am început să mă plimb.

La noi, în Dristor, e foarte animat: oamenii ies la scara blocului să discute şi să bea bere. Mă plimbam, dar nu pierdeam cerul din ochi. Nu eram sigură că va veni la întâlnire. Trăiesc într-o ţară în care e cât se poate de natural ca ceva să nu se mai producă, să nu-ţi iasă, să nu se mai întâmple sau să nu se vadă. Aproape că nici nu mai regreţi, eşti gol de mult.

Dar am continuat să mă plimb şi să aştept. Când mi-am aruncat din nou ochii pe cer, pe la ora 21.40, ea era acolo, dar nu toată, ci doar un triunghi de foc, foarte luminos. La un moment dat i s-a văzut conturul, dar imediat norii au tăiat-o pe la mijloc; fruntea i s-a împurpurat, iar conturul părea şi mai mare, dilatat. Norii au continuat s-o modeleze sau să se joace cu ea şi, în secunda următoare, am văzut o lună cu ochelari maţi, negri. Ne-am uitat una la alta, amândouă cu ochelari, când ea a dat cu ei de-a azvârlita şi, foarte băieţoasă, şi-a pus o bască neagră pe cap. Îi stătea bine cum o coafaseră norii. Tot ei au compartimentat-o apoi, transformând-o într-un imobil futurist, rotund, cu un etaj în întuneric, altul iluminat, un etaj în întuneric, altul iluminat...

A trecut apoi printr-o fază haotică şi foarte luminoasă: ai fi zis că un păpuşar cosmic şi neatent a vărsat un borcan de miere pe cer. Şi mierea se prelingea greu pe un cer de pâclă. Până la urmă s-a hotărât şi a luat forma ei clasică de felie de pepene. Era atât de apetisantă că un nor mai hoţ a început s-o roadă încet, dar temeinic până nu a mai rămas din ea decât un colţişor, ca un scrum gălbui pâlpâind pe vatră, dar s-a stins şi acesta. Norii câştigaseră partida: luna părea acoperită de un munte negru cu creste lăptoase. Ai fi zis că s-a tras cortina. M-am hotărât să aştept ca pânza norilor să fie ruptă de cornul lunii şi să văd fundul oului pulsând din pâclă. Şi chiar aşa s-a întâmplat.

Mă bucur că ne-am întâlnit. O văd ca pe o prevestire că în această vară voi împlini ce mi-am propus şi nu oricum, ci prin acţiune volitivă, fiincă nu ne-am întâlnit întâmplător, ci eu am ieşit s-o caut, iar ea s-a arătat. A fost acolo, pe cer, pentru mine.

Mi-ar fi plăcut tare mult ca aceste rânduri să fi fost scrise în franceză: o limbă universală pentru un fenomen planetar. Şi articolul ar fi avut cititori mai diverşi.

Dar nu ar fi fost bine. Fiindcă, anul acesta, pe 15 iunie, în ziua eclipsei, s-au împlinit 122 de ani de la trecerea în cer, printre stele, a lui Mihai Eminescu. E greu să găseşti o poezie a lui care să fie neatinsă de lumina albă a lunii. Şi tot ce atinge luna se transformă în argint; chiar şi pădurea.

S-a vorbit tot mai puţin despre Eminescu în anii din urmă şi de fiecare dată silnic şi cu o prost disimulată ranchiună. Şi e normal. Pe lângă Eminescu, ei apar ca o pitică roşie, stea mică şi rece, pitită după un soare adevărat, a cărui existenţă şi rază de influenţă încearcă să o sape. Nu se simt bine în universul jalonat de el:

"Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul.

(...)

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege..." (Scrisoarea I)

Nu întâmplător m-am oprit la ScrisoareaI, ci pentru că ea se încheie cu o superbă invocaţie către lună:

"Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!

Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară.

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,

Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!"

Odată cu luna, porţile cerului ni se deschid; vedem cu ochii minţii ceea ce viaţa concretă ne-a interzis. S-ar putea ca moartea să aibă exact aceeaşi vocaţie. Să fie şi ea tot o poartă. Este ceea ce am simţit şi la eclipsă privind luna. Şi m-am gândit la cele mai feerice versuri din viaţa mea, pe care orice român le ştie pe de rost:

"Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine..." (Melancolie)

RECITINDU-L PE DESCARTES

Aveam, cu ani în urmă, când nu exista calculatorul cu atracţiile şi limitările lui, obiceiul de a-mi nota pe nişte carnete, pe care le păstrez şi acum, citate din autorii mei preferaţi, sau care credeam eu, la vremea aceea, că sunt preferaţi. Se compunea astfel un portret al meu indirect, depozitat în carnetele acelea. Oriunde le-ai deschide dai de mine, văzută sub un alt unghi, într-o altă lumină şi în alt moment al vieţii. Dar, oricum, semăn cu mine.
Sunt citate pe care le port cu mine, adică le ştiu pe dinafară, cum este cazul celui care urmează să fie reprodus. M-am gândit mult la acest pasaj din Descartes zilele trecute şi, de fapt, toată viaţa. E un pasaj cunoscut, pe care vi-l veţi aminti uşor. Iată-l:
"A treia mea maximă era să încerc ca mai curând să mă înving pe mine decât soarta şi să-mi modific dorinţele decât rânduiala lumii şi ca, în general, să mă deprind să cred că nu există nimic pe de-a-ntregul în puterea noastră cu excepţia gândurilor noastre, astfel că, după ce am procedat cât mai bine referitor la lucrurile care sunt în afara noastră, tot ce nu ne reuşeşte este, în ce ne priveşte, absolut cu neputinţă. Şi numai acest fapt mi se părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un lucru pe care nu l-aş putea obţine..."
Acest pasaj îl am în două variante de traducere. Am ales-o pe cea mai bună: fermă, cadenţată, plină de nerv. Iată şi originalul:
"Ma troisième maxime était de tâcher à me vaincre que la fortune, et à changer mes désirs que l'ordre du monde, et généralement de m'accoutumer à croire qu'il n'y a rien qui soit entièrement en notre pouvoir que nos pensées, en sorte qu'après que nous avons fait notre mieux touchant les choses extérieures, tout ce qui manque de nous réussir est au regard de nous absolument impossible. Et ceci seul me semblait être suffisant pour m'empêcher de rien désirer à l'avenir que je n'acquisse...'' (René Descartes, Discours de la Méthode, s.n.)
Descartes, ca, mai târziu, Chomsky, recomandă să se procedeze de la simplu la complex, să începi schimbarea cu propriul eu, adaptându-l la lumea înconjurătoare, şi apoi să încerci să schimbi lumea în sensul în care permite ea, dacă permite. Şi, dacă nu o face, înseamnă că nu e pregătită şi că încercarea de a o schimba va eşua. Mai trebuie, bineînţeles, ca sensul schimbării să fie unul onest, şi nu o încercare de a închide lumea în tiparele capricioase ale bunului plac, schilodind-o.
O astfel de maximă nu îndeamnă în niciun caz la resemnare. Rigoarea nu se îmbrăţişează niciodată cu resemnarea. Cu renunţarea da, dar asta e altceva: renunţarea e activă, e volitivă. Descartes vrea să spună că după ce ţi-ai curăţat/măturat viaţa de imposibilităţi şi nostalgii puerile, eliberat, poţi privi spre viitor. Descartes vrea să te ajute, nu să te folosească/manipuleze. Descartes vrea să te tragă la lumină, nu să te bage în ceaţă.
Rigoarea lui nu este egalată decât de onestitate.
Un astfel de filozof acum, aici, ar fi mult mai necesar chiar şi decât zece mii de tinichigii.