Les Portes du Paradis
Aujourd’hui je veux écrire des Falaises d’Etretat. Je pense à elles très souvent. Elles font partie de ma géographie à moi. Tout le monde les connaît. En France, il n’y a pas d’album ou de manuel de géographie, où vous ne voyiez pas cette seconde merveille de lOccident, après le Mont-Saint-Michel. Mais le Mont-Saint-Michel est tumultueux et romantique ; il aime changer de décor, il trouve son plaisir à vous surprendre, à vous effrayer, à vous faire vivre sous le signe de la menace.
Les falaises d’Etretat, elles, sont calmes et stables. Les rochers avancent dans l’eau, dont ils ne peuvent plus se séparer. L’eau vient les embrasser. Le rendez-vous est si chaleureux qu’ils décident de le répéter chaque jour, à des moments différents de la journée, sous une lumière changeante et sous des cieux qui ne sont jamais les mêmes, comme nous le font voir l es toiles également merveilleuses de Monet.
Chez Monet, les rochers sont tantột brumeux, tantột éblouissants, tantôt simplement lumineux, tantôt embrasés par le soleil, mais toujours témoins calmes des caprices du soleil.
On a l’impression que les rochers sont les portes du paradis et que la mer, c’est la voie. J’ai très souvent imaginé le paradis comme étant fait de rochers, de sable et d’eau salée.
Après une longue nuit opaque, je recommence à entrevoir l’aube. Elle est toujours bleue, l’aube, teintée de jaune, comme la mer.
joi, 4 martie 2010
miercuri, 10 februarie 2010
Journal de la Résistance
De la fatigue avant toute chose. La mort sera le dernier sommeil - long, calme, définitif - après tant de fatigue. Et elle est inutile, la fatigue. On l'exerce pour l'amour de l'art, ou pour des prunes. Elle n'a pas de but, pas de sens et n'entraîne pas de réussite. Le seul bonheur, c'est de l'avoir compris. On essaye de lui donner un sens. Elle s'entête drolement et artistiquement à n'en avoir aucun.
La réussite et la valeur, ça fait deux. Il y a au cœur de notre société un noyau dur qui se gâte et ça commence à puer, mais personne ne semble y être sensible. Ils sortent leurs mouchoirs et, le nez bouché, ils continuent à "se débrouiller". C'est leur forme ancienne, présente et future de "résistance".
C'est la résistance par accommodation à la puanteur.
La réussite et la valeur, ça fait deux. Il y a au cœur de notre société un noyau dur qui se gâte et ça commence à puer, mais personne ne semble y être sensible. Ils sortent leurs mouchoirs et, le nez bouché, ils continuent à "se débrouiller". C'est leur forme ancienne, présente et future de "résistance".
C'est la résistance par accommodation à la puanteur.
luni, 8 februarie 2010
Journal - Des neiges fabuleuses à Bucarest
La ville s'est enfoncée dans la neige. De sale et puant, Bucarest est devenu blanc et pur.
Périodiquement, les neiges lavent les villes et les champs. Périodiquement, au déluge, les sanglots des mers et des océans lavent les continents.
"O que ma quille éclate!/ O que j'aille à la mer!"
Pour que la vie continue, il est nécessaire de temps en temps de se laisser enfoncer. Pour que le printemps puisse vraiment revenir, pour que " Le Soleil, le foyer de tendresse et de vie,/ Verse l'amour brulant à la terre ravie" - comme écrit le même étincelant Rimbaud dans "Soleil et Chair" -, pour que la terre "déborde de sang" et "qu'elle renferme, grosse de sève et de rayons/ Le grand fourmillement de tous les embryons!", il faut que l'hiver - "la nuit verte aux neiges éblouies" - s'empare du sol. L'hiver rigoureux n'en est que la condition strictement nécessaire.
Pour pouvoir continuer à vivre, on a besoin de sombrer et de renaître périodiquement, de se frayer de nouveaux chemins, de changer, d'assumer le devenir, de recommencer.
La neige et la mer, "où vint neiger l'écume", ne sont que le baptême dont on a besoin périodiquement pour renouer les serments avec la vie.
Périodiquement, les neiges lavent les villes et les champs. Périodiquement, au déluge, les sanglots des mers et des océans lavent les continents.
"O que ma quille éclate!/ O que j'aille à la mer!"
Pour que la vie continue, il est nécessaire de temps en temps de se laisser enfoncer. Pour que le printemps puisse vraiment revenir, pour que " Le Soleil, le foyer de tendresse et de vie,/ Verse l'amour brulant à la terre ravie" - comme écrit le même étincelant Rimbaud dans "Soleil et Chair" -, pour que la terre "déborde de sang" et "qu'elle renferme, grosse de sève et de rayons/ Le grand fourmillement de tous les embryons!", il faut que l'hiver - "la nuit verte aux neiges éblouies" - s'empare du sol. L'hiver rigoureux n'en est que la condition strictement nécessaire.
Pour pouvoir continuer à vivre, on a besoin de sombrer et de renaître périodiquement, de se frayer de nouveaux chemins, de changer, d'assumer le devenir, de recommencer.
La neige et la mer, "où vint neiger l'écume", ne sont que le baptême dont on a besoin périodiquement pour renouer les serments avec la vie.
miercuri, 6 ianuarie 2010
Din cronica de haiducie a firmei ENEL
Am de mult timp bănuiala că firma ENEL ENERGIE MUNTENIA SA îmi încarcă în mod nejustificat nota de plată dar ceea ce s-a întâmplat în luna noiembrie a anului trecut a depăşit orice standarde în materie de hoţie. Pe factura din 26 octombrie 2009 - o factură de regularizare - eu am plătit o perioadă cuprinsă între 15 iulie - 25 octombrie 2009. Pe factura din data de 26 noiembrie 2009, îmi apare perioada de facturare 14 octombrie - 17 noiembrie 2009, din care rezultă clar că perioada 14-25 octombrie mi-a fost facturată de două ori. Este vorba de un interval de 11 zile. Mai mult de o decadă. Veţi spune că aceste 11 zile mi-au fost scăzute din suma totală. Aşa este! Dar de-abia de-aici încolo începe escrocheria. Perioada facturată -14 octombrie-25 noiembrie - însuma 34 de zile, din care, ce e drept, s-au scăzut 11. Dar aceste 11 zile au fost echivalate arbitrar cu doar 16 KWH din totalul de 91 KWH. Cei 16 KWH costau doar 5.95 lei, din totalul parţial de 33.84 lei, la care se adăugau accize şi alte taxe. Dacă din 34 de zile scădem 11 obţinem 23 de zile, deci doar dublul + 1 zi al lui 11. Rezultă din factură, după ce facem calculele necesare, că cele 23 de zile au fost echivalate cu 75 KWH , în valoare de 27.88 lei.
După ce calcule şi cu ce drept au decis că în 11 zile, pe care mi le-au scăzut, am consumat doar 16 KWH, în timp ce în 23 de zile (doar dublul lui 11) am consumat de 4-5 ori mai mult, adică 75 KWH. Şi de ce dracului mi-au facturat de două ori aceeaşi perioadă?!? Ca să o scadă minimal şi să fure gras de diferenţă? Rezultă din factură că am avut un consum mediu zilnic de 2,68 KWH, care înmulţit cu 11 zile dă 29,48KWH şi nu doar 16 KWH, dă aproape dublul lui 16. Mi-au furat aproape jumătate din suma pe care trebuia să mi-o scadă. Îmi datorau o sumă din care şi-au păstrat jumătate. Nu există factură la care să nu ne fure cu 4.00-8.00 lei pe fiecare dintre noi.
Evident, conţinutul acestui articol a făcut mai întâi obiectul câtorva reclamaţii. Şi totuşi!
Salariaţi ENEL, pentru că acum, când scriu, suntem în zilele Crăciunului (această postare a întârziat din cauza unor probleme la calculator) şi pentru că ne pregătim de Anul Nou, la cumpăna dintre ani, vă urez să pierdeţi din sănătatea voastră, din măruntaiele voastre, din viaţa voastră, din masa, casa, banii şi tot ce iubiţi voi, pentru fiecare leu pe care mi l-aţi luat mie şi altora în mod fraudulos, pentru fiecare plătitor ENEL înşelat de voi şi, mai ales, pentru fiecare KWH cu care m-aţi înşelat pe mine în faimoasa de-acum factură din 26 noiembrie 2009, când am consumat eu doar 16 KWH în 11 zile scăzute şi 75 de KWH în 23 de zile umflate.
Aşa să v-ajute Dumnezeu în tot anul 2010 şi în câţi ani mai aveţi un viitor în ţara asta!
Fiindcă relaţiile între voi, ca furnizori, şi noi, ca "beneficiari", sunt numai de hoţie, de mulgere şi înşelătorie pe faţă. Ştiţi că ne furaţi şi ştiţi că ştim că suntem şi vom fi înşelaţi.
Să dea Dumnezeu să fie scăzut din măruntaiele, sângele şi viaţa voastră tot ce furaţi! NU SUNTEŢI OAMENI, SUNTEŢI HOŢI!
Dar cine este acest ENEL, de unde vine el şi cum a ajuns să se înscăuneze, în locul Statului, ca unic furnizor de energie electrică?!?
Privatizarea are sens, şi chiar mult sens, când este vorba de valori multiple dar asemănătoare şi care pot fi numărate. Atunci privatizarea este benefică fiindcă ea creează concurenţă şi diferenţă, stimulează şi favorizează competiţia între ofertanţi, iar, printre beneficiari, naşte destul de repede speranţă, înseninare şi chiar o viaţă mai demnă (admiţând că acest cuvânt mai are vreo acoperire), ei având de unde să aleagă. Eu, de exemplu, am schimbat, în 5 ani, 3 firme de telefonie, 3 firme de televiziune prin cablu/satelit şi 2 firme de internet. Nici nu mai e necesar să faci reclamaţii. Pur şi simplu, abandonezi şi arunci ce te-a nemulţumit.
Dar cum poţi privatiza valori unice ca energia electrică, apa, calea ferată, care, pur şi simplu, trec de la Stat în mâna unui singur proprietar privat, care face ce vrea el,distribuie cum vrea el şi la ce preţ vrea el acea valoare unică a Statului român. Mişcarea pute a afacere mafiotă. Statul român vinde ieftin şi cu comision gras o valoare de a cărei răspundere vrea să scape. Un păduche de afacerist cumpără valoarea respectivă ştiind că poate face avere, gras şi repede. Privatizarea ar trebui să însemne eficienţă. Ar trebui organizate licitaţii foarte transparente pe care să le câştige cele mai mari şi mai bogate companii din cele participante. La noi,prin nu se ştie ce tertip, le câştigă "un păduche" care se bucură apoi să fure banul mărunt al fiecăruia dintre noi. Aşa se explică faptul că, la noi, după fiecare valoare naţională privatizată, preţurile au crescut şi hoţia s-a intensificat. Fiind noi un popor blând, răbdător şi cam bleg, la care se adaugă şi vreo câteva elanuri pupincuriste, nu e de mirare că stăm mai prost ca neamurile vecine la acest capitol. Valorile naţionale importante, noi le-am privatizat, noi le-am dat după câte un păduche insular sau peninsular nenorocit, care a venit aici exact ca să se despăducheze.
Vorba poetului: "Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid şi lacom,(...) toţi iloţii,/ Toţi se scurseră aicea..."
Da, cititorule, "această ciumă-n lume şi aceste creaturi" ne pun nouă biruri.
Toată lumea îşi aminteşte aceste versuri ale lui Eminescu dar nu ştiu câţi dintre cititorii mei cunosc exact sensul cuvântului "iloţi" sau "hiloţi". Prin "hilot" înţelegem un soi de locuitor al vechii Sparte (citeşte "lumea bună"), având un statut intermediar şi incert, nici sclav, nici om liber, aparţinând Statului, pentru că provenea din rândul prizonierilor de război şi putând fi împrumutat proprietarilor de pământ pentru a servi nevoilor de muncă ale acestora. Sensul figurat este de "om de nimic", "decăzut", "păduche".
Cu astfel de intermediari, nici cai, nici măgari, veniţi din diverse insule sau peninsule, s-au făcut principalele privatizări din România: Poşta Română a fost măritată prost şi forţat după un insular din Cipru, care nici măcar nu era investitor privat, ci o biată firmă de stat aflată la ananghie, care s-a întremat, s-a pus pe picioare, a prins pântec şi s-a despăducheat pe facturile noastre, care au crescut, în timp ce în statele foste comuniste, inclusiv în Abania, scădeau. E drept, Poşta albaneză şi-a găsit un american. Numai noi ne-am dus după Cipru, şi Cipru de stat.
Cel mai prost s-a măritat Energia electrică, vai de capul ei şi de-al nostru, c-am dat-o după un peninsular italian care ne fură ca-n codru.
Şi uite-aşa s-a dus dracului toată avuţia. Ne-au mai rămas doar ochii să plângem, mâinile să plătim cât nu face şi gura să blestemăm.
După ce calcule şi cu ce drept au decis că în 11 zile, pe care mi le-au scăzut, am consumat doar 16 KWH, în timp ce în 23 de zile (doar dublul lui 11) am consumat de 4-5 ori mai mult, adică 75 KWH. Şi de ce dracului mi-au facturat de două ori aceeaşi perioadă?!? Ca să o scadă minimal şi să fure gras de diferenţă? Rezultă din factură că am avut un consum mediu zilnic de 2,68 KWH, care înmulţit cu 11 zile dă 29,48KWH şi nu doar 16 KWH, dă aproape dublul lui 16. Mi-au furat aproape jumătate din suma pe care trebuia să mi-o scadă. Îmi datorau o sumă din care şi-au păstrat jumătate. Nu există factură la care să nu ne fure cu 4.00-8.00 lei pe fiecare dintre noi.
Evident, conţinutul acestui articol a făcut mai întâi obiectul câtorva reclamaţii. Şi totuşi!
Salariaţi ENEL, pentru că acum, când scriu, suntem în zilele Crăciunului (această postare a întârziat din cauza unor probleme la calculator) şi pentru că ne pregătim de Anul Nou, la cumpăna dintre ani, vă urez să pierdeţi din sănătatea voastră, din măruntaiele voastre, din viaţa voastră, din masa, casa, banii şi tot ce iubiţi voi, pentru fiecare leu pe care mi l-aţi luat mie şi altora în mod fraudulos, pentru fiecare plătitor ENEL înşelat de voi şi, mai ales, pentru fiecare KWH cu care m-aţi înşelat pe mine în faimoasa de-acum factură din 26 noiembrie 2009, când am consumat eu doar 16 KWH în 11 zile scăzute şi 75 de KWH în 23 de zile umflate.
Aşa să v-ajute Dumnezeu în tot anul 2010 şi în câţi ani mai aveţi un viitor în ţara asta!
Fiindcă relaţiile între voi, ca furnizori, şi noi, ca "beneficiari", sunt numai de hoţie, de mulgere şi înşelătorie pe faţă. Ştiţi că ne furaţi şi ştiţi că ştim că suntem şi vom fi înşelaţi.
Să dea Dumnezeu să fie scăzut din măruntaiele, sângele şi viaţa voastră tot ce furaţi! NU SUNTEŢI OAMENI, SUNTEŢI HOŢI!
Dar cine este acest ENEL, de unde vine el şi cum a ajuns să se înscăuneze, în locul Statului, ca unic furnizor de energie electrică?!?
Privatizarea are sens, şi chiar mult sens, când este vorba de valori multiple dar asemănătoare şi care pot fi numărate. Atunci privatizarea este benefică fiindcă ea creează concurenţă şi diferenţă, stimulează şi favorizează competiţia între ofertanţi, iar, printre beneficiari, naşte destul de repede speranţă, înseninare şi chiar o viaţă mai demnă (admiţând că acest cuvânt mai are vreo acoperire), ei având de unde să aleagă. Eu, de exemplu, am schimbat, în 5 ani, 3 firme de telefonie, 3 firme de televiziune prin cablu/satelit şi 2 firme de internet. Nici nu mai e necesar să faci reclamaţii. Pur şi simplu, abandonezi şi arunci ce te-a nemulţumit.
Dar cum poţi privatiza valori unice ca energia electrică, apa, calea ferată, care, pur şi simplu, trec de la Stat în mâna unui singur proprietar privat, care face ce vrea el,distribuie cum vrea el şi la ce preţ vrea el acea valoare unică a Statului român. Mişcarea pute a afacere mafiotă. Statul român vinde ieftin şi cu comision gras o valoare de a cărei răspundere vrea să scape. Un păduche de afacerist cumpără valoarea respectivă ştiind că poate face avere, gras şi repede. Privatizarea ar trebui să însemne eficienţă. Ar trebui organizate licitaţii foarte transparente pe care să le câştige cele mai mari şi mai bogate companii din cele participante. La noi,prin nu se ştie ce tertip, le câştigă "un păduche" care se bucură apoi să fure banul mărunt al fiecăruia dintre noi. Aşa se explică faptul că, la noi, după fiecare valoare naţională privatizată, preţurile au crescut şi hoţia s-a intensificat. Fiind noi un popor blând, răbdător şi cam bleg, la care se adaugă şi vreo câteva elanuri pupincuriste, nu e de mirare că stăm mai prost ca neamurile vecine la acest capitol. Valorile naţionale importante, noi le-am privatizat, noi le-am dat după câte un păduche insular sau peninsular nenorocit, care a venit aici exact ca să se despăducheze.
Vorba poetului: "Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid şi lacom,(...) toţi iloţii,/ Toţi se scurseră aicea..."
Da, cititorule, "această ciumă-n lume şi aceste creaturi" ne pun nouă biruri.
Toată lumea îşi aminteşte aceste versuri ale lui Eminescu dar nu ştiu câţi dintre cititorii mei cunosc exact sensul cuvântului "iloţi" sau "hiloţi". Prin "hilot" înţelegem un soi de locuitor al vechii Sparte (citeşte "lumea bună"), având un statut intermediar şi incert, nici sclav, nici om liber, aparţinând Statului, pentru că provenea din rândul prizonierilor de război şi putând fi împrumutat proprietarilor de pământ pentru a servi nevoilor de muncă ale acestora. Sensul figurat este de "om de nimic", "decăzut", "păduche".
Cu astfel de intermediari, nici cai, nici măgari, veniţi din diverse insule sau peninsule, s-au făcut principalele privatizări din România: Poşta Română a fost măritată prost şi forţat după un insular din Cipru, care nici măcar nu era investitor privat, ci o biată firmă de stat aflată la ananghie, care s-a întremat, s-a pus pe picioare, a prins pântec şi s-a despăducheat pe facturile noastre, care au crescut, în timp ce în statele foste comuniste, inclusiv în Abania, scădeau. E drept, Poşta albaneză şi-a găsit un american. Numai noi ne-am dus după Cipru, şi Cipru de stat.
Cel mai prost s-a măritat Energia electrică, vai de capul ei şi de-al nostru, c-am dat-o după un peninsular italian care ne fură ca-n codru.
Şi uite-aşa s-a dus dracului toată avuţia. Ne-au mai rămas doar ochii să plângem, mâinile să plătim cât nu face şi gura să blestemăm.
luni, 23 noiembrie 2009
PAGINI DE JURNAL
PAGES DE JOURNAL
André Georges Malraux est mort le 23 novembre 1976. Aujourd’hui, quand j’écris, c’est le 23 novembre 2009. Je feuillette Histoire de la France des origines à nos jours , ouvrage écrit sous la direction de cet extraordinaire Georges Duby, mon idole en matière d’histoire. La présence de ce livre dans ma bibliothèque remplit ma vie et me rend heureuse. J’y trouve quelques lignes admirables sur Malraux et son action en tant que Ministre de la Culture : un « Bonaparte qui serait à soi-même son Chateaubriand ».
Le texte est écrit à la manière synthétique de Malraux et je ne vis en ce moment que pour faire entrer ces lignes dans mon journal. Je veux, de cette manière, être avec lui, à trente-trois ans de sa mort :
« C’est peut-être la première fois, et probablement la dernière,qu’on aura vu,dans les trente années du milieu de notre siècle, l’invention dramatique et le génie de l’acteur,à la mesure de l’histoire, se saisir de l’histoire ; la dernière fois – qu’on le veuille ou non, ce drame, péripétie et dénouement, reste unique – que le héros, l’acteur et le poète tragique en un seul homme aura taillé son poème et sa représentation à même l’histoire. Mais pas tout à fait : dans les intervalles et à la fin il lui restait à écrire ses Mémoires d’outre-tombe. »
J’ai lu ces lignes comme si elles avaient été écrites pour moi, pour que je les lise. Je me réjouis de voir qu’il y a en France et ailleurs des personnes qui l’ont lu,l’ont admiré,l’ont aimé et qui se sont épanouies sous les rayons de son génie. Mais moi ? Réussirai-je jamais à me sauver, à mûrir, à m’épanouir et à porter des fruits grâce à ses rayons ? Je l’invoque comme une païenne un dieu. Je le ressens bienveillant mais lointain, très lointain. Je souffrirai jusqu’à la fin de son absence.
André Georges Malraux est mort le 23 novembre 1976. Aujourd’hui, quand j’écris, c’est le 23 novembre 2009. Je feuillette Histoire de la France des origines à nos jours , ouvrage écrit sous la direction de cet extraordinaire Georges Duby, mon idole en matière d’histoire. La présence de ce livre dans ma bibliothèque remplit ma vie et me rend heureuse. J’y trouve quelques lignes admirables sur Malraux et son action en tant que Ministre de la Culture : un « Bonaparte qui serait à soi-même son Chateaubriand ».
Le texte est écrit à la manière synthétique de Malraux et je ne vis en ce moment que pour faire entrer ces lignes dans mon journal. Je veux, de cette manière, être avec lui, à trente-trois ans de sa mort :
« C’est peut-être la première fois, et probablement la dernière,qu’on aura vu,dans les trente années du milieu de notre siècle, l’invention dramatique et le génie de l’acteur,à la mesure de l’histoire, se saisir de l’histoire ; la dernière fois – qu’on le veuille ou non, ce drame, péripétie et dénouement, reste unique – que le héros, l’acteur et le poète tragique en un seul homme aura taillé son poème et sa représentation à même l’histoire. Mais pas tout à fait : dans les intervalles et à la fin il lui restait à écrire ses Mémoires d’outre-tombe. »
J’ai lu ces lignes comme si elles avaient été écrites pour moi, pour que je les lise. Je me réjouis de voir qu’il y a en France et ailleurs des personnes qui l’ont lu,l’ont admiré,l’ont aimé et qui se sont épanouies sous les rayons de son génie. Mais moi ? Réussirai-je jamais à me sauver, à mûrir, à m’épanouir et à porter des fruits grâce à ses rayons ? Je l’invoque comme une païenne un dieu. Je le ressens bienveillant mais lointain, très lointain. Je souffrirai jusqu’à la fin de son absence.
Etichete:
André Malraux,
Georges Duby,
journal,
la France
duminică, 15 noiembrie 2009
PAGINI DE JURNAL
PAGES DE JOURNAL
Début septembre, j’ai fait un voyage en Grèce. Magnifique. J’ai visité Athènes. J’ai vu l’Acropole. J’ai beaucoup aimé le Théâtre Odéon. Je me suis baladée à travers le quartier turc de Plaka et j’ai pris du repos dans les Jardins Nationaux.
Ce sont les rochers de Meteora qui m’ont émue le plus. Ils sont fascinants, ces rochers, surmontés de monastères. Ils sont les témoins de l’évolution géologique et spirituelle du monde. Ils sont les témoins du devenir de la terre et de l’humanité.
Last but not least – la statue de Léonidas à Thermopyles. Comme il m’a troublée ce guerrier qui a su sauver son honneur au prix de sa vie. Sacrifié par les siens et par l’histoire, il a su en avoir raison finalement. Je ne peux pas oublier son regard acharné et son corps tout nu qui n’est paré que d’un casque, d’un écuyer et d’une lance. De ces trois outils du guerrier, il a su faire, il a su bâtir son entrée dans l’Eternité. A Thermopyles la chaleur était implacable et violente comme la passion même. J’ai pensé qu’il était impossible de ne pas l’aimer.
Début septembre, j’ai fait un voyage en Grèce. Magnifique. J’ai visité Athènes. J’ai vu l’Acropole. J’ai beaucoup aimé le Théâtre Odéon. Je me suis baladée à travers le quartier turc de Plaka et j’ai pris du repos dans les Jardins Nationaux.
Ce sont les rochers de Meteora qui m’ont émue le plus. Ils sont fascinants, ces rochers, surmontés de monastères. Ils sont les témoins de l’évolution géologique et spirituelle du monde. Ils sont les témoins du devenir de la terre et de l’humanité.
Last but not least – la statue de Léonidas à Thermopyles. Comme il m’a troublée ce guerrier qui a su sauver son honneur au prix de sa vie. Sacrifié par les siens et par l’histoire, il a su en avoir raison finalement. Je ne peux pas oublier son regard acharné et son corps tout nu qui n’est paré que d’un casque, d’un écuyer et d’une lance. De ces trois outils du guerrier, il a su faire, il a su bâtir son entrée dans l’Eternité. A Thermopyles la chaleur était implacable et violente comme la passion même. J’ai pensé qu’il était impossible de ne pas l’aimer.
joi, 12 noiembrie 2009
GRECII SI MAREA
Grecia - pământ deschis spre mare şi mare în care pământul înaintează prin insule. Grecia - tărâm al compensaţiilor şi al confruntărilor uneori violente, dar nu lipsite de reguli. Câtă vreme există respect faţă de reguli, şi învinşii au un viitor. Democraţia s-a fundamentat pe această deschidere, cât şi pe speranţa pe care o laşi să trăiască şi in sufletul învinşilor, al sclavilor, al femeilor, deschiderea aceasta fiind singura prin care dovedeşti, de fapt, că eşti Grec şi nu barbar. Restul e iluzie şi spumă de val. Şi nu va trăi. Marea, cea care l-a călit pe Grec şi l-a făcut nemuritor, este, adeseori, primejdioasă, violentă, imprevizibilă, dar, o, zei, atât de deschisă! Greci sunt doar aceia care au curajul să o înfrunte.
***
Am scris aceste rânduri după ce am văzut mai demult, pe TVR Cultural, o lungă emisiune, cum altfel decât culturală, al cărei moderator şi-a început discursul astfel: "Mulţumesc zeilor că sunt grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie, european şi nu..." Nu are rost să continuăm seria acestor opoziţii grosolan şi periculos discriminatorii.
Ca să arate cât este de "grec", moderatorul a mai făcut o gafă: la sfârşitul emisiunii a premiat şi, implicit, a făcut reclamă unei fraze venite din partea unui telespectator, care suna în felul următor:
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă."
Ne-am fi culcat şi noi plictisiţi, dacă această frază nu "ar străluci", totuşi, prin...
imbecilitate.
Această frază este într-o opoziţie evidentă cu spiritul grec. Grecul a intrat în istorie tocmai pentru faptul că nu a stat acasă. Curios, din fire, şi aventurier, el a devenit navigator mult înainte de a se impune ca artist. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că marea l-a creat pe grec. Marea şi absenţa Medeei, adică acea stare de nemulţumire care determină căutarea şi te-mpinge mereu înainte. Când n-are nicio Medee, Grecul veritabil o caută, înfruntă marea pentru ea şi, în niciun caz, nu se consolează uitându-se la televizor la emisiuni râncede despre mare, lacuri şi femei de tot felul.
Grecul veritabil îşi caută Medeea lui, iar, dacă n-o găseşte, o inventează, devenind artist. Ca artist, nu trebuie să ni-l imaginăm mulţumit sau, cumva, stupid-arogant că e "grec şi nu barbar" etc., etc. Nu! Grecul e sincer, senzual şi veşnic nemulţumit. Mult mai mult ar fi apreciat o Medee reală, care să-i împodobească viaţa şi corabia, să-i stingă dorul şi să-i desfete simţurile. Dacă n-a fost să fie , s-a întors de pe mare trist, consolându-se cu o Medee de hârtie, sau de piatră, după caz, bună să încânte posteritatea, dar nu pe el, Grecul concret, ahtiat după viaţă, trăire, senzaţii.
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă" ?!?
Niciodată, răspunde Grecul, mai bine mori pe mare, căutând-o. Şi mori frumos. Mori ca unul care nu s-a împlinit dar, măcar, a cutezat.
În nefericita frază de mai sus, Medeea este văzută ca o femeie de rând. Personalitatea ei, misterul ei nu sunt deloc interiorizate de autorul frazei.
Medeea se caută, Medeea se merită, Medeea trebuie stăpânită şi integrată odată dobândită. Vorba ceea: "Avem o Medee, cum procedăm?" Medeea nu e de nasul oricui. Pentru că nu oricine e Grec.
Una peste alta, atât moderatorul cât şi nefericitul autor al frazei citate au fost prea mici pentru o mare atât de mare, pentru o Grecie atât de bogată şi pentru o Medee atât de adâncă.
În ce-l priveşte pe moderator, probabil că el încă se mai lăfăie pe la vreo emisiune cum altfel decât culturală, spunând cu infatuare că e "grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie", prost şi nu deştept.
El, de fapt, a vrut să transmită, în subliminal, o concepţie elitistă, potrivit căreia zeii au împărţit oamenii în categorii imuabile - într-o parte, lumea civilizată, în alta, barbarii, (ceea ce este susceptibil de rasism şi cineva acolo sus trebuia să se sesizeze), într-o parte, sexul superior - bărbatul, în alta, sexul neglijabil - femeia. Ceea ce nu a sesizat elitistul de serviciu, ceea ce nu avea cum să sesizeze este o glumă a zeilor: după ce au creat categoriile zise imuabile, s-au apucat să presare inteligenţă şi prostie peste capetele oamenilor, distribuindu-le inegal şi arbitrar tuturor...
Râsul e propriu zeilor și de la ei l-am moștenit noi, oamenii.
***
Am scris aceste rânduri după ce am văzut mai demult, pe TVR Cultural, o lungă emisiune, cum altfel decât culturală, al cărei moderator şi-a început discursul astfel: "Mulţumesc zeilor că sunt grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie, european şi nu..." Nu are rost să continuăm seria acestor opoziţii grosolan şi periculos discriminatorii.
Ca să arate cât este de "grec", moderatorul a mai făcut o gafă: la sfârşitul emisiunii a premiat şi, implicit, a făcut reclamă unei fraze venite din partea unui telespectator, care suna în felul următor:
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă."
Ne-am fi culcat şi noi plictisiţi, dacă această frază nu "ar străluci", totuşi, prin...
imbecilitate.
Această frază este într-o opoziţie evidentă cu spiritul grec. Grecul a intrat în istorie tocmai pentru faptul că nu a stat acasă. Curios, din fire, şi aventurier, el a devenit navigator mult înainte de a se impune ca artist. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că marea l-a creat pe grec. Marea şi absenţa Medeei, adică acea stare de nemulţumire care determină căutarea şi te-mpinge mereu înainte. Când n-are nicio Medee, Grecul veritabil o caută, înfruntă marea pentru ea şi, în niciun caz, nu se consolează uitându-se la televizor la emisiuni râncede despre mare, lacuri şi femei de tot felul.
Grecul veritabil îşi caută Medeea lui, iar, dacă n-o găseşte, o inventează, devenind artist. Ca artist, nu trebuie să ni-l imaginăm mulţumit sau, cumva, stupid-arogant că e "grec şi nu barbar" etc., etc. Nu! Grecul e sincer, senzual şi veşnic nemulţumit. Mult mai mult ar fi apreciat o Medee reală, care să-i împodobească viaţa şi corabia, să-i stingă dorul şi să-i desfete simţurile. Dacă n-a fost să fie , s-a întors de pe mare trist, consolându-se cu o Medee de hârtie, sau de piatră, după caz, bună să încânte posteritatea, dar nu pe el, Grecul concret, ahtiat după viaţă, trăire, senzaţii.
"Dacă n-ai nicio Medee, stai acasă" ?!?
Niciodată, răspunde Grecul, mai bine mori pe mare, căutând-o. Şi mori frumos. Mori ca unul care nu s-a împlinit dar, măcar, a cutezat.
În nefericita frază de mai sus, Medeea este văzută ca o femeie de rând. Personalitatea ei, misterul ei nu sunt deloc interiorizate de autorul frazei.
Medeea se caută, Medeea se merită, Medeea trebuie stăpânită şi integrată odată dobândită. Vorba ceea: "Avem o Medee, cum procedăm?" Medeea nu e de nasul oricui. Pentru că nu oricine e Grec.
Una peste alta, atât moderatorul cât şi nefericitul autor al frazei citate au fost prea mici pentru o mare atât de mare, pentru o Grecie atât de bogată şi pentru o Medee atât de adâncă.
În ce-l priveşte pe moderator, probabil că el încă se mai lăfăie pe la vreo emisiune cum altfel decât culturală, spunând cu infatuare că e "grec şi nu barbar, bărbat şi nu femeie", prost şi nu deştept.
El, de fapt, a vrut să transmită, în subliminal, o concepţie elitistă, potrivit căreia zeii au împărţit oamenii în categorii imuabile - într-o parte, lumea civilizată, în alta, barbarii, (ceea ce este susceptibil de rasism şi cineva acolo sus trebuia să se sesizeze), într-o parte, sexul superior - bărbatul, în alta, sexul neglijabil - femeia. Ceea ce nu a sesizat elitistul de serviciu, ceea ce nu avea cum să sesizeze este o glumă a zeilor: după ce au creat categoriile zise imuabile, s-au apucat să presare inteligenţă şi prostie peste capetele oamenilor, distribuindu-le inegal şi arbitrar tuturor...
Râsul e propriu zeilor și de la ei l-am moștenit noi, oamenii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
