vineri, 3 septembrie 2010

PARTIDUL DISPERAT al LĂCUSTELOR

În seara zilei de marţi, 31 august a.c., la emisiunea "Ora de foc", de la Realitatea TV, una din cele mai bune emisiuni de dezbateri, moderată de Oana Stancu şi Adrian Ursu, românii au avut confirmarea unei bănuieli mai vechi: bănuiala că banii lor se duc în buzunare şi pântece portocalii, că ei sunt sacrificaţi degeaba pentru interese străine lor şi ţării, că această criză nu este decât o scuză şi un pretext pentru extorcarea de cât mai mulţi bani şi canalizarea lor spre interese şi zări portocalii.
Am aflat de la "Ora de foc" o ştire care trebuia transmisă la toate televiziunile libere din 5 în 5 minute, ce spunea că, în prima jumătate a anului 2010, din cauza crizei, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar nicidecum pentru a reduce cheltuielile sociale, întrucât fondul de salarii la "Statul social" al domnului Băsescu au crescut, în loc să scadă, cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de lei. Am mai aflat că în acest an - 2010 - au fost cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani, în ciuda disponibilizărilor şi tăierilor de salarii.
Sunt oameni care-şi încredinţează copiii poliţiei şi orfelinatelor, nemaiavând cu ce să-i crească, sunt alţii, bolnavi, care plătesc cu viaţa criza şi neputinţa ieşirii din criză, dar...unii se îmbogăţesc la vreme de criză şi nu oricum, ci pe bani de la buget. Banii tăiaţi nouă se duc în vintre portocalii şi tot acolo merg şi veniturile substanţiale obţinute din evaziune fiscală.
Tot la emisiunea menţionată, s-a arătat cum poţi să câştigi 2 milioane de euro, schimbând, aparent ca Dănilă Prepeleac, zahărul cu sarea. S-a întâmplat la vama Ploieşti, unde s-a declarat sare şi s-a trecut zahăr. Pentru o tonă de sare se plăteşte o taxă vamală de 19 euro, sarea fiind fără accize. Zahărul, în schimb, este accizat, se importă în procent de 80% şi implică o taxă vamală de 400 de euro la tonă. Faceţi singuri socoteala şi vedeţi ce bani se-adună pentru umplerea buzunarului propriu şi pentru şpaga necesară continuării cu succes a afacerii, în timp ce şeful Statului vorbeşte fără har şi tot mai izolat de o Românie sărăcită de lefurile plătite în sistemul bugetar, în principal, în sănătate şi educaţie şi de banii care s-ar băga, dar nu se bagă în infrastructura aferentă acestor sisteme.
Cele mai căutate şi accizate produse mai peste tot în lume sunt petrolul şi, pe locul doi, cafeaua. Băieţii deştepţi de la Piteşti, Valea Prahovei devenind un soi de Vale a Misterelor, au găsit o modalitate de a trece benzina prin vamă drept gaz lampant, ieftin şi fără accize, păgubind "Statul social" al domnului Băsescu cu milioane de euro. Dacă evaziunea fiscală ar fi doar uşor stopată, nu ar mai fi fost nevoie să se taie salarii şi să crească TVA la 24%. Nici măcar la vremuri de criză crâncenă nu renunţă la ciubucul lor gras, hotărâţi să prăduiască ce se mai poate prădui până în ultimul moment.
Veţi întreba dacă n-a sesizat nimeni ce se întâmplă la vama Ploieşti.
Trebuşoara a fost sesizată de doamna Diana Severin, director al Direcţiei vamale Prahova până în toamna lui 2009. Domnia Sa a prezentat situaţia preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), domnul Sorin Blejnar. Ulterior doamnei Severin i s-a solicitat demisia. Presupunem că era rigidă şi încurca bunul mers al lucrurilor.
Detaşându-ne un pic de emisiunea "Ora de foc", haideţi să ne amintim că tăierea de salarii a fost posibilă printr-o penibilă instrumentare a articolului 53 din Constituţia României. Nu mai citez articolul, voi spune totuşi că cea mai bună critică a aplicabilităţii lui la tăierea salariilor şi pensiilor pe timp de criză a fost făcută de juristele Mona Maria Pivniceru şi Gabriela Baltag în articolul "Argumente privind inaplicabilitatea art.53 din Constituţia României în fundamentarea măsurilor de reducere a pensiilor şi salariilor pe timp de criză", pe care îl găsiţi pe internet.
Dar Curtea Constituţională a respins ideea de neconstituţionalitate a aplicării articolului 53, însă a menţionat că "diminuarea veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege. DIMPOTRIVĂ,EVENTUALA INTERVENŢIE LEGISLATIVĂ ÎN SENSUL PRELUNGIRII ACESTEI MĂSURI POATE DETERMINA EFECTE CONTRARII CELOR VIZATE, ÎN SENSUL TULBURĂRII BUNEI FUNCŢIONĂRI A INSTITUŢIILOR ŞI AUTORITĂŢILOR PUBLICE."(s.n.)
Guvernul Băsescu-Boc pregăteşte acum o nouă lege a salarizării unice a bugetarilor prin care lefurile ciopârţite să rămână definitive. Nu contează că domnul Boc se face de râs minţind a nu ştiu câta oară, după ce a spus că salariile nu vor scădea sub nivelul lui decembrie 2009, nu contează că-şi bat joc de două sectoare sociale vitale - învăţământul şi sănătatea - cu efecte, vă garantez eu, absolut imprevizibile, mult mai rele decât se pot imagina, pe termen lung. Să nu dea Dumnezeu autorităţilor de azi şi de mâine cât pot ele duce! La noi, situaţia e mai clară: nu mai putem suporta mult timp atâta minciună, cinism şi nesimţire din partea Puterii, răstălmăcire de sens şi nesimţire din partea acoliţilor Puterii.
Între noi şi aceştia, nu mai e loc de întors şi - detaliu important - nu va mai fi niciodată. Adică nu mai putem avea vreun viitor comun, explic eu pentru cine e mai boc de cap.

luni, 30 august 2010

CINE AR TREBUI REMANIAT?

Din guvernul Boc ar trebui remaniată o singură persoană: Traian Băsescu.
Restul, e bune toate.

joi, 26 august 2010

TRAGEDIA DE LA MATERNITATEA GIULEŞTI

„CINE E VINOVAT SĂ ARZĂ ŞI EI... (...) CUM AU ARS COPILAŞII...”



Doar televiziunile mogulilor au reuşit să intuiască şi să transmită adevărata catastrofă de la maternitatea Giuleşti.
Pe de altă parte, este, poate, mai uşor să relatezi, să filmezi, să dezbaţi decât să comentezi. Nici nu aş fi putut comenta această tragedie dacă nu ar fi emblematică pentru România momentului. De obicei, în cadrul dezbaterilor, accentul cădea pe neglijenţa oamenilor din sistem, dar – ştiu eu? – situaţia catastrofală prin care trece ţara, maturizarea presei, profesionalizarea ziariştilor au făcut ca intervenţiile să fie pline de miez şi să accedem încet-încet la o dezbatere adevărată, din care ai ce învăţa, care îţi revelează lucruri noi, dezbatere ce evoluează calm spre un adevăr tot mai bine conturat, ce continuă să ridice semne de întrebare pentru fiecare dintre noi.
Tragedia s-a petrecut la o maternitate bună, condusă de un medic exemplar. Spitalul era bine dotat material şi de-acolo a ars aparatură în valoare de un milion de euro (sursa: Realitatea TV). Erau în suferinţă sistemul de supraveghere, cablurile de energie electrică vechi şi cârpite, în disonanţă cu modernitatea aparaturii şi personalul medical insuficient fizic. S-a dovedit încă o dată că „la omul sărac nici boii nu trag”, ba, chiar dacă ar trage, carul tot în şanţ ar ajunge.
Tragedia e greu de rezumat: 5 bebeluşi morţi şi doar 4 cadavre; unul a avut parte de un incubator uitat deschis şi s-a topit în explozie; 5 familii de oameni care şi-au dorit un copil, Dumnezeu li l-a dăruit şi maternitatea în consonanţă cu Statul român le-a oferit 5 sicrie, dintre care unul gol, să-l umple ei cu disperare şi lacrimi. Este imposibil ca pentru cele cinci familii viaţa să mai meargă înainte ca până acum. Pe zi ce trece se întâmplă în România lucruri care arată clar că trebuie să fii nebun să crezi că timpul va mai avea răbdare şi că fără un semnal clar de VOINŢĂ de redresare şi schimbare situaţia va continua să se târâie răbdător şi puturos prin mlaştina zilnică, până în 2012, când o ÎNTREAGĂ clasă politică aşteaptă alegeri la termen. Acelea vor fi alegeri fără popor. Nu vor fi pentru noi şi nu vom participa la ele, iar România anului 2012 va fi mult diferită de cea a anului 2009; fiindcă vor mai fi „explozii” până atunci, şi trupuri care se vor topi în neant, şi familii care nu vor mai vrea să ştie de această Românie, o ţară care, aşa cum este călărită în acest moment, nu poate naşte decât suferinţă şi deznădejde.
În rezumat, la maternitatea Giuleşti, la secţia de terapie intensivă, erau arondate trei asistente medicale, din patru cât ar fi fost normal şi legal. Puţine. Şi vorbim despre capitala României şi despre una din cele mai bune maternităţi de aici. Şi vorbim despre o ţară în care o conducere „înţeleaptă” se pregăteşte să reducă drastic personalul medical, împuţinat oricum dramatic din cauza numărului mare de cadre medicale care emigrează în Vest, în căutarea de salarii mai atractive şi oferte de lucru şi de viaţă mai bune. Această situaţie nu afectează doar lumea medicală, ci pe noi toţi, fiindcă bolile, incendiile, blazarea cadrelor medicale, nepăsarea, lipsa de viziune a guvernanţilor dar şi blocajul lor mintal ne vor decima. „Prostia este să faci acelaşi lucru în mod repetat, dar să aştepţi rezultate diferite”, nota undeva un om dezgheţat. Domnul Boc, toţi portocaliii, toate plăcintele şi toate ellele sunt setaţi pe o singură idee: sistemul bugetar este obez şi trebuie redus cu orice preţ, oricum şi de oriunde. Nu ştim exact cui aparţine această idee genială: „intelectualilor lui Băsescu” sau preşedintelui însuşi. Dar este clar pentru oricine a citit la viaţa lui presă elitistă că ideea emană de sus. Odată trecută de chinurile facerii, ea, ideea, cum şade în bătaia soarelui goală şi plină de sânge, trebuie îmbrăcată. Am uitat să vă spun că stilul elitist este unul elaborat; nu că ar fi lipsit de spontaneitate dar, vezi dumneata, pentru a fi spontan, ai nevoie de aprobare: se face o cerere, se înaintează cererea unui consiliu de aleşi, se analizează cu o severitate plină de „dragoste aspră”, după care cade verdictul: „Nu!” Natural, „nu”. Ce, dumneata vrei să faci din România o ţară de spontani?! Ce, vrei să strici munca altora de 20 de ani şi mai bine?! Vrei s-ajungă orice „găozar” să-l oprească pe stradă, la Cireşica, pe domnul preşedinte şi să-i strige: „Domnule preşedinte, sunteţi minunat, poporul acesta nu-şi merită călăul. Păcat! Dar cu cianură aţi încercat?”
Stilul vestimentar al ideii trebuie să fie sentenţios şi axiomatic, trezind timiditate în asistenţă, ca la atingerea lamei de cuţit, iar finalul de frază să cadă tranşant, ca ghilotina. Odată acoperită tant bien que mal GOLICIUNEA ideii şi stilul sângeros al neimaculatei concepţii, trebuie găsiţi executanţii. Şi acum, cititorule, pregăteşte-te să primeşti în mână dovada cea mai palpabilă că „Băsescu are intelectuali”. Dovada este domnul Boc!
Păi, cititorule, dac-ai străbate Europa în lung şi-n lat, de la Urali până la Atlantic, n-ai găsi om mai potrivit şi mai dotat pentru rolul de executant. Conştiincios şi temeinic, domnul Boc analizează şi pe urmă ia măsuri. Nu se grăbeşte, fiindcă are timp până în 2012 şi, dacă măsurile nu dau roade, mai taie, nu din măsuri, ci din oameni.
Ce? Ce spui dumneata acolo? Că sunt proaste măsurile?
Vai ce regăţean insuportabil eşti! Domnul Boc analizează încet, ardeleneşte şi taie temeinic, întâi pe bugetari şi-apoi pe privaţi. Important e că-i taie pe toţi , mai devreme sau mai târziu. El este asemenea ardeleanului care s-a dus la împărţirea darurilor, dar nu s-a grăbit. A mers încet, ardeleneşte, a ajuns cam târziu şi Dumnezeu l-a mângâiat duios pe creştet, Boc fiind mic de stat, şi i-a spus că n-au mai rămas decât două însuşiri de dăruit: frumuseţea şi prostia. Dar, văzându-l aşa mic, Divinităţii i s-a făcut milă de el şi l-a lăsat s-aleagă. Şi-atunci, cu o aleasă înţelepciune, după o adâncă chibzuinţă şi cu multă, multă temeinicie, ardeleanul nostru a cuvântat astfel:
„Yoy, Doamne, yoy, d-apai, gândesc eu, frumuseţea-i trecătoare...”
Se cheamă aceasta digresiune, iubite cititor. Ştiu, eşti grăbit, dar eu nu pot să nu explic cititorilor mei de unde vine această „încremenire în proiect” a guvernului Boc: stilul elitist este unul sentenţios şi altier, care nu ţine cont de viaţă şi de realitate, dispreţuind ideea de adaptabilitate. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, ei îşi vor duce ideile până la capăt, chiar de-ar fi să ucidă jumătate din ţară.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la maternitatea Giuleşti. Din cele trei asistente, două erau învoite, rămânând la bătaie doar una. În sarcina acesteia era toată secţia de terapie intensivă, în condiţiile în care o asistentă trebuia să stea permanent în sala cu incubatoare. Lăsând la o parte ce ne spune bunul-simţ şi bazându-ne doar pe datele anchetei şi declaraţiile altor medici şi asistente din alte spitale,sălile de la terapie intensivă rămân de multe ori nesupravegheate din lipsă de personal medical, deci şi sala cu incubatoare de la maternitatea Giuleşti mai fusese şi – detaliu important – VA MAI FI, inevitabil, lipsită de supraveghere. Dacă Florentina Cârstea, asistenta incriminată în cazul Giuleşti, a fost arestată preventiv pentru 29 de zile, urmând o logică elementară, acelaşi tratament ar trebui să se aplice tuturor asistentelor din toate spitalele patriei care au lipsit din secţia de terapie intensivă pentru 12 minute sau mai mult. Ele nu sunt mai puţin vinovate pentru faptul că în acel răstimp au avut, pur şi simplu, norocul să nu se întâmple nicio catastrofă în secţia lor. Procurorul Iacob se face de râs spunând că, dacă n-ar aresta-o pe Cârstea, lumea şi-ar pierde încrederea şi în actul de justiţie, după ce şi-a pierdut-o în actul medical. Nimic mai fals. Oamenii şi-au pierdut încrederea în Justiţie pentru încetineala dovedită în soluţionarea dosarelor, pentru instrumentarea politică grosieră a acestor dosare, pentru confuzia din cadrul legislativ, pentru strâmbătatea unor legi, recunoscută de jurişti reputaţi, pentru afirmaţiile manipulatorii care se fac în faţa presei. Dar, când este bolnav sau nedreptăţit, tot omul îl priveşte cu încredere pe medic sau jurist sau, măcar, îl investeşte cu speranţă.
Prima cauză a catastrofei de la Giuleşti a fost personalul medical insuficient.
A doua cauză a constat în instalaţiile electrice neverificate, nereparate şi neînlocuite la timp. Aparatul de aer condiţionat care a luat foc, declanşând incendiul, funcţiona cu un cablu înnădit din 2001 şi, de-atunci până în 2010, nimeni nu a schimbat nimic la el. Din anchetă a mai rezultat că cel care răspundea de reţeaua de electricitate din spital nu avea pregătire de electrician.
O a treia cauză ar putea fi o anumită blazare a personalului medical din România. Pe mine, Dumnezeu şi tratamentele naturiste m-au ferit, în mare măsură, de îngrijirile medicale ale acestui sistem. De altfel, peste tot în lume, „an apple a day keeps the doctor away”. Dar cei care au trecut prin spitalele din România vorbesc despre o anume neglijenţă. Apoi, regimul Băsescu-Boc ne va sărăci, ne va aduce-n sapă de lemn, nu ne vom mai permite anumite fructe şi anumite medicamente, vom trece pe alimente de mâna a treia. În plus, personalul medical este format din oameni cu nevoi de tot felul, inclusiv materiale. Medicii, asistentele, profesorii, învăţătorii sunt oameni şi ei, care mănâncă, se spală, îşi îngrijesc pielea, părul şi sănătatea, se îmbracă, se relaxează, nasc pui vii pe care-i hrănesc cu ce-şi permit mai bun. Sunt mulţi dobitoci în ţara asta care par să ignore aceste lucruri. În plus, din cauza regimului Băsescu-Boc, din cauza subfinanţării, atmosfera din spitale se va degrada şi mai mult şi – citiţi-mă bine – VEŢI MURI CU ŞPAGA ÎN MÂNĂ în spitalele patriei,dacă n-aţi făcut-o până acum. Nu-i niciodată prea târziu.
După părerea mea, asistenta Florentina Cârstea nu este vinovată. Punerea ei în stare de arest reprezintă un abuz.
După părerea mea, directorul maternităţii, doctorul Marinescu, trebuie demis. Faptul că este un foarte bun medic nu-l recomandă şi ca foarte bun administrator. Din trei asistente nu era normal să fie doar una prezentă în secţie. Aceea nu putea să fie şi la toaletă şi în sala cu incubatoare în acelaşi timp; nu putea să se şi cace şi să îngrijească şi bebeluşi totodată. Un bun administrator nu angajează pe un post un om fără pregătirea corespunzătoare (vezi cazul electricianului). Un bun manager umblă prin spital şi inspectează tot ce poate fi controlat. În plus, în toată lumea civilizată există o modă, care are extrem de multă logică: într-o instituţie în care a apărut o disfuncţionalitate ce îmbracă aspecte grave, directorul îşi dă demisia sau este demis. Se creează astfel o presiune pe umerii managerului, din chiar momentul investiturii, să vegheze ca totul să fie în ordine şi să meargă bine, presiune pe care acesta va şti să o transfere pe umerii angajaţilor pentru ca aceştia să acţioneze şi ei în sensul îndeplinirii sarcinilor. Acolo unde nimeni nu demisionează şi nici nu este demis, e logic să mai fie incendii, şi bolnavi omorâţi, şi o biată asistentă medicală, condamnată pe nedrept, pe post de ţap ispăşitor.
În plus, eu cred că avea dreptate ministrul liberal al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, (vezi şi articolul meu „D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar”, din 29 iulie a.c.) care a susţinut, fără să impună brutal, necesitatea separării actului medical de funcţia de conducere. Aşa cum nu poţi fi şi la toaletă, şi în salonul cu bebeluşi, tot aşa nu poţi fi şi în sala de operaţie, şi în biroul de director, şi în saloanele care trebuie inspectate. E prea mult şi rezultatul e prost. Să mai spunem că în toată lumea civilizată directorii de spital sunt economişti, ceea ce poate reduce şi traficul de influenţă (pilele) la nivelul spitalului. Lui Nicolăescu i se datorează reformarea sistemului de urgenţe, dotarea spitalelor cu ambulanţe noi, maşina salvării care vine în 5 minute, nu în 5 ore (o ştiu de la părinţii mei) cum era până la el, numirea lui Raed Arafat în funcţia de Secretar de Stat, dotarea farmaciilor cu calculatoare şi introducerea obligativităţii analizelor anuale. M-am interesat de ce nu se mai fac riguros analizele-alea şi mi s-a răspuns că n-are Boc bani nici pentru acele de unică folosinţă, drept care a tăiat şi analizele. Vorba unor demonstranţi de la Braşov: „Foaie verde de dai, n-ai/ Ne furi, Boc, şi tot nu ai!”
După părerea mea, Ministrul actual al Sănătăţii, domnul Cseke Attila, ar trebui să-şi dea demisia. Nici măcar nu s-a grăbit să meargă la maternitate. Trebuia s-o facă, chiar dacă bebeluşii nu erau unguri. Domnia Sa este ministru în guvernul României. Şi totuşi maghiarul Cseke Attila are meritul de a-i fi cerut românului Emil Boc deblocarea a 5000 de posturi în sistemul sanitar, având în vedere dramatica situaţie din acest sistem. Românul nici n-a vrut s-audă, strâns cu uşa, a aprobat doar 1000 de posturi, pentru restul declarând că are nevoie de acordul FMI. Chiar aşa?
Dacă nu obţine deblocarea celor 5000 de posturi, domnul Cseke Attila are un motiv în plus să-şi dea demisia. Aşa se face în lumea civilizată et pour cause.
În faţa tragediei infernale, o măicuţă disperată a articulat doar atât:
„Cine e vinovat să arză şi ei...(...) cum au ars copilaşii.”
Este strigătul neputinţei disperate. Această femeie nu crede că se va face dreptate şi atunci ne raportăm unii la alţii prin frustrare şi blesteme. Dreptatea poate să vină doar printr-un scenariu apocaliptic.
Ajunşi la acest final de articol, şi eu, şi cititorii mei ne gândim ţintă la faimoasa invocaţie către Ţepeş, din finalul „Scrisorii III” de Mihai Eminescu. Încep să ştiu acum de ce elitiştii îl detestă atât de mult pe Eminescu. Invocaţia e pe toate buzele:
„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în SMINTIŢI şi în MIŞEI,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
SĂ DAI FOC la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Aflat într-o emisiune la Realitatea TV, un... – cum să-i zic? – intelectual se arăta oripilat că poporul român îl preferă pe Ţepeş tuturor celorlalte personalităţi istorico-politice. Ca profesor pot să confirm că, în topul personalităţilor istorico-politice, tinerii care-mi sunt elevi îl aşază pe primul loc pe Vlad Ţepeş. Omul nostru era revoltat şi spunea că Ţepeş n-a fost decât un soi de Băsescu, care a tăiat drepturi, inclusiv pe acela la viaţă, care a chinuit oamenii şi care i-a ameninţat şi desfiinţat pe cei care-l contestau.
Nu cred că asemănarea se verifică. Ţepeş a domnit puţin, dar a făcut, cel puţin, un lucru bun: s-a bătut cu turcii, apărându-şi propriul popor de invazia externă.
Traian Băsescu conduce România de şase ani şi nu a lăsat în urmă nici măcar un singur fapt care să vorbească ţării de vreo binefacere. În plus, acolo unde Ţepeş se bătea cu turcii, Traian Băsescu declară război propriului popor, folosind ca arme propaganda sau activismul politic şi ameninţarea, aceasta din urmă fiind canalizată împotriva libertăţii cuvântului.
Şi – detaliu important – Ţepeş era un om cinstit care nu accepta în preajmă decât oameni cinstiţi, ceea ce nu este cazul cu „dosarul Flota” şi cu Monica Iacob Ridzi.
În cadrul acestui război între comandant şi echipaj, echipajul ripostează şi el cum poate, cu ironie şi umor, ca în acest slogan al demonstranţilor de la Braşov:
„Băsescu, vrem undeva o stradă cu numele tău. Respectele noastre!”

luni, 16 august 2010

SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ

SCURT ESEU DESPRE O DUBLĂ NEPUTINŢĂ




Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, pe 11 august a.c., domnul Mădălin Voicu era puţin…nervos…Şi pe bună dreptate. Domnia Sa era nemulţumit de pasivitatea pe care naţia română o manifestă faţă de propria soartă. Este evident că trăim cel mai prost moment de la Revoluţie încoace ; este evident că nicicând Puterea nu a fost mai cinică şi mai opresivă ; şi ,de asemenea, este evident că nicicând poporul nu a fost mai apatic şi mai dezorientat. Domnia Sa remarca direct sau indirect lipsa de pertinenţă a comentariilor care se fac la telefonul Realitatea TV sau pe forum. Eu nu zic, Doamne fereşte, că supărarea deputatului nu este îndreptăţită.
Dimpotrivă.
Recunosc că singurul protest care a avut demnitate a fost cel al pensionarilor. Este drept că mitingul lor ar fi fost mai greu de infiltrat cu persoane venite acolo să spioneze, să dilueze fluxul exprimării, să transforme mitingul în carnaval cu participarea intensă a liderilor de sindicat şi să-l deturneze de la rosturile lui.
Recunosc că a fost ruşinos numărul mic în care bucureştenii au ieşit în stradă pentru a susţine moţiunea de cenzură din vară. Dar cum se face că nişte lideri de sindicat graşi nu au reuşit nici măcar un miting să organizeze?!?!? Orice sindicalist ştie că oamenii nu ies niciodată nemobilizaţi. Trebuie să ştii să le vorbeşti, trebuie să ştii să le arăţi obrazul, trebuie să ai tu obraz mai întâi şi pe urmă să le pretinzi lor. Ştiu mulţi lideri de sindicat care, prin discursul lor, mai mult te demotivează decât te motivează. Şi dacă nu sunt în stare nici măcar un miting să organizeze, de ce nu pleacă dracului acasă, de ce mănâncă banii oamenilor degeaba?!? Se cheamă trădare şi furt ce fac ei, iar, dacă este simplă incompetenţă, trebuie recunoscută şi demisionat din funcţie.Dacă acest lucru nu se întâmplă înseamnă că puterea are nevoie de ei în continuare, că sindicatele nu mai sunt decât un mărţişor fanat la reverul, şi el şifonat, al puterii.
Dar eu mai recunosc şi faptul ruşinos că am fost ultima ţară comunistă din Estul Europei care s-a răzvrătit contra regimului, că oiţa lui Bucur nu ar fi făcut-o niciodată dacă în ţară nu ar fi existat Braşovul şi Timişoara. Chiar şi aşa „revoluţia” noastră a fost „ajutată” de teroriştii care, experţi în materie, s-au priceput să dea amploare mişcării şi de tinerii care, frumoşi, curajoşi şi „naivi”, s-au priceput să spele cu puritatea lor ruşinea unui popor cu nervul scos, pe care îl poţi asupri, umili şi scuipa cât pofteşti dumneata, cât vrea muşchii dumitale, mânca-ţi-aş chelia de cârmaci genial, că pe el nu-l mai doare, că are nervul scos.
Poporul e apatic, carevasăzică.
De-acord, dar această apatie are nişte cauze, domnule Voicu. Le voi sintetiza, în continuare, în ordinea importanţei lor.
Prima şi cea mai importantă este lipsa unei culturi şi tradiţii a revoltei şi a solidarităţii. Această lipsă determină individualismul nostru păgubos dar şi şmecheria la mare cinste în ţara noastră. În România e prost cine stă în stradă pentru revendicări colective. Şmecherii îşi fac treburile, lucrează pentru ei şi profită şi de drepturile obţinute prin lupta de stradă. Absenţa unei culturi a revoltei şi a solidarităţii ne împiedică pe noi să fim un popor unit „în cuget şi-n simţiri”. Noi suntem o populaţie promiscuă, cu interese divergente, în care unul îl minte pe celălalt – şi parlamentarii mint, domnule Voicu – în care unul aruncă gunoiul în capul celuilalt şi sub toţi pute asfaltul, o populaţie promiscuă fără orizont şi fără fantezie, pentru că şmecherii nu au viitor, şmecherii au doar prezent şi ei cred că vor putea trăi cu doar 1000 de lei pe lună fiindcă vor minţi, vor fura, vor fenta sau – de ce nu? – se vor înscrie în PDL şi vor avea asiguraţi desagii de cartofi, ciocolata şi pantofii cu toc pe gratis. Ca imigranţi, românii reuşesc să se facă respectaţi în ţara care îi adoptă pentru că sunt buni meseriaşi, nepretenţioşi, muncitori şi adaptabili dar la ei în ţară nu reuşesc să se respecte reciproc pentru că nu sunt un popor şi nu au o cultură a solidarităţii.
Absenţa unei culturi a solidarităţii îi împiedică pe politicieni, odată ajunşi în Parlament, să-şi ţină promisiunile şi să-i reprezinte pe cei care i-au trimis acolo. Sunt şi ei şmecheri şi „deştepţi” şi apoi de cine ar trebui să le fie ruşine?
De intelectualii care nu au dezvoltat şi nici nu vor şi se tem să dezvolte o cultură a revoltei şi a solidarităţii pentru că o astfel de cultură ar elibera oamenii, ar transforma România într-o societate a liberei concurenţe în care controlul şi spălarea creierelor nu ar mai fi posibile şi nimeni nu ar mai putea să fie şi elitist şi prost în acelaşi timp, şi titrat, şi incapabil. Fiecare şi-ar dobândi respectul în cadrul acţiunii solidare, muncind pentru afirmarea lui şi a societăţii din care face parte. În ţara noastră intelectuali elitişti se plâng de lipsă de respect şi au dreptate pentru că în primul rând cei inteligenţi nu pot să respecte ceva ce nu-i transformă spiritual, ceva ce le împiedică devenirea.
De cine ar trebui să le fie ruşine parlamentarilor când şi intelectualilor li se poate închide gura cu o prepeliţă, când toată lumea numai prepeliţe vrea de la viaţă.
Aceşti intelectuali nu-i învaţă pe oameni să gândească cu propria minte, ci să memoreze dogme pentru a putea păstra controlul creierelor, pentru a putea pedepsi, cu maximă promptitudine şi ferocitate, disidenţa, pentru a împiedica, cu mână de fier şi canini de oţel, încolţirea şi diseminarea celui mai vag sentiment al revoltei.
Vedeţi dumneavoastră, domnule Voicu, de unde nu s-a semănat, nici Dumnezeu nu cere! Mă gândesc uneori cu jale că poporul ăsta e prea bun faţă de cei care l-au păstorit şi-l păstoresc. Iar cei care sunt buni sunt astfel împotriva sistemului care i-a mutilat sau a încercat şi n-a reuşit. Dar ei sunt fatalmente puţini, sunt excepţia care confirmă regula şi braţul înarmat al intelectualităţii elitiste unite cu Statul poliţienesc îi va SUFOCA discret şi IMPERCEPTIBIL, fără probleme.
Vedeţi, nici la depunerea moţiunii de cenzură din toamnă nu vor fi oameni în stradă, pentru că e ilogic să fie. La o analiză mai atentă chiar şi speranţa e interzisă. În România momentului, speranţa e o prostie. Doar proştii mai sunt optimişti.
Sunt intelectuali de-ai lui Băsescu, dar şi ziarişti care se tem public, pe posturi, pe sticlă de probabilitatea unei revolte „ca-n Grecia”, auzi dumneata, cu cocktailuri Molotov, cu un mort şi niscaiva oase rupte. Distinşii intelectuali sunt oripilaţi în sinea lor balcanică şi estetă. Ce omit să spună aceşti nemernici este că foamea, lipsa medicamentelor, a banilor pentru controale medicale, lipsa medicilor şi umilinţa vor face mult mai multe victime decât vreo câteva confruntări între populaţie şi securitatea lui Băsescu, fiindcă poliţiştii sunt şi ei tot oameni, nu-i aşa? De fapt intelectualii se tem pentru imaginea domnului Băsescu de care se simt legaţi „ca biciuşca de cal”, în amintirea vremurilor când un preşedinte charismatic trăgea după el o armată de oameni cu o popularitate de salon.
Ehei, unde-s vremurile când juca în horă cu „găozarii”(scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului) şi se dădea năvalnic şi năbădăios la „ţigăncile-mpuţite”?
Au apus definitiv sau, cum să spun, sunt istorie.
Poate unii vor spune că bunul-simţ şi măsura îi împiedică pe români să se revolte, să fie greci. Voi răspunde că, în cazul de faţă, revolta ar fi cea care s-ar înscrie pe linia bunului-simţ şi a măsurii, acceptarea situaţiei este ceea ce umileşte, trezeşte suspiciuni şi semne de întrebare cu privire la vitalitatea, inteligenţa şi sănătatea psihică a naţiei.
Al doilea aspect care face imposibilă împiedicarea genocidului, domnule Voicu, este imoralitatea parlamentarilor, traseismul politic, târfa interpalamentară care a intrat în Parlament pe listele opoziţiei şi-acum şi-o trage cu Puterea şi n-o face oricum, ci „pentru progresul României”. Ceea ce te lasă mască sunt formulele pompoase pe care le folosesc aceşti farisei nemernici: toate aceste măsuri iraţionale sunt luate pentru modernizarea, schimbarea la faţa şi progresul României. În această operă magnifică, profesorii, doctorii şi cântăreţii de operă de care – nu-i aşa? – nimeni nu are nevoie sunt excepţiile istorice ce vor fi reduse prin înfometare şi moarte.
Domnilor, dar Stalin a avut „de redus” milioane de culaci şi s-a descurcat...bine...De ce Băsescu et comp.ar avea reţineri?
Şi, în sfârşit, al treilea aspect care îi împiedică pe români să se revolte şi să iasă în stradă este sărăcia. Niciodată acţiunea sindicală nu a fost eficientă în ţările sugrumate de obsesia foamei. Oamenii săraci şi neemancipaţi intelectual sunt foarte uşor de oprimat şi de cumpărat. Le închizi gura nu cu prepeliţe, ci cu un sac de cartofi stricaţi. Se întâmplă asta în judeţul care a fost odată cel mai bogat din ţară: Prahova, unde, la Ploieşti, liderul PDL Sever Voinescu (sursa Antena3 şi Realitatea TV) împarte cartofi săracilor nu din localitate, ci din PDL. Şi astfel partidul de guvernământ îşi asigură alegători în rândul săracilor. Poate de aceea se şi practică, cu atâta metodă, sărăcirea şi umilirea populaţiei. Şi aici, românii care spun că toate partidele parlamentare au conlucrat la a menţine sărăcia şi neemanciparea intelectuală cam au dreptate. Vă supăraţi degeaba, domnule Voicu. Clasa politică nu este percepută în România ca un partener, ci ca un opresor sau un înşelător mieros. De acest aspect scandalos a profitat Traian Băsescu în primul său mandat.
Încercaţi să vă apropiaţi de aceşti oameni care v-au trimis în Parlament şi pe care ar trebui să-i reprezentaţi, domnilor deputaţi, altfel va fi „di grande”, vorba lui Mateiu Caragiale, va trebui să emigraţi odată cu noi. În ţară vor rămâne Băsescu, intelectualii Domniei Sale şi „culacii” care vor fi reduşi. Nici Parlamentul, nici strada nu vor reuşi să împiedice acest deznodământ! Parlamentul şi strada sunt două neputinţe care-şi corespund până şi în furia reciprocă.
România va fi o ţară tristă, plină de filozofi, în timp ce tinichigiii, ei, se vor emancipa şi vor pleca în Occident „ să lucre”.
Hai, s-auzim de bine!

joi, 12 august 2010

PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR (II)

ORIZONTURI VERZI

Cu ceva timp în urmă, televiziunile mogulilor şi nu numai s-au înverzit de cuvintele viceprimarului din Tr. Severin şi liderul PDL din localitate, domnul Mircea Grosu, care afirma, cu o convingere greu de catalogat, că şi Hitler a investit în bunuri şi servicii, şi Hitler a sporit cheltuielile pentru achiziţii publice. Evident, politicianul era grăbit şi expeditiv şi fraza dumnealui, primitiv concepută, suna fascist de troglodit: “Şi Hitler a ajuns la putere în Germania tot făcând investiţii, în perioada asta de criză.”
Nu a existat şi nu a putut exiata absolut nicio îndoială că Adolf Hitler era luat ca exemplu pozitiv şi chiar ca un foarte demn punct de reper!
Ceva mai scandalos nu există!
După părerea mea, presa românească şi internaţională nu au fost suficient de ferme în a condamna o asemenea atitudine. În orice ţară civilizată, cu nişte câini de pază care latră, nu se joacă şi cu o populaţie care sancţionează prin pieţe, prin instituţii şi pe bloguri orice derapaj cu iz de extremă dreaptă sau stângă, un astfel de personaj ar fi fost constrâns la scuze publice în faţa alegătorilor şi la demisie din funcţia publică deţinută. Un astfel de personaj este periculos şi, dacă nu a fost forţat la demisie, este din cauză că ei toţi, sau aproape, mă refer la PDL-işti, gândesc la fel, în frunte cu Conducătorul care, în urmă cu doi ani, dădea, în interviuri, cu simpatie şi încredere, citate din Il Duce.
Problema capitală este că ei chiar aşa gândesc şi că vorbele domnului Mircea Grosu nu au fost decât o mică neglijenţă: s-a trezit gândind cu voce tare. Sentimentul pe care ţi-l dau aceşti oameni grupaţi în Partidul portocaliu este că vor să instaureze o nouă ordine, o ordine care se vrea fundamentată intelectual şi stabilă. Partidul „ are intelectuali”, lucru care nu poate să intimideze decât un popor înapoiat şi idiot, ceea ce nu e cazul la români, poporul nostru dovedind, de fiecare dată, în perioadele de criză, o doză apreciabilă de bun simţ.
„Băsescu are intelectuali.” Şi care e problema? Şi Hitler a avut. Şi încă de prestigiu mondial: Heidegger, Jünger, Riefenstahl; nici cu Speer nu s-ar ruşina chiar nimeni. Nici Hitler n-a făcut-o.
La un partid de orientare totalitar-fascistă, cum este PDL, intelectualii verzi erau indispensabili. Fascismul s-a bazat dintotdeauna pe o superioritate subînţeleasă şi care nu are nevoie de argumente şi pe un dispreţ copleşitor arătat acelora care nu fac parte din elită sau din bandă. Fiind vorba de o elită minoritară, dispreţul şi autoritarismul devin arme indispensabile în lupta de subjugare a ţării.
În ce fel s-a manifestat dispreţul grupusculului autoritar?
Păi, gândiţi-vă la toate acele comisii prezidenţiale care au dublat ruşinos şi în dispreţul legii comisiile parlamentare sau grupurile guvernamentale de lucru şi au făcut-o pe bani publici. În toamna lui 2009, perioadă în care s-au pus bazele tuturor relelor şi care a marcat începutul sfârşitului, Ministerul Educaţiei, condus de doamna Ecaterina Andronescu, lucra la un proiect de reformă a Educaţiei. Comisia guvernamentală a fost dublată de o alta prezidenţială condusă de PDL-istul Mircea Miclea, acest fost ministru care în toamna lui 2005 şi-a dat brusc demisia din fruntea Ministerului pentru ca Preşedintele Băsescu, în cârdăşie cu liderii de sindicat din Învăţământ, să forţeze căderea guvernului Tăriceanu.Vă mai aduceţi aminte? Au fost până şi grevişti ai foamei!!! Situaţia nu era deloc disperată, era chiar bună, dar ATUNCI s-a putut face greva foamei pentru nimic. ACUM, pe greviştii foamei de atunci îi pupă Băsescu reci la domiciliu, nu au bani nici de mâncare, nici de asistenţă medicală; nu au nici posibilitatea unui protest ca lumea pentru că de-ATUNCI liderii noştri de sindicat sunt în solda Preşedintelui. Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc.
Când, după chinurile facerii, în primăvara lui 2010, cea mai urâtă primăvară postdecembristă, s-a născut Legea Educaţiei, de sorginte pur portocalie, foarte intelectuală dar şi cu o vagă nuanţă de manea, lăsând impresia că a fost parafată de însuşi Bercea Mondialul, ea a speriat pe toată lumea, de la Andrei Marga, Ministrul Educaţiei cu cea mai coerentă viziune asupra reformei în sistem, până la maiştrii şi administratorii din şcoli şi licee. Dar ceea ce trebuia să şocheze cel mai mult la momentul respectiv a fost perioada de dezbatere ilegal de scurtă de doar două săptămâni, prelungită, dar tot ilegal, cu doar o săptămână, la insistenţele oamenilor şcolii şi ale ziariştilor. S-a faultat perioada legală de o lună.
Avem sentimentul unei elite războinice care lucrează împotriva poporului, împărţită în ideologi şi activişti. Nu vrea să-l convingă, pe popor, vreau să zic, ci doar să-l reducă la tăcere. Societatea s-ar împărţi atunci în ideologi, activişti şi executanţi docili şi muţi, având deasupra capului, asemenea unui paloş, Comandantul suprem al unei ţări devenite corabie, care se mişcă, e veşnic în alertă şi se îndreaptă vertiginos spre nu se ştie ce. „Problema noastră – comenta pe cel mai bun blog românesc Adrian Năstase – este că, în acelaşi timp cu Băsescu, în barcă suntem şi noi, ceilalţi, cealaltă Românie despre care am vorbit acum 5 ani, şi care a fost forţată să suporte tratamente absurde din partea unei puteri care a considerat-o mereu nu parte firească a „echipajului”(dacă tot folosim această metaforă), ci ca pe un balast care ţine barca în loc şi care ar fi trebuit să fie aruncat peste bord, la prima ocazie.”
Este clar acum şi de ce acest grupuscul de ideologi şi activişti s-a constituit într-o castă închisă, încuiată ermetic, care pronunţă maxime şi sentinţe definitive, implacabile, într-un stil arogant, atotştiutor şi fără revenire. Deschiderea se realizează numai prin dialog; dialogul este posibil numai între parteneri egali, în cadrul unui sistem democratic; dialogul poate antrena şovăială, concesii şi devenire imprevizibilă, ceea ce, vă daţi seama dumneavoastră, vine în contradicţie totală cu o elită politică portocalie foarte disciplinată, de orientare fascistoidă, care este şi trebuie să rămână împărţită în ideologi, activişti şi executanţi, având deasupra liderul absolut, care nu are nevoie la Palatul Victoria de un partener, ci de un alter ego cu faţă timidă şi care respectă, din legile emise de Parlamentul pe care încă-l mai avem, doar ce vrea muşchii lui.
Am de mult timp sentimentul că, prin oamenii lor de presă, vor să ne impună să gândim în lozinci.Ori spui ce „trebuie”, ori taci. Şi, în mintea lor, tăcerea ta nu poate fi decât definitivă, ca maximele şi sentinţele lor. Este ca şi când Revoluţia s-ar fi făcut în România pentru ei, ca ei s-o definitiveze şi să o transforme într-o nouă dictatură, luminată de ei, prin ei, pentru ei.
Că, pentru a accede la putere, a trebuit să mintă, nu mai încape nicio îndoială şi s-a dovedit. De altfel, pentru a urma logica domnului Mircea Grosu, trebuie să amintim că şi Hitler le-a declarat generalilor săi că învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus sau nu adevărul. Este interesant şi faptul că de câţiva ani buni „intelectualii lui Băsescu” şi presa complice sunt destul de puţin interesaţi de aspectele legale şi morale ale problemelor ce se ridică şi de dezbaterea lor. Despre ce dezbatere să mai fie vorba când ei par pătrunşi de „adevărul” spuselor lui Goering, cel de la proces: „Învingătorul va fi întotdeauna judecătorul şi cel învins acuzatul”, iar acuma ei sunt prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu propriul popor.
Aşa se explică şi faptul că nu-i auziţi mai deloc vorbind despre criză şi despre măsuri de redresare economică dar îi vezi tot timpul preocupaţi să câştige viitoarele alegeri. Sunt obsedaţi de victorie şi de rămânerea la putere pe termen lung.
Aşa se explică şi comportamentul lui Traian Băsescu, preşedintele jucător, ce pare veşnic în campanie electorală sau neînţelegerile cu Tăriceanu, premierul normal la cap, care se apucase serios de guvernare şi nu a înţeles în niciun fel de ce trebuia să lase economia şi ţara baltă (fiind şi inundaţii) pentru a forţa alegeri anticipate şi a prinde mai bine puterea de căpăstru.
Înţelegem acum de ce, în loc să le pese de criză şi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara lovită de inundaţii, de tăieri salariale fără egal şi precedent în Europa şi de o creştere a TVA tot fără egal şi precedent în Europa, ei se gândesc cum să împiedice PSD-ul să câştige detaşat alegerile. Ţara arde şi Băsescu împreună cu (euro)parlamentarii dumnealui se piaptănă, gândind orgolios că, decât un păr rar, mai bine o chelie întreagă. Dacă ar fi cât de cât raţionali, şi-ar da seama că alternanţa la putere este inevitabilă, mai ales după o guvernare atât de proastă. Adrian Năstase a pierdut alegerile în 2004, pe creştere economică, cu un zâmbet vag ironic şi resemnat pe buze, în timp ce Tăriceanu a pierdut alegerile în propriul partid după o guvernare cel puţin onorabilă. Atât cât s-a trăit bine sub administraţia Băsescu s-a întâmplat pe vremea lui Călin Popescu-Tăriceanu şi graţie Domniei Sale. Dacă ar fi răspuns recentei chemări de a merge la guvernare alături de PDL, liberalii s-ar fi comportat ca nişte decapitaţi politic care, după ce au băut cucută, se duc împleticindu-se la Cotroceni să bată palma cu Călăul. Trebuie să ai un dispreţ imens faţă de adversarii politici ca să le faci o astfel de propunere sau ca să o sugerezi sau trebuie să fii mai naiv decât naivii.
Sunt obsedaţi de rămânerea la putere. Vor victorie perpetuă. De unde şi maladiva nevoie de duşmani. De unde şi incapacitatea de a găsi aliaţi. Ei văd duşmani peste tot: mogulii, ziariştii care nu sunt în solda lor, oamenii de afaceri care nu cotizează la plicul portocaliu, bugetarii, pensionarii care nu vor să moară şi să iasă naibii odată din sistemul domnului Vlădescu, maneliştii care, Doamne, ce frumos l-au cântat pe Conducător în campanie - ai fi zis că e Cântarea României în varianta ei de şanţ – şi care se văd acum ameninţaţi şi puşi să fluiere a pagubă şi – culmea!- de exact aceiaşi oameni pe care i-au servit în campanie. Vorba lui Adrian Năstase: „Lui Băsescu e mai bine să-i fii duşman decât prieten.” Maneliştii i-au fost prieteni...
Naziştii, şi ei, vedeau duşmani peste tot: evreii, franc-maçonii, slavii, care erau imaginaţi ca nişte sclavi înăscuţi, anglo-saxonii. Pentru toţi aceştia au imaginat soluţii finale, adică fără revenire:
Anglo-saxonii trebuia să fie învinşi.
Slavii –cuceriţi, transformaţi în sclavi şi trimişi la munca de jos.
Evreii – jefuiţi şi apoi exterminaţi.
Numai o ideologie bazată pe dispreţ şi autoritarism poate să conceapă aşa ceva. Pentru că slavul şi evreul nu consimţeau ei la o astfel de soartă; ea le era impusă. Ca să pui în operă o astfel de concepţie trebuie să scapi de opozanţii cei mai redutabili: anglo-saxonii.
Şi n-au scăpat.
În România momentului, cine ar fi opozanţii sistemului? Am să-i citez în ordinea importanţei lor, punctând totodată aspectele vulnerabile:

1. Partidele de opoziţie, parlamentarii din opoziţie, cu bune şi rele. Ei pot înlătura actuala putere fără lupte de stradă, cu morţi şi răniţi. Punctul cel mai slab al partidelor parlamentare îl constituie târfa interpalamentară, traseista adăpostită prin colţurile şi cotloanele parlamentului, cea care împiedică opoziţia să fie opoziţie, sparge partide şi nu lasă opoziţia să aibă o relaţie legitimă cu puterea. Târfa umbreşte imaginea Parlamentului, oricum şifonată. O să mă întrebaţi de ce şifonată, dat fiind că Parlamentul este instituţia care a adăpostit, de bine de rău, pe cei 322 de patrioţi lucizi care au făcut toate demersurile necesare pentru suspendarea Preşedintelui, iar poporul s-a opus prin vot.
Am să vă răspund că cei 322 de parlamentari lucizi sunt 322 de privilegiaţi care l-au văzut pe Băsescu de-aproape; poporul nu l-a văzut şi nu poţi să-i ceri să aprecieze ce nu ştie. Şi apoi un adevărat politician, un parlamentar mai trebuie să fie şi convingător, nu numai lucid. Trebuie să aibă şi limbă, nu numai creier, să fie, da, aţi ghicit, un bun orator. Sunt puţini oratori sau buni condeieri în Parlamentul României. Crin Antonescu este un orator desăvârşit dar eu m-aş opri, în primul rând, la politicienii bloggeri, blogul fiind cea mai la îndemână formă de a ţine legătura cu alegătorii tineri, activi şi curioşi. De aceea este admirabil ce face domnul Adrian Năstase care, neobosit, zi de zi, scrie, explică, argumentează şi povesteşte pe blogul său cum a fost el cu PSD-iştii lui în nu ştiu ce localitate, ce-au făcut şi cum s-au organizat acolo. Admirabil! Bloggerul Năstase nu este şi nu vrea să fie mai prejos decât ministrul şi primul-ministru.
Parlamentarii se fac totuşi vinovaţi de egoism în raport cu alegătorii, de traseism politic sau trădarea alegătorilor, de încetineală în votarea legilor şi de corupţie.

2. Presa. Televiziunile mogulilor – Antenele şi Realitatea – nu poţi să spui că nu şi-au făcut exemplar treaba. Fără Antene şi Realitatea TV, situaţia în România lui Băsescu ar fi insuportabilă. Vorbim despre Realitatea TV, şi nu despre postul de radio Realitatea FM, unde emisiunile Robert Turcescului sunt la fel de insuportabile ca România lui Băsescu.
Cu unele excepţii, presa scrisă este destul de „moderată” pentru ce vremuri de groază trăim, unii dintre ziarişti încarnând ruşinea de a fi fost mai „incisivi” pe vremea lui Năstase şi a lui Tăriceanu decât sunt acum, pe vremea Călăului. Sunt şi ziarişti cu fundul în două luntre. De fapt, ei n-ar critica deloc, ei trăiesc bine şi, când alţii cer „mămăligă”, ei le recomandă cozonac, criticând lipsa de „nobleţă” a poporului înapoiat dar se tem nu de plecarea cititorilor, fiindcă aceştia au plecat de mult, chiar şi de pe net, ci de căderea numelui lor în uitare. E grea uitarea şi uşoară în acelaşi timp. Dar mă întreb, cititorule, cum de trăiesc ei bine, dacă se vând prost, în acest capitalism băsescian atât de cântat?!? Dumneata ai vreo idee?
Cert e că Băsescu şi intelectualii lui sunt duşmani aprigi ai presei libere şi se pregătesc să folosească articolul 53 din Constituţie împotriva presei şi a dreptului la exprimare.
Aţi mai văzut stat fascist cu presă liberă?!
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este chiar atât de interesată de democraţia internă a unui stat. Ea vrea doar linişte şi securitate.

3. Poporul. Voi fi avocata poporului chiar dacă am observat şi eu prezenţa neconvingătoare la mitinguri şi tembelismul luărilor de poziţie publice, în care bugetari cu studii superioare acuză de-a valma întreaga clasă politică pentru situaţia în care se află ţara. Şi totuşi criza nu este românească, e mondială. Ea a început/a fost provocată pe la sfârşitul lui 2006, ajungând în România la finele lui 2008 şi fiind programată – spuneau economiştii – să părăsească ţara noastră în iulie 2010!
Ei, aş! Nu vrea să plece! Îi place de noi! Îi place de Băselu; îi place de Boc, îi place de târfa interpalamentară, îi place de intelectualii care „fac frumos”, îi place de poporul care nu suflă, îi place de noi toţi, lua-ne-ar dracul!!! Suntem ospitalieri cu criza; se simte bine pe spinarea şi cadavrele noastre!
Dar hai să ne întoarcem la oile noastre slabe, pe care nu le avem că ne-au murit anul trecut...Nu, nu era Tăriceanu la putere, era tot Boc! Şi un lucru trebuie să fie clar: la criză trebuie reacţii specifice şi nu Tăriceanu l-a împiedicat pe Boc să le aibă, ci Băsescu a toate ştiutorul, admiţând că Boc ar fi putut capta din mintea, personalitatea şi temperamentul lui acele reacţii.
Şi totuşi poporul ar trebui să-şi aducă aminte că nici măcar Ceauşescu nu a tăiat salarii şi pensii şi era criză şi atunci. A făcut foarte multe lucruri oribile dar nu pe-acesta şi epoca Băsescu aduce tot mai mult cu... „Epoca-Lumină”!
Orice dictator e populist la început pentru ca, mai apoi, să profite de trei lucruri: labilitatea clasei politice, pasivitatea şi prostia oamenilor de rând şi complicitatea intelectualilor. Dintre aceste trei segmente, eu, pe oamenii de rând, îi văd mai puţin vinovaţi. Este adevărat că e cumplit şi dezolant să vezi că nu ies în stradă să susţină o moţiune de cenzură, că nu le pasă de soarta lor, că preferă descurcăreala, inteligenţei pragmatice dar eu revin la această idee, de fapt, obsesie a mea: NOI NU AVEM O CULTURĂ A REVOLTEI. NOI AVEM O CULTURĂ A COMPLICITĂŢII ŞI A OPORTUNISMULUI/ PROFITULUI.
NOI NU AVEM SINDICATE ADEVĂRATE.
Noi nu avem lideri carismatici care să cheme lumea în stradă.
Avem doar o tradiţie politică ce implică parlament bicameral şi partide istorice – liberalii şi ţărăniştii – din care au mai rămas doar liberalii. Şi îl avem pe Băsescu, ca duşman declarat al acestei tradiţii.
Noi nu avem mândrie naţională şi sentiment al solidarităţii. Nu numai că se pleacă din ţară, ceea ce este normal dar felul cum se pleacă e dezolant: ca dintr-o baltă împuţită!
Comparaţia cu grecii pe care o fac unii ziarişti e tembelissimă. Ne despart de greci o întreagă istorie şi vreo câteva democraţii. Din civilizaţia greacă noi nu am cunoscut decât fanarioţii. Ne uităm la greci ca boii: Partenonul lor ne sperie şi, de altfel, puţini români ajunşi în Grecia se duc să-l viziteze. Revolta lor ne sperie. Ei sunt greci şi sunt oameni liberi. Ne uităm la ei cu jind şi cu nostalgie.
„Noi suntem români”/ Şi avem stăpâni. Ceea ce vrea să însemne că trăim ca sclavi.

4. Intelectualii cunoscuţi. Majoritatea intelectualilor grupaţi în Academie şi universităţi sunt împotriva regimului Băsescu. Există publicaţii de cultură – „Observator cultural” – care fac o opoziţie constantă, activă şi inteligentă actualului regim politic. Dar sunt destui intelectuali înregimentaţi în PDL sau, altfel spus, rinocerizaţi. În ansamblu, opoziţia intelectualilor este cea mai anemică. În ultima vreme, am auzit nişte oameni de teatru văitându-se. Dar ei se plâng de parcă n-ar avea toate scenele din lume să urce pe ele şi să-şi strige nemulţumirea. Ei se plâng de parcă ar trebui să mă duc eu să mă revolt în locul lor! Ce ciudaţi...!
Au atâtea scene...goale.

5. Ultimii şi cei din urmă: mişcarea sindicală.
Mişcarea sindicală a fost deturnată în folosul Puterii. Liderii de sindicat lucrează pentru Traian Băsescu. Greva de trei zile – „les Trois Honteuses”- de la începutul lunii iunie din Învăţământ, a fost o ruşine naţională. ESTE PENTRU PRIMA DATĂ că o grevă, foarte prost concepută şi prost organizată, le scapă complet din mână şi o opresc arbitrar după trei zile. Au vrut să le scape! Le rămâne o singură soluţie: demisia de onoare.
Mişcarea sindicală din România va fi reformată sau nu va mai fi deloc. Nu văd cine ar mai putea să-i asculte pe aceştia.

Haideţi să punem şi note.
Politicienilor din opoziţie le dau nota 6 (şase). Sunt traşi mult înapoi de târfa interparlamentară pe care nu au ştiut să o stăpânească şi de lenea cu care votează legile.
Presa ia nota 7 (şapte).
Poporul, cam pasiv şi fără experienţă democratică, - 6 (şase).
Intelectualii vizibili, din care mulţi pasivi sau asociaţi Puterii: 4 (patru).
Sindicatele: 1 (unu).
Vom vedea împreună ce se va mai întâmpla.
Bon courage, camarade!
Deocamdată, „ciuruiţi”, cu „un cap în gură” (scuzaţi vorba proastă, am citat din Şeful Statului, domnul Traian Băsescu) şi cu banii luaţi ne uităm ţintă spre Parlament şi aşteptăm moţiunea de cenzură. Indiferent ce lucrături se fac în spatele uşilor închise, eu voi fi în stradă. Trebuie să-i forţăm pe toţi să ţină cont de noi.
Tu?

joi, 29 iulie 2010

D-l Boc faţă cu computerizarea sistemului sanitar

Motto:"Puşca şi cureaua lată
Ce reţete-aveam odată!"


În seara zilei de miercuri priveam liniştită la televizor, pe Realitatea, o emisiune care-i avea ca invitaţi pe nişte oameni de afaceri. Domnul Ioan Niculae, patronul Interagro, îşi povestea necazurile şi şicanele la care este supus, până la a-i face afacerea imposibilă, pe care, de altfel, intenţionează să o mute în Bulgaria, ţara vecină dar mult mai prietenoasă cu mediul de afaceri. Un alt om de afaceri, prezent în emisiune, i-a replicat că, de plecat, e mai logic să plece guvernanţii, nu poporul. Sentimentul pe care-l ai e că se mişcă ţara, se mişcă pădurile, dar guvernanţii, nu!
Dezbaterea era interesantă, chiar dacă tristă, pentru că, acolo unde sărăceşte mediul de afaceri, sărăcim toţi, iar imobilismul şi cenuşiul invadează totul.
După ce s-au declarat de dreapta, ce interes au politicienii portocalii să sufoce mediul de afaceri?
Eu zic că au! Voinţa dumnealor e să controleze totul. Să instituie un regim autoritar, bazat pe control şi teroare:
Bugetarii TREBUIE SĂ SE TEAMĂ pentru locul de muncă şi leafa ciuntită pe care-o mai primesc.
Investitorii TREBUIE SĂ SE TEAMĂ că-şi vor pierde afacerile.
Opoziţia TREBUIE SĂ SE TEAMĂ de reducerea scaunelor parlamentare, de încălecarea sau "disciplinarea" parlamentului şi ieşirea unor partide de pe scena politică.
"De ce le e frică, nu scapă!" - avertiza Băsescu, cel din campania electorală.
"De ce vă e frică, de ceea ce detestaţi, de ciuma portocalie, nu scăpaţi" - pare să spună el acum.
În tot acest timp, surd la tot şi la toate, domnul Boc lucrează: "Eu muncesc, nu gândesc", pare să spună el, fiindcă cititorul trebuie să ştie că dezbaterea de miercuri seara a fost întreruptă, întrucât şeful guvernului avea un comunicat către ţară. Când am auzit, am îngheţat, aşteptându-mă la tot ce poate fi mai rău. În privinţa aceasta, comunicatul a fost benign, dar "a strălucit" sub alte aspecte.
În comunicat, domnul Boc arăta că are planuri mari privind reforma sistemului sanitar. Ca de obicei, tonul era solemn, pentru a compensa o realitate interioară mai searbădă, şi uşor victorios, pentru a compensa tăvălugul înfrângerilor.
De ce a întrerupt domnul Boc emisiunile televiziunilor de ştiri?
Ca să ne spună că a rezolvat o problemă sanitară care trena din 2002: guvernul Năstase a abandonat-o, Tăriceanu a ignorat-o altier, pentru ca, în sfârşit, în anul de graţie 2010, călare pe cal alb, el, Emil Boc, să-i vină de hac!
Domnilor, n-o să vă vină să credeţi! E bună şi computerizarea la ceva! Ea ar servi la a ne împiedica pe noi, cei care primim reţete compensate de la medic, la a le folosi, chipurile, în mai multe farmacii. Pasămite, eu merg la farmacie, mi se eliberează conţinutul reţetei şi farmacista, în loc să reţină reţeta, aşa cum face de fiecare dată, ca document concret prin care justifică preţul mai redus plătit, mi-o dă înapoi, iar eu merg cu ea, crede domnul Boc, într-o veselie, prin mai multe farmacii, acumulând la preţ redus, acelaşi tip de produse. Dar odată cu computerizarea introdusă de domnul Boc s-a terminat cu şmecheria: farmacista se uită pe computer, mă priveşte mustrător şi-mi atrage atenţia că am mai beneficiat o dată.
Dar şmecheria nu era posibilă, reţeta rămânând la farmacistă, iar domnul Boc s-a lăudat degeaba. Aşa înţelege domnul Boc să facă reformă fiscală!
Domnilor, cum e posibil?! Vorbim totuşi de Primul-Ministru al României! Nici domnul Boc, nici Ministrul Sănătăţii, nici consilierii Ministrului Sănătăţii, nici consilierii domnului Boc nu au ştiut un lucru elementar. Toţi sunt naivi, toţi sunt fără minte, toţi sunt rupţi de realitate?!
Cum a putut să-şi imagineze că ceilalţi primi-miniştri au rămas pasivi în faţa unei posibilităţi de fraudă atât de înlesnite?!? Pe care doar domnul Boc, prin computerizare, o va eradica. Mai bine ar computeriza sistemul de vot, fiindcă acolo se foloseşte ştampila în mai multe..."farmacii", determinând fraudă, hoţie, îmbolnăvirea populaţiei şi prezenţa în guvern a unor oameni jalnici şi complet rupţi de realitate.
Pasămite, pe vremea lui Tăriceanu, eu mergeam cu aceeaşi reţetă la vreo 5-6 spiţeri, cumpăram, la preţ redus, o poală de leacuri şi veneam cu ele acasă şi le băgam sub pat. Şi astăzi mai umblu la rezerva mea medicamentoasă de sub pat, scot de-acolo o sticluţă de sirop, iau o înghiţitură şi gândesc în nimicnicia mea, cu vinovată recunoştinţă: "Asta, bre, e de pe vremea liberalilor..."
Vecinul meu, om cu iniţiativă privată, şi-a deschis o drogherie cu acele produse. Mi-a zis şi mie să intru în afacere:
"Niet!" - am răspuns, ca o bugetară temătoare ce sunt - "Niet!"
Şi bine am făcut; că lui îi ridică Boc acum drogheria şi-l bagă şi la pârnaie, în timp ce eu îmi păstrez încă proviziile de sub pat.
Măsura computerizării reţetelor e complet inutilă, iar tam-tamul cu care a fost lansată, complet ridicol.
Domnul Eugen Nicolăescu, Ministrul Sănătăţii sub liberali, avea de ce să nu se ocupe cu asemenea prostii. Domnia Sa a instituit obligativitatea şi gratuitatea analizelor anuale, în luna de naştere a fiecăruia. În lumea civilizată există 4-5 tipuri de consultaţii medicale care se fac anual, obligatoriu şi gratuit. În Franţa şi endoscopia este anuală, obligatorie şi gratuită. Domnul Nicolăescu făcuse un prim pas. Şi ce s-a ales?! Nu au fost în stare guvernanţii actuali nici măcar să continuie un lucru bun început de alţii.
A mai încercat Eugen Nicolăescu să înlocuiască conducerea spitalelor cu economişti de profesie, ceea ce ar fi redus mafia uriaşă din spitale. Nu a reuşit, din cauza mafiei, dar a încercat.
Dar după patru guvernări Boc, cu ce rămâne concret poporul ăsta în domeniul prioritar al sănătăţii?!?
Boc şi Băsescu sunt puşi pe exterminare, nu pe însănătoşire.
Gafa e atât de mare încât eu am crezut la un moment dat că, pervers, mogulul a întrerupt emisiunea şi l-a pus pe Boc să se facă de râs cu un comunicat oarecare în direct. N-a fost aşa; comunicatul s-a produs la cererea domnului Boc.
Cum a fost cu putinţă, cititorule, o asemenea gafă?!?
Vorbim, totuşi, de Primul-Ministru al României şi de guvernul dumnealui!

luni, 26 iulie 2010

PREŞEDINTELE "TUTULOR" CANGURILOR


INCOMPETENŢA LA PUTERE







Acesta nu este un blog politic. M-am ferit cât am putut să cedez ispitei şi intenţionez să-l transform treptat într-un blog în limba franceză despre filmul european şi, mai ales, filmul francez, francofon în sensul larg şi românesc. Dar sunt cazuri când viaţa bate filmul şi când politica intră brutal în căminul fiecăruia dintre noi.
A trecut ceva timp de când, în ziua flăcării violete şi în locul Primului-Ministru, Preşedintele jucător Traian Băsescu a anunţat degajat măsurile de austeritate pe care ar fi nevoită să le ia România pentru a evita colapsul economic. Patru lucruri au frapat şi, după atâta timp, continuă să lovească cu brutalitatea unei măciuci la discursul de avarie al „marinelului”. Le vom lua pe rând:

1. Umilirea funcţiei de prim-ministru – nu a domnului Boc, personal, Domnia Sa consimţind la această umilinţă – prin punerea Premierului sub un soi de protectorat şi control prezidenţial, situat în afara constituţiei

S-a încălcat Constituţia, iar Premierul a fost castrat şi de iniţiative, şi de răspundere, fiind pus în situaţia jenantă de executant umil al unor ordine care îl transcend şi pe care el le pune în practică prin intermediul unui cabinet, ce nu pe el îl ascultă. Domnia Sa este doar un intermediar. Acestui guvern îi lipseşte minima tensiune necesară între oameni care ar conlucra la realizarea unui bine comun, dar care au şi pot avea idei, opinii şi mod de abordare uşor diferite.În această administraţie unui singur om îi este permis să aibă idei şi el chiar le are şi le etalează. Ele, ideile, vreau să spun, sunt simpliste, rudimentare şi foarte brutale în întruparea lor socială. Mai sunt 2-3 oameni care gândesc, dar sunt prea sfioşi ca să deschidă gura şi să contrazică, iar restul stau în poziţie de drepţi. Un preşedinte jucător a vrut să-nsemne că doar el trage mingi şi pumni, ceilalţi doar încasează. Ceea ce nu i-a mers deloc lui Băsescu pe vremea fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu - care s-a ţinut drept, ba chiar uşor rigid în calea valurilor - pune acum în practică nezdruncinat cu acest alter ego al său de proporţii reduse, domnul Emil Boc. Este şi motivul pentru care nu poate renunţa la Boc, aşa cum nu poţi renunţa la un organ obosit, uzat şi bolnav, dar care e al tău şi te-a slujit mult timp. Popescu-Tăriceanu şi Băsescu nu aveau cum să stea în aceeaşi barcă şi, din fericire pentru noi la vremea aceea, s-au separat.

2. BRUTALITATEA ŞI UNIFORMITATEA REDUCERILOR BUGETARE

Domnul Băsescu şi servitorii dumnealui din guvern şi din presă ţin morţiş la reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, indiferent de cuantumul salariului, fără să le pese, adică, cine va muri de foame şi cine va supravieţui. Cinismul băseilor este un soi de aisberg, de ale cărui dimensiuni ucigaşe nu-ţi dai seama până ce nu te loveşte.
Dintr-o leafă de 1400 roni redusă cu un sfert nu se mai poate trăi, în timp ce una de 14000 de roni, redusă, rămâne fabuloasă pentru majoritatea românilor; iar una de 24000 de roni, redusă, tot leafă nesimţită se cheamă.
Pasămite, românii trebuia să-i compătimească pe guvernatorul BNR şi pe prezidentul României că, doar, li se taie şi lor, măi...
Ce li se taie lor?
Cumva speranţa de viaţă, alimentele, medicamentele, sănătatea, dinţii şi organele pe care nu şi le mai pot trata la Viena, banii necesari copiilor pentru continuarea studiilor? Asta pierd ei?
Ei nu pierd nimic.
Ziaristul Petru Calapodescu nuanţa această ipocrizie infectă în felul următor:
„Culmea cinismului a fost când prezidentul a zis că el, personal, îşi va reduce indemnizaţia. Adică se va mulţumi doar cu vreo 7000 de lei, ba poate-şi va reduce şi coloana de maşini la doar 6-7, cu numai vreo 25 de sepepişti. Mai convingător ar fi fost dacă ar fi explicat cum ar putea trăi el şi familia lui cu 700-800 de lei şi nevasta şomeră, având de crescut şi două fiice.”
Îngrozitor rămâne procentul extrem de mare de tăiere a lefurilor, a chefului de viaţă, a dreptului la hrană, la sănătate şi la a avea copii al bugetarilor, mă refer aici la cei cu un salariu net de 700-2000 de roni. Nici FMI nu a cerut aşa ceva. Dominique Strauss-Kahn (DSK) vorbea despre o reducere a salariilor cu 15-20%, în condiţiile în care FMI nu se aşteaptă niciodată, dar niciodată ca indicaţiile să-i fie urmate întocmai, ba chiar să-i fie depăşite aşteptările, aşa cum s-a întâmplat, în premieră mondială, în România lui Băsescu. Chiar şi în Grecia, ţară aflată pe marginea prăpastiei, veniturile bugetarilor s-au redus cu 15%.
Nu au vrut să crească TVA la 24%, aşa cum recomandase DSK? Este oul mai deştept decât găina?
Dacă da, de ce au mai apelat la serviciile FMI? De ce nu au mers pe sfatul lui Călin Popescu-Tăriceanu, un adversar declarat al împrumutului la FMI?
Evident, ei au vrut să nu piardă de tot votul oamenilor de afaceri, deşi reducerea pensiilor cu 15% era o ilegalitate, pe care pensionarii urmau să o atace la CEDO ; noroc că Justiţia română nu a vrut să se facă de râs şi a reparat în timp util această porcărie. Chiar şi aşa o TVA de 24% este enormă şi România se poate făli că are cea mai mare TVA din Europa.
De unde foamea aceasta de bani şi ce ascunde ea?
Dan Suciu, un analist economic remarcabil, chiar dacă scrie la „22”, observa pe bună dreptate: „Pe medie, ţara noastră are un deficit cam la două treimi din cel al statelor cu probleme şi o datorie publică de 3-4 ori mai mică.”
Şi-atunci, de unde foamea aceasta de bani şi ce ascunde ea?
Voi încerca să răspund mai târziu.
Bizară este, la vreme de criză, şi obsesia pentru cota unică de 16%, deşi ţări cu tradiţie în aplicarea unor politici economice de dreapta – S.U.A., Germania – nu au dezvoltat această obsesie şi acolo unde economişti importanţi ca Liviu Voinea, directorul Grupului de Economie Aplicată, sau Sebastian Vlădescu vorbesc încă din 2009 de necesitatea revenirii la impozitul progresiv. Liviu Voinea recomanda încă din vara lui 2009 introducerea unei TVA sporite la produsele de lux. De ce nu se ia nici măcar această măsură minimală, care nici măcar nu i-ar afecta pe cei mai bogaţi?!? Sunt mai importanţi pantofii de lux ai Elenei Udrea decât pâinea şi carnea de pe mesele copiilor săraci? Şi cum a fost cu putinţă să se ducă la femeile sinistrate de la sate cu ajutoare constând în pantofi cu toc înalt?
În niciun stat european, oamenii nu ar fi tolerat aşa ceva. La noi faptul a fost răbdat şi a scăpat, în presă, foarte puţin comentat. Ca astfel de oameni să poată guverna, este absolută nevoie să se menţină în rândul maselor ignoranţa şi sărăcia. Nu degeaba se taie 25% din salarii, nu degeaba „are Băsescu intelectuali”. Asemenea guvernanţi nu pot stăpâni şi nu pot oferi spre consolare pantofi cu toc, fără să aibă măcar bănuiala unei gafe ireparabile, decât unui popor sărac şi prost şi care trebuie să rămână ASTFEL. ALTFEL, tăierile de salarii cu 25% nu ar fi posibile fără proteste de stradă înverşunate, organizaţiile sindicale ar fi veritabile, cu lideri nemăsluiţi, iar Băsescu nu ar mai avea „intelectuali”.
Sau poate că erau buni pantofii. Poate că ministresa a cumpărat anume pantofi eleganţi de damă, cu toc, în loc de adidaşi, bascheţi (sunt şi la modă bascheţii) şi pantofi comozi, înţelegând, în elitismul ei radical, să ridice ASTFEL nivelul celor din satele lovite de inundaţii şi noroaie. E grav! Înseamnă că ministresa nu are minte nici cât duce flecul pantofilor ei cu toc şi că degeaba „are Băsescu intelectuali”.
Să tai egal toate salariile bugetarilor şi să creşti TVA la toate produsele este o măsură pe care şi un analfabet putea s-o ia. Încă din vara lui 2009, Liviu Voinea era îngrijorat şi declara, într-un interviu pentru revista francofonă „Regard”, că „une augmentation générale de la TVA serait la mesure la plus facile à prendre, mais toucherait davantage les petits salaires et aurait un coût social très important.”
Este părerea celui care trece drept cel mai pesimist economist român, dar nici chiar el, cu ăştia la putere, nu şi-a putut imagina atunci că la o TVA mărită uniform pentru toate tipurile de produse se poate adăuga o amputare cu 25% a salariilor bugetare la fel de uniformă şi că presimţitele măsuri de austeritate se vor transforma în unele de exterminare; şi că mult trâmbiţata modernizare a României, posibilă numai sub dictatura luminată a lui Băsescu, va începe prin înjumătăţirea populaţiei, făcută cu barda, „pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai”, în care cei rămaşi „vor trăi bine”, călcând pe cadavrele celor înfometaţi.
Veţi întreba de ce vorbesc de înjumătăţirea populaţiei, acolo unde bugetarii săraci nu reprezintă chiar jumătate din populaţia ţării?
E simplu: adăugaţi-i la bugetari şi pe angajaţii din sfera privată care vor fi concediaţi, şi pe cei care vor rămâne dar pentru lefuri de mizerie, cât şi pe patronii care vor da faliment în urma reducerii drastice a consumului.
Cade mai bine cine cade de sus!
Sper că în ţara mea, în România, nu există niciun patronel sau patronoi atât de naiv încât să-şi imagineze că, în condiţiile în care agricultura, sănătatea şi educaţia sunt în suferinţă, când nu ai ce pune pe masă, nu ai bani să-ţi tratezi dinţii şi nici să înnoieşti ghiozdanele copiilor se va duce cineva să dea cu ultimii bani în ce bruma sau rahat produce patronul.Unii dintre ei s-au bucurat ca idioţii, acum o lună şi jumătate, de răul nostru, al bugetarilor. Când nu ai fantezie economică e bine, măcar, să ştii să te stăpâneşti. Fiindcă vei atârna în cui, în galantare, alături de marfa nevândută, şi te vei usca la soare precum peştele afumat, cu diferenţa esenţială că peştele se caută, dumneata, nu!
Cade mai bine cine cade de sus! Minimalismul, mie, prieten, ţie, duşman, te va distruge; te va arunca într-o lume în care tot ce produci dumneata e inutil. Criza, stimabile, e ca războiul. Minimalismul le însoţeşte pe-amândouă. Soluţia la criză e solidaritatea şi nu bucuria nătângă de răul celuilalt. Şi nu te mai bucura ca prostul că moare şi capra bugetarului, fiindcă , de murit, moare a doua oară tot capra dumitale!
Băselu ţi-a întins o momeală când ţi-a vorbit de sacrificarea bugetarilor „ graşi” şi de punerea matale la-ngrăşat în locul lor, iar dumneata – ştii ce-ai făcut? – ai înghiţit momeala cu viermi şi cu cârlig cu tot. Nu cred că mai rezişti până la viitoarele alegeri să dai cu votul tot în el. Asta, fiindcă te-ai bucurat de răul meu şi i-ai dat şi Băselului o satisfacţie, una din ultimele pe care le mai poate avea: învrăjbirea oamenilor. E bun la băgat fitiluri.
Deşi membru al cabinetului Boc, domnul Sebastian Vlădescu nu ar fi lipsit de idei raţionale. Evident, nu le poate comunica Premierului, pentru că acesta nu este decât un executant al unor ordine primite de la Cotroceni şi de la Banca Naţională.
Bietul Vlădescu, ce să facă?
Se uită-n vistierie şi nu vede nimic... Se uită la domnul Boc şi, din nou, nu vede nimic... şi-atunci îşi ia inima-n dinţi, pentru că are, şi fuge la „Ziarul financiar”, unde apucă măcar să-şi expună ideile, înaintea prăpădului.
Sinteza ideilor lui Vlădescu, eu o preiau după blogul lui Adrian Năstase. Aşadar:
„Vlădescu anunţă că MFP lucrează la un proiect de reformă fiscală, în baza căruia va fi construit şi bugetul pe 2011 şi care va avea următoarele principii:
- cote de impozitare progresivă a veniturilor, inclusiv a tuturor pensiilor, în trepte foarte mici şi cu zona de scutire plasată foarte jos, aproape de salariul minim pe economie care în prealabil să fie majorat cel puţin cu 30% pentru descurajarea evaziunii pe piaţa forţei de muncă
- (…)
- impozit pe profit şi impozit pe dividende reduse de la 16% la 15% pentru menţinerea competitivităţii fiscale a României
- cota de TVA redusă cu două-trei puncte procentuale faţă de nivelul actual de 24% »
Analistul Dan Suciu, deşi scrie la „22”, remarca şi el că „toate celelalte state care reacţionează la criză au avut şi acţiuni de creştere a veniturilor, nu doar de scădere a cheltuielilor...Creşteri de venituri se pot obţine fie prin majorările impozitelor importante, fie prin extinderea fiscalizării şi reducerea evaziunii. În această direcţie la noi nu s-a făcut nimic semnificativ.”
Ba iată că se-ncearcă acum câteva măsuri de reacţie la criză care par sănătoase, logice şi adecvate şi care, tocmai de aceea, sub administraţia Băsescu, nu vor fi aplicate niciodată. Este imposibil ca un singur om, oricât de genial ar fi – vezi cazul Băsescu, vezi cazul Ceauşescu – să aibă competenţe pentru toate ministerele unui guvern, să facă, adică, „marinelul” toate reformele, de la educaţie la finanţe, în dispreţul specialiştilor şi spre consternarea „beneficiarilor”. Aşa ceva nu se poate!
Criza ar fi fost mai puţin acută dacă Vlădescu ar fi fost lăsat să fie Vlădescu. Dar se doreşte, şi la nivelul guvernului, aceeaşi uniformizare pe care o vedem în sfera reducerilor bugetare. Şi apoi domnului Vlădescu i-au trebuit două luni şi jumătate ca să conceapă un proiect serios de reformă fiscală, în timp ce Băsescu a avut nevoie doar de câteva minute ca să anunţe nişte simple, rudimentare şi brutale amputări.
Este uimitor apetitul domnului Boc pentru aceste tăieri egale din viaţa fiecărui bugetar. Putea, de pildă, să aibă mai mult respect pentru miniştrii dumnealui, acel respect pe care Traian Băsescu nu îl are pentru dânsul, şi să le dea autonomie şi dreptul de a reduce cheltuielile bugetare LA NIVEL DE MINISTER cu 15% sau 20%. Românii sunt deştepţi, inventivi şi omenoşi, şi mulţi miniştri, chiar portocalii, s-ar fi descurcat mult mai bine decât domnul Boc. S-ar fi evitat atunci prăbuşirea în sondaje, cumpărarea liderilor de sindicat, care au fost dăruiţi cu sedii noi de domnul Boc, pentru merite deosebite în lupta împotriva guvernului şi căsăpirea egală a majorităţii bugetarilor. Miniştrii performanţi s-ar fi evidenţiat mult mai uşor, iar cei buni de remaniat s-ar fi văzut cu ochiul liber.
Sub administraţia Băsescu, acest lucru este definitiv imposibil! Pentru că Domnia Sa nu-şi doreşte miniştri performanţi, ci doar ascultători. Doar dictatorul are creier, doar dictatorul are idei, ceilalţi sunt simpli executanţi. Dictatorul nu are încredere decât dacă îi arăţi supunere. Această uniformitate, care e mama tuturor relelor, este inevitabilă sub dictatura Băsescu.
Vă mai dau un exemplu:
Pe vremea lui Boc al III-lea cel Mic, când Partidul Portocaliu guverna în acelaşi suc cu Partidul Roşu, era în fruntea Ministerului Educaţiei doamna Ecaterina Andronescu, o femeie cu tact şi foarte bună negociatoare. Faţă cu criza, El Presidente Băsescu şi Boc cel Mic au luat decizia istorică de reducere a salariilor bugetarilor cu 15,5%, timp de două luni. Dar, nefiind toţi portocalii, mai înţelepţi, cei din Partidul Roşu au cerut puţină autonomie pentru ministerele gospodărite de ei. Strâns cu uşa, Boc cel Mic dar al dracu’ a trebuit să cedeze. Doamna Ecaterina Andronescu nu şi-a pierdut cumpătul. S-a aşezat la masa negocierilor cu sindicatele şi, în scurt timp, a dovedit, cu pixul pe hârtie, că elevii nu trebuie alungaţi din şcoli, iar profesorii nu trebuie băgaţi în concediu fără plată, timp de două săptămâni. Era suficient, la vreme de criză, să se renunţe la salariul de merit şi la prima lunară de 2% şi procentul de 15,5% pe două luni era acoperit. Mai trebuia să se intre în concediu fără plată doar O SINGURĂ ZI; s-a convenit ca acea zi să fie ultima zi de şcoală de dinaintea vacanţei de Crăciun, când, oricum, foarte mulţi elevi lipsesc. În felul acesta, elevii nu ar mai fi pierdut două săptămâni de şcoală, profesorii nu ar mai fi avut leafa ciuntită timp de două luni, iar procentul de 15,5% la pătrat ar fi fost integral acoperit. Dar când Incompetenţa este la putere, normalitatea, bunul simţ şi tactul nu au nicio şansă. Băsescu a continuat să facă ce ştie el mai bine: să învrăjbească. Partidul Roşu s-a supărat şi a ieşit de la guvernare. Boc al III-lea a devenit Boc al IV-lea, dar tot mic, rău şi insipid.
Bine, bine, dar măsurile anticriză luate de Ecaterina Andronescu trebuia să rămână, măcar de dragul faptului că elevii nu mai erau alungaţi din şcoli două săptămâni.
Ei bine, NU!
După plecarea PSD-ului, ciuma portocalie, invadând şi înecând toate ministerele, a hotărât uniformizarea ucigaşă: nu ai voie să ai idei, nu ai voie să ai soluţii. Trebuie să asculţi şi să te supui. În contact cu Băsescu, liderii de sindicat, aceşti milionari în euro – oare pe spinarea cui? – au devenit, din nou, suspect de obedienţi şi au acceptat amputarea, FĂRĂ NICIUN FEL DE COMENTARIU, deşi aveau soluţia în buzunar: doar nu se tăia de la ei. Dimpotrivă, ei şi-au primit tainul. Mă amuză să rezum, pentru cititorii mei, sensurile cuvântului tain:
1. „porţie de alimente sau de băutură care se dădea zilnic ienicerilor, ostaşilor pământeni, subalternilor, de către domnitor sau boieri”
2. „sumă de bani care se dă zilnic servitorilor, echivalentă cu raţia lor alimentară”
3. „porţie de nutreţ care se dă animalelor într-o anumită perioadă de timp”
Această amputare care putea fi evitată FOARTE UŞOR, folosind munca altuia, este oribilă.
Să fie doar prostie, în amestec cu răutate şi câinoşenie?
Eu cred că nu. Chiar şi prostia are o limită.
Eu cred c-a fost atunci şi acolo o repetiţie generală. Ei ştiau ce măgărie au de gând să declanşeze în vară; aşa că i-au arvunit pe liderii de sindicat, după care au testat gradul de suportabilitate al salariaţilor.
Pentru ce atrocităţi au de gând să facă în continuare le trebuie supunere. Supunere deplină.

3.INEXISTENŢA MĂSURILOR DE REDRESARE ECONOMICĂ

La criză se reacţionează prin reducerea cheltuielilor, prin măsuri de creştere a veniturilor la bugetul de stat, dar şi prin acţiuni de stimulare a economiei şi mediului de afaceri. Aşa ceva lipseşte cu desăvârşire din discursul domnilor Băsescu şi Boc.
Pe blogul său intitulat „ministru >> prim-ministru >> blogger”, toate trei ipostazele devenirii fiind asumate cu un orgoliu egal, domnul Adrian Năstase comentează:
„Ceea ce continuă să mă şocheze este însă lipsa oricărei discuţii despre alte soluţii. Din partea Puterii vedem că nu mai avem decât o soluţie cu două variabile negative. Nu există nimic pozitiv, nu se propune nicio perspectivă, alta decât cea a dezastrului. Refuzul obstinat al actualei guvernări de a discuta şi despre alte soluţii denotă nu curajul sacrificiului politic de care vorbea Traian Băsescu, ci o doză de autism incredibil. Oamenii aceştia sunt setaţi pe o linie care duce într-o fundătură şi nu mai aud niciun semnal de alarmă.”

4. ABSENŢA TOTALĂ A REFERIRILOR LA CHELTUIELILE PENTRU BUNURI ŞI SERVICII

Pentru că îl cunoaştem pe domnul Traian Băsescu şi pe partidul dumnealui, nici nu ne-am fi aşteptat să facă referiri la reducerea sau stoparea achiziţiilor publice, care, dimpotrivă, au crescut într-un ritm aiuritor. Vedeţi, aci sunt banii dumneavoastră!
Iar eu mi-am notat cu grijă unde trebuie să mergem ca să vedem în ce s-au dus lefurile noastre ciopârţite, umilinţa sărăciei şi durerea fizică netratată.
Rămâneţi cu mine şi nu veţi regreta. Sunt lucruri pe care, parţial, le ştiţi dar eu le voi face palpitante.
Pentru început, ne vom îmbarca pentru comuna Vădăstriţa, judeţul Olt. Vom călători cu „Gazeta sporturilor” şi Cătălin Tolontan.
Ce credeţi dumnavoastră că se înalţă la Vădăstriţa, în judeţul Olt?
Desigur, aţi ghicit: o sală de sport! S-au umplut satele patriei de săli de sport. Copii nu prea mai sunt pe la ţară, profesori de sport calificaţi, nici atât, dar, pe măsură ce aceştia din urmă sunt ameninţaţi cu reduceri de personal, creşte vertiginos numărul sălilor de sport ridicate sau – atenţie! – măcar contractate.
Pentru că, de fapt, la Vădăstriţa nu am nimic să-ţi arăt, iubite cititor. Tocmai de aceea e palpitant. Lucrările au început abia pe 14 iunie a.c., după ce pe 7 iunie CNI (Compania Naţională de Investiţii, aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului) a emis ordinul nr.5812, prin care firma SC TCM Nord se putea apuca de treabă. Ceea ce ea a şi făcut numai că n-o lasă presa, care, iată, incită populaţia flămândă să afle că PLATA PENTRU LUCRARE S-A FĂCUT CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE EMITEREA ORDINULUI DE CONSTRUIRE ŞI DE PUNEREA PRIMEI PIETRE DE TEMELIE.
În decembrie 2009 firma SC TCM Nord primeşte de la CNI aproximativ 150.000 de euro din totalul de 750.000 de euro, cât valorează lucrarea.
GSP s-a interesat în virtutea cărui punct din contract s-au făcut plăţi în avans. Tolontan a vrut să vadă contractul şi ordinul de plată. Răspunsul CNI este unul aiuritor:
„Datorită complexităţii informaţiilor solicitate transmiterea acestora se prelungeşte, în conformitate cu prevederile legale, până la 30 de zile.”
Şi Tolontan explică:
„Complexitate” înseamnă două documente elementare şi tocmai acet răspuns al CNI, care tergiversează lămurirea, arată cât de straniu este cazul. Pentru că SC TCM Nord a câştigat mai multe săli, nu doar pe cea de la Vădăstriţa. Pentru că CNI a căpătat în media reputaţia de „puşculiţă electorală”, DUPĂ CE S-AU REVELAT NUMEROASE INVESTIŢII CĂTRE SPONSORII CAMPANIILOR ELECTORALE. În perioadele sau în proximitatea imediată a alegerilor s-au făcut plăţi importante, dar nimeni nu a ştiut până la cazul Vădăstriţa că s-au plătit bani în avans!”(s.n.)
La ei merg banii dumneavoastră! La sponsorii campaniei electorale! Câştigarea alegerilor prezidenţiale a fost dorită cu înverşunare, prin orice mijloace, indiferent de costuri şi, pe la începutul lunii mai, a venit scadenţa.
Eu cred că cel mai cinstit şi sănătos mod de a reacţiona la criză este, în primul rând, prin reducerea achiziţiilor publice. Pentru ce ne trebuie săli de sport, patinoare foarte scumpe, noi centre Spa, indicatoare turistice în relief, cele mai scumpe din Europa, mături inteligente şi sofisticate de spart gheaţa, de 13.000 de euro bucata, şi preşuri din fibră de cocos, când noi reducem raţia la alimente, oricum modestă, şi trăim sub ameninţarea zilei de mâine?!?
Păi, ne trebuie! Fiindcă, în Republica Moldova, toţi alegătorii – dar toţi – au votat cu domnul Băsescu, în Autralia şi cangurii au votat cu domnul Băsescu, iar la Paris, se spune că au fost mult mai multe voturi decât alegători. Toate s-au făcut cu scuza „modernizării României”, iar fidelitatea costă şi-atunci vrem, nu vrem, contribuim şi noi cu 25% din venit la „o campanie electorală de zeci de ori mai scumpă decât a fost declarată”, după cum notează GSP.
De la Vădăstriţa şi Paris, haideţi să ne întoarcem la Bucureşti. Aici, edilul sectorului 3, domnul Liviu Negoiţă, sparge, în plină criză, 4 milioane de euro pentru două săli de sport şi o sală de fitness. Bani publici, domnilor! Toată lumea susţine, de voie, de nevoie, aceste achiziţii năucitoare dar noi, bugetarii, prin tăierile care ni se aplică, le plătim de două ori. Ce-o fi în sufletul nostru?!
Dar de unde obsesia aceasta pentru sălile de sport?
Vedeţi dumneavoastră, sălile de sport nu necesită cine ştie ce proiectare, ele având aceleaşi tipare şi devenind astfel candidatele ideale la a-i recompensa gras pe nişte sponsori fideli pentru o muncă nu tocmai grea.
Se-ntâmplă exact ca pe vremea lui Ceauşescu, când noi muream de foame dar „ţara întreagă era un şantier”, cu simpla diferenţă, vizibilă cu ochiul liber, că, totuşi, construcţiile erau atunci mai consistente, mai de „doamne-ajută” şi chiar mai necesare.
„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?”
Ba,cum să nu! Juvaerul se află la Răchiţele, comună istorică, unde a văzut lumina zilei Premierul Crizei, domnul Emil Boc, valorează 600.000 de mii de euro – juvaerul, nu domnul Boc - şi are forma unei măricele...săli de sport cu 150 de locuri în tribune. Domnul Boc a mai spart 190.000 de euro pentru a transforma Căminul cultural din Răchiţele într-un mic teatru... Ce le lipsea Răchiţelor! Aci trăieşte mama Premierului, doamna Anuţa Boc, în vârstă de 71 de ani, care, contactată de Antena 1 pentru a comenta tăierea pensiilor şi a salariilor decisă de fiul ei, a avut un discurs de-a dreptul... elitist, usturător şi halucinant: „Lumea nu vrea să mai lucre nimic. Vrea doar să doarmă, să doarmă cât or putea.”
Dumnezeule, ce babă rea! Putea, ca o femeie bătrână, să fie împăciuitoare, să spună că e greu... ea, nimic! Repetiţia „să doarmă, să doarmă” exprimă ură cu violenţă, iar vorbele „cât or putea” cad ca un balon dezumflat la capătul unui discurs răzbunător dar care nu şi-a găsit satisfacţia.
Legenda spune că-l bătea pe Boc când era mic şi de aceea Premierul a ieşit atât de ascultător şi, cum se spune în popor, incapabil să întoarcă vorba, să se încăpăţâneze, să fie el. Între timp domnul Boc a crescut, a ajuns prim-ministru şi locul măicuţei Anuţa a fost luat de preşedintele Traian Băsescu, despre care nu s-a auzit că şi-ar bate premierii şi, prin urmare, nici legenda nu povesteşte dar domnul Boc tot ascultător a rămas. Aşa s-a rupt dumnealui...
Din inima Ardealului, din judeţul Cluj, venim din nou în Babilonul modern, Bucureştiul. Mergem în Sectorul 6, pe strada Dezrobirii, stradă care se primeneşte cu borduri noi pe care le îmbracă peste cele vechi, măcar că şi acestea sunt noi-nouţe. La vreme de criză, primarul are bani de spart, BORDURILE ÎNTINZÂNDU-SE PE CÂTEVA ZECI DE KILOMETRI şi ajungând la modesta sumă de 20.000 de euro. Şi sunt bani care se sparg pentru o treabă perfect inutilă, domnilor! Sunt bani furaţi din buzunarul nostru!
La ei sunt banii dumneavoastră!
Dar haideţi să mai mergem prin ţară să vedem ce mai găsim. Ne oprim la Bârlad, unde vedem străzi fără canalizare şi localnicii ne spun că nu au nici apă curentă. Şi ce contează, că doar nu au votat pentru aşa ceva! Ei au votat pentru un cinematograf 3D şi pentru un centru Spa. Unui popor care e departe de a fi campion la consumul de apă şi săpun îi faci centru Spa; şi acolo unde cinematografele patriei stau goale în ciuda modicităţii preţului, mai trânteşti unul, şi încă 3D, şi încă la Bârlad, domnilor! Când ele stau goale în oraşe mai mari. Cei 19 consilieri ai oraşului Bârlad au votat după cum urmează:
13 consilieri PSD au vrut să facă şi masaj şi să se uite şi la filme 3D. Dolce vita la vreme de criză sau „trai neneaco” pe banii publici.
Cei trei consilieri PDL au votat doar pentru masaj şi pentru „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Doamne fereşte!
Spre cinstea lor, au votat împotriva proiectului doar cei trei consilieri PNL: nu au vrut, la vreme de criză, nici masaj, nici 3D!
Dar asta e mizilic, cititorule, faţă de ce avem la Braşov. Aicea ne întâmpină unul din cele mai costisitoare patinoare acoperite din Europa. (sursa: GSP). S-au spart pentru el fix 12 milioane de euro!!! Vecinii unguri au avut mai puţin noroc: ei au construit două patinoare, unul acoperit şi altul în aer liber dar au spart pentru ele doar 4 milioane de euro. Ce fraieri! Adică, să fii la putere, să poţi s-arunci cu banii şi să-ţi fie ruşine, totuşi, de propriul popor?! Ce oameni! Au dreptate ungurii să se ţină măreţi.
Democraţia costă, s-a spus. Dar au şi ungurii alegeri, au şi ungurii campanii electorale! De ce costă la ei două patinoare doar 4 milioane de euro, iar, la noi, unul singur triplează această sumă?!? Şi încă la vreme de criză!
Ruşinea e atât de mare încât nu mai pot comenta.
Da, dar ungurii nu au indicatoare turistice în relief. E drept că nu au nici nevoie de aşa ceva. Doar o singură ţară europeană se mai făleşte cu asemenea indicatoare şi, după ăia, noi! Indicatoarele 3D au atât de puţină căutare în Europa încât se produc doar într-un singur loc pe bătrânul continent. Ceea ce frapează este completa lor inutilitate. La fel de bine îţi faci treaba şi cu indicatoare plate. România are nevoie de indicatoare 3D, tot atât cât au nevoie ţărăncile sinistrate de pantofi cu toc. Numai Elena Udrea putea să comande asemenea marfă şi să spargă pentru ea fix 840.000 de euro, fără TVA.
„Bravissimo!”, îi strigă măgarul lui Goya, maimuţoiului care cântă la ghitară. „Bravissimo” vor striga măgarii patriei la indicatoarele Elenei Udrea.
Haideţi acum, pour la bonne bouche, să facem o vizită la Cotroceni. La final de mandat, familia prezidenţială se va poza în faţa palatului cu un aparat de fotografiat pentru care-au spart, din bani publici, 10.000 de euro. Au cheltuit anul acesta, într-o jumătate de an, mai mult decât în 2009. Probabil s-au gândit că vor părăsi palatul şi, barem, să se simtă bine. Eu vă rog să vă ştergeţi bine pe picioare şi să călcaţi cu milă: din cauza recesiunii, s-au pus pe jos preşuri din fibră de cocos! Ce-i lipsea chelului!

***

Cultura va suferi şi ea. Minimalismul va face legea în teatru şi film şi ravagii pe scenele de operă. Înţeles în esenţa lui, minimalismul nu este un duşman. El te-ajută să nu te scufunzi când apele sunt prea reci şi mulţi au făcut carieră sub semnul lui. Ca să îl adopţi, ai nevoie de trei calităţi: inteligenţă cu tentă pragmatică, vitalitate şi un oarece spirit spartan; adică să nu îţi pară rău de lucrurile la care renunţi, să nu priveşti înapoi, să mergi înainte, ca soldatul, cu sau fără lacrimi în ochi; contează mai puţin.
Dar eu, acum, sunt ridicolă fiindcă vorbesc ca despre artişti autentici. În realitate, artiştii români sunt versatili. Majoritatea a adoptat dessous-uri portocalii. Cei mai mulţi directori de teatru sunt simpatizanţi PDL şi când, din cauza crizei, spectatorii se vor rări, iar invitaţiile plătite de la buget se vor termina, li se va putea face trampa, bine mersi, cu teatrul din Răchiţele, unde au la dispoziţie şi o sală de sport pentru montări mai grandioase.
În faţa crizei şi a dictaturii, extrem de puţine proteste au venit din partea scriitorilor şi artiştilor. Cultura este, după armată, al doilea domeniu de activitate din România în care se stă foarte mult în poziţie de drepţi. Lipsa banilor şi, mai ales, a libertăţii te ajută să ghiceşti calitatea „creatorilor”.
Lucrul cel mai trist e că primii care vor suferi sunt cei mai complecşi şi mai cultivaţi dintre artişti: cântăreţii de operă.
Artiştii plastici, ei, o vor duce bine. O vor picta pe Elena Udrea, cu sau fără zvastică pe crupă, şi vor trăi bine!



***



La mitingul din 19 mai, sindicatul poliţiştilor a avut cel mai frumos şi mai hotărât slogan:
„Băsescu, Băsescu,/ Ia-ţi piticul/ Şi te du!”(bis)
Dar unde să se ducă?
La Constanţa, la Radu Mazăre, care pregăteşte în secret serbări fastuoase pentru revenirea lui Băsescu, cu salve de tun şi foc de artificii?
În Bulgaria?
E criză şi acolo şi nu au covoare din fibră de cocos.
La unguri?
Mi-e teamă că n-au să-i placă patinoarele. Ale noastre sunt mai scumpe.
La alegerile din 6 decembrie 2009, pe teritoriul României, ţara în care îşi imaginează că poate tăia salarii şi pensii, Traian Băsescu nu a obţinut majoritatea voturilor. Alegerile le-a câştigat cu ajutorul moldovenilor, al parizienilor şi al cangurilor din Australia. Găsesc natural să se ducă la cei care l-au votat.
Dacă Radu Mazăre se răzgândeşte şi nu-l mai vrea, la ei să se ducă.
La canguri.