AIMEZ-VOUS GIOVANNI BELLINI ?

 LA  PLUS  BELLE  ANNONCIATION  DU  MONDE

RELAŢII VITREGE

                                                   TOPORUL  ŞI  PĂDUREA




"...(...)
Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să slutească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"
- "E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?" (s.n.)
Zise un stejar mare ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
- "Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară, (s.n.)
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate. (s.n.)

(Grigore Alexandrescu)

DESPRE TIMIDITATE

Pe blogul personal, domnul Senator Dan Voiculescu ne-a invitat pe la începutul lunii să răspundem la două întrebări legate de timiditate. Tema mi-a plăcut, fiind eu preocupată de noţiunile psiho-morale. Am scris despre invidie (vezi articolul Viziunea Elenei Silves, din 4 ianuarie a.c.), scriu despre timiditate şi voi scrie despre trădare, vitregie, ticăloşie şi manipulare.
Mulţumindu-i încă o dată domnului Senator pentru generozitate şi deschidere, voi posta şi pe blogul meu rândurile pe care le-am scris pe blogul dumnealui, la incitarea Domniei Sale.
Aşadar.
Este timiditatea un defect?
Şi da, şi nu.
Timiditatea este un defect pentru că-l împiedică pe individ să se manifeste aşa cum ar dori şi aşa cum, poate, ar merita, izolându-l într-o lume a lui, din care unii timizi nu ies niciodată.
Dar, la drept vorbind, timiditatea nu este un defect, ci o stare temporară a personalităţii care poate fi educată şi depăşită. Odată învinsă, timiditatea aduce o bogăţie de caracter, o rasare a temperamentului şi un anume ascendent faţă de aceia care odinioară îl intimidau sau, altfel zis, îndrăzneau să-l intimideze pe timid. Ei nu ştiu ce s-a întâmplat cu timidul, dar timidul ştie prea bine de unde vine deruta lor.
Timiditatea nu ascunde neapărat mari calităţi, dar, odată depăşită, ea poate să dezvolte în timp o serie de însuşiri. Mă gândesc la o anume fineţe psihologică, la o mai mare capacitate de înţelegere şi compasiune. Arareori timidul va deveni un expansiv. El va fi mai degrabă reţinut şi prudent, două însuşiri care pot fi atuuri mari în ziua de azi când foarte multe confruntări se pierd pre limba celui care vorbeşte prea mult..., se deschide prea uşor în faţa cui nu trebuie. Numai deschiderea pe blog nu ai cum s-o eviţi. Ştii că eşti spionat. Hahalera stă la pândă şi, totuşi, continui să scrii la patru ochi.
În sfârşit, fostul timid va fi întotdeauna imprevizibil pentru adversarii săi. Pentru că un timid nu e lipsit de temperament. E o prostie să crezi asta. Faptul că nu te dezbraci în public nu înseamnă că nu ai ce arăta. Cu cât e mai treptată etalarea, cu atât ea pare mai inepuizabilă. Şi uneori chiar este inepuizabilă, fostul timid devenind imprevizibil pentru el însuşi.
Arareori poate fi învins cel care s-a învins pe sine.

CINE ESTE REGINA ?

Regina este un nume codificat pentru puşculiţa electorală tot mai
avidă de bani de când ţara o duce greu şi alegerile nu mai pot fi
controlate decât cu parai mulţi. Sistemul a fost astfel creat încât
oameni obedienţi şi depersonalizaţi să-şi facă "bine" treaba şi să
poată fi sacrificaţi atunci când interese "superioare" o cer sau, pur
şi simplu, nu mai este nevoie de abilităţile lor.
Până ca banii să ajungă la băncile din Liechtenstein - stat care chiar
are regim de monarhie constituţională, aspect la care urmează să revin
- un punct de intersecţie important pe traseul bancnotelor îl
constituia şeful ANAF, Sorin Blejnar, un fel de peşte "onorabil" al
regimului de la Bucureşti şi cvasiintangibil datorită relaţiilor sale.
Datele furnizate de senatorul Valer Marian arată că Sorin Blejnar a
minţit atunci când a spus că nu are atribuţii de numire, delegare,
detaşare sau eliberare din funcţie în cadrul vămilor. Valer Marian
arată că "la solicitarea sa a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr.
110 din 18 februarie 2009 prin care preşedintele ANAF a primit
competenţa de a numi directorii executivi ai direcţiilor regionale
pentru accize şi operaţiuni vamale, directorii executivi ai
direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi
operaţiuni vamale şi şefii de birouri vamale."
Regina nu înseamnă numai puşculiţă electorală, ci desemnează pe cineva
sau ceva care trebuie slujit cu credinţă, vameşii fiind, într-o primă
fază, un fel de muschetari ai regimului, făcând tot posibilul să
salveze colierul şi onoarea Reginei.
În aceste numiri, S. Blejnar, personajul-cheie de pe ceea ce se poate
numi Drumul banilor, a fost pe mână cu politicieni importanţi din PDL,
la propunerea cărora a făcut numirile. Mă gândesc la vicepreşedintele
naţional al PDL, Gheorghe Falcă, la senatorul PDL Traian Igaş,
Ministru de Interne, amândoi arădeni, la PDL-iştii Marius Spânu,
Eugeniu Petrescu, la prefectul de Prahova, Adrian Dobre, şi la
Preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, ultimii doi
făcându-se "vinovaţi" de numirea lui Cornel Costea pe postul de
director executiv al Direcţiei Judeţene pentru accize şi operaţiuni
vamale care, arestat fiind pentru luare de mită, l-a dat în gât şi pe
Sorin Blejnar.
Sorin Blejnar şi acoliţii lui au fost deosebit de duri cu acei vameşi
care chiar şi-au făcut treaba: Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi
Vameşilor, Pro Lex, îl acuză pe preşedintele ANAF că l-a schimbat din
funcţie pe şeful Biroului Vamal Siret, Tudor Ioan, la doar o săptămână
de la numire, fix după ce acesta realizase o captură de 26000 de
pachete de ţigări. E rău să-ţi faci şi treaba... Trăim într-o
societate în care scopul faptei trebuie să fie întotdeauna altul decât
cel declarat pentru prostirea, intimidarea şi "ciuruirea" naivilor.
Dacă oamenii regimului Băsescu chiar ar vrea să afle cine se face
vinovat de contrabanda cu ţigări nu ar trebui să se deplaseze până la
apa Siretului... Ar putea să meargă până în Piaţa Obor, unde femei
bronzate, bătute de soare şi de vânt, te asurzesc pe toată lungimea
pieţei cu strigătul ofertant: "ţigări, ţigări, ţigări, ţigări,
ţigăăări" (bis). Nimeni nu le întreabă niciodată de unde au ţigările
şi nici nu se gândeşte să cureţe piaţa de ele. Se întâmplă în plin
centrul capitalei, pe vremea preşedintelui care a declarat la modul
cel mai sforăitor război corupţiei. Se întâmplă la vremuri de criză,
când stoparea sau MĂCAR ÎMBLÂNZIREA evaziunii fiscale ar fi umplut
vistieria şi nu ar mai fi fost nevoie să se fure de la profesori şi
medici.
Valer Marian ne informează că Emilian Ciucă, un fost inspector fiscal
de la ANAF, a fost admonestat de Sorin Blejnar şi, ulterior, dat afară
pentru că a efectuat un control la SC OMV Petrom SA, unde a constatat
un prejudiciu de 5,5 milioane de euro.
Angajaţii de la ANAF îl acuză pe preşedintele Sorin Blejnar şi pe directorul de cabinet Codruţ Marta că ar proteja contrabanda cu motorină şi cu benzină, întrucât le-ar fi solicitat să nu se atingă de anumite firme care comercializează carburanţi, începând cu firma cu capital majoritar de stat SC OIL TERMINAL SA Constanţa, la care Codruţ Marta a fost desemnat membru în Consiliul de Administraţie. (sursa: Valer Marian)
Diana Severin, fosta directoare a Direcţiei Vamale Prahova, a fost şi ea atenţionată de Codruţ Marta să nu controleze firma SC EUROIL SRL, care ar aparţine Preşedintelui ANAF.
Unde se duc banii?
Gurile rele spun că la o bancă din Liechtenstein. (sursa: WIKILEAKS). Vi se pare aiurea?
E prost cui i se pare fantezist. Regatul e văzut ca un adevărat
paradis fiscal, întrucât, până acum câţiva ani, a funcţionat acolo
legea secretului bancar, la care Liechtenstein a renunţat în urma
presiunilor internaţionale, venite mai ales din partea Germaniei şi
Statelor Unite. În prezent "conturile negre" pot fi luminate, dar
acest lucru nu se face decât la cererea ţării păgubite. În România, ar fi un patriot, dacă nu chiar un erou, cel care ar formula o astfel de cerere.
Fostul şef al SIE, generalul Ioan Talpeş declara: "Este inadmisibil să ştii că toţi aceia au transferat bani fără să plătească impozite, că au transferat sume pe care nu le-au declarat în acel paradis fiscal şi să nu cerem lista."
Haideţi să mai spunem că Liechtenstein are rege, nu regină şi că "regina" care ne interesează pe noi ar prea putea să fie o bancă din regat pentru ale cărei conturi negre lucrează cu spor şi nestingherite de nimeni şi fetele bronzate din Obor.
Ce mică e lumea...!
Ţigări, ţigări, ţigări, ţigări, ţigăăăări...(bis)

D-ALE DICTATURII

                                                     D-ALE  DICTATURII

Într-un articol publicat în „Dilema veche”, nr. 368 din 3 martie a.c. şi intitulat Proprietatea termenilor, domnul Andrei Pleşu face o, de acum deja celebră, pledoarie întru inocentarea regimului Băsescu, ce s-ar afla total în afara prezumţiei de dictatură. Pe un ton de o indignare crescândă, dublat de binecunoscuta-i stare de minunare, autorul articolului subliniază: „ Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun...) sau, delir suprem – la limita kitch-ului – Băsescu-Hitler.”

Deşi articolul este amplu, domnul Pleşu nu se preface nici măcar o clipă că sesizează că Mubarak, Lukaşenko, Ceauşescu şi Hitler sunt deja istorie, sunt dictatori ajunşi şi clasaţi. Principala diferenţă între ei şi Băsescu este nu că Băsescu nu ar oferi premisele unei reale dictaturi, ci că această – admitem – presupusă  dictatură este încă în stadiu evolutiv. Niciunul dintre dictatorii citaţi, nici măcar Hitler care, ca şi domnul Băsescu, a ajuns la putere în urma unor alegeri democratice, nu şi-au arătat de la început potenţialul distructiv şi criminal. Dictatura, când nu este militară, niciodată nu se instaurează brusc. Ea îşi caută de fiecare dată aparenţe respectabile şi chiar democratice şi este, de fiecare dată, rodul colaborării dintre dictator şi popor. (vezi şi articolul În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie 2009, de pe acest blog.)

În condiţii istorice prielnice autoritarismului, dictatorului nu îi este greu deloc să identifice categoriile de oameni dispuşi să-l slujească, oameni cu care poate colabora întru întărirea autorităţii lui şi a lor, oameni pe care îşi poate fundamenta regimul dictatorial.

Nu există dictatură civilă care să nu se fi manifestat mai întâi ca regim autoritar şi este CEL  PUŢIN  ciudat faptul că domnul Pleşu compară regimuri dictatoriale finite cu o administraţie autoritară aflată în desfăşurare şi în plină evoluţie.

Are Băsescu nu intelectuali, ci trăsăturile unui dictator?

Haideţi să ne uităm un pic la Nicolae Ceauşescu.

În martie 1965, N. Ceauşescu preia funcţia de Secretar General al Partidului Muncitoresc Român, pe care l-a şi rebotezat PCR. Ceauşescu a evoluat într-un regim autoritar-dictatorial, pentru că împotriva pluripartidismului, dar care avea regulile lui, reguli care, prin natura lor intrinsecă, generează principii, la nivel de societate, şi caractere, la nivel de indivizi. Ajuns cel mai mare om în Stat, Ceauşescu încalcă mintenaş articolul 13 din Statutul partidului proaspăt adoptat la Congresul al IX-lea care interzicea cumulul de funcţii şi ajunge să ocupe, din 1967, şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat. În această calitate, Ceauşescu s-a dovedit un „preşedinte jucător”, deoarece, sub preşedinţia sa, Consiliul de Stat s-a transformat, dintr-un organ mai mult decorativ, într-unul de conducere efectivă, preluând din atribuţiile guvernului condus de Ion Gheorghe Maurer, cu care Ceauşescu va intra în conflict, şi chiar dublând, decizional, guvernul.

Cum se comportă Traian Băsescu, ca Preşedinte?

Încălcând la tot pasul Constituţia:

1. Participă la şedinţele PDL-ului, deşi, ca preşedinte, Domniei Sale i-a încetat calitatea de membru de partid.
2. Nu reuşeşte şi nici nu vrea să fie un arbitru pe scena politică, Domnia Sa susţinând public partidul de guvernământ şi insultându-i pe liderii partidelor de opoziţie.
3. Îl dublează permanent pe Primul-Ministru, acesta devenind, sub preşedinţia lui Băsescu, un fel de executant al directivelor primite de la Cotroceni. Se comportă ca şi când România ar fi o republică prezidenţială, ceea ce, de jure, nu este.
4. Înfiinţează comisii prezidenţiale care lucrează paralel cu cele guvernamentale la crearea unor legi sau statute. A  se vedea în acest sens Comisia Miclea care a dublat echipa condusă de Ministrul social-democrat al Educaţiei, doamna Ecaterina Andronescu, în toamna anului 2009. Însăşi înfiinţarea Comisiei prezidenţiale Miclea a fost un abuz: a) pentru că Preşedinţia nu are rol executiv şi b) pentru că Preşedintele jucător a intervenit de partea partidului său şi în defavoarea partenerilor de coaliţie, dovedindu-se şi ilegal, şi neloial.

Un dictator nu se simte niciodată bine în cadrul Legii fundamentale a Statului – Constituţia – care îi limitează intenţiile şi apetitul de putere.

Aveau să treacă doar nouă ani până în martie 1974, când Ceauşescu avea să fie uns Preşedinte al RSR şi Maurer, care avea o viziune mai liberală asupra economiei, să fie îndepărtat din funcţia de Prim-Ministru pentru ca la Congresul al XI-lea, din noiembrie 1974, să-şi piardă şi locul în Comitetul Central.

Concluzia?

Dictatorul nu suportă opoziţie, nici în cadrul partidului, nici în afara lui.

Este încă în desfăşurare aversiunea lui Traian Băsescu faţă de Vasile Blaga. Ce are Blaga şi nu are Boc?

Blaga este, cu bune şi rele, un om cu coloană vertebrală şi cu un contur şi o personalitate bine delimitate. Blaga nu este o cocă ce ia forma vasului în care-o pui. Blaga e Blaga: un om cu voinţă. Or, dictatorul are o vocaţie: pe aceea de a distruge voinţa celor din jurul său.

Pentru România ante-decembristă, anul 1974 a însemnat începutul sfârşitului. Din acel moment, ţara noastră s-a îndreptat spre o anchiloză tot mai accentuată, mai deznădăjduită şi mai insuportabilă, culminând cu revolta sângeroasă din 1989.

Dar în tot acest răstimp, Ceauşescu avu şi momentele lui bune:

a)      În ţară, juca în horă cu oamenii, după ce era tratat cu pâine şi sare.

b)      În străinătate, era bine văzut şi se plimba cu trăsurica alături de Elisabeta a II-a, regina Angliei, în timp ce, în România, românii deja nu mai aveau ce mânca şi se uitau prostiţi ce bine e văzut şi plimbat preşedintele lor de regina Angliei.

Dar nu putem să nu menţionăm Primăvara de la Praga (mai-august 1968) ce sfârşi prin invadarea Cehoslovaciei de către URSS şi aliaţii săi, mai puţin România lui Ceauşescu. Să fi avut nea Nicu afinităţi cu Alexander Dubček?

Să fim serioşi! Reformatorul va fi expulzat din Partidul Comunist Cehoslovac în 1970.

În România nu există deloc respect pentru curaj şi pentru principii , manifestate chiar cu riscul  eşecului. Românii nu apreciază decât reuşita socială, măsurabilă în funcţii şi în bani. Ceauşescu a fost o personalitate politică pe măsura noastră.

Dar de ce nu s-a implicat în reprimarea Primăverii de la Praga?!?

Nu e chiar un mister. Structural, Ceauşescu era un rebel; „un derbedeu”, cum ar zice astăzi Crin Antonescu, care nu suporta nicio autoritate mai mare decât a sa. Acesta e motivul pentru care susţinea cu atâta cerbicie „neamestecul în treburili interne”. Ceauşescu nu agrea, nu putea să agreeze construcţiile supra-statale şi parteneriatele, dar nici nu era atât de prost încât să creadă că regimul numit Primăvara de la Praga putea să aibă vreo şansă. Era o primăvară mult prea timpurie şi nu există istoric sau intelectual cât de cât lucid să nu realizeze că acel regim era condamnat din start, că situaţia devenise de necontrolat pentru Dubček însuşi şi că ruşii nu aveau cum să tolereze aşa ceva la marginea imperiului.

Pentru Ceauşescu, Primăvara de la Praga nu a fost decât ocazia de a-şi preciza opţiunea pentru un regim original, care nu avea nicio legătură cu URSS-ul lui Brejnev sau al lui Gorbaciov, mai degrabă cu dictaturile asiatice.

Ceea ce am vrut să arăt este că nici Ceauşescu nu s-a manifestat tot timpul şi nu vizibil ca un dictator, dar acest lucru era mai mult decât previzibil. El a trăit şi a murit ca un tiran.

Dictatorul este acel şef de stat cu care dialogul se dovedeşte imposibil şi devine în final exclus.

Domnul Traian Băsescu pare să corespundă destul de bine acestei definiţii. Gândiţi-vă la încercările eşuate de a forma un guvern împreună cu opoziţia în 2009; gândiţi-vă la dificultatea PDL-ului, condus în continuare de T. Băsescu, chiar dacă Constituţia îi interzice acest lucru, de a forma coaliţii.

Domnul Andrei Pleşu e de cu totul altă părere. Iată definiţia indirectă pe care o propune Domnia Sa dictaturii:

„O dictatură în care dictatorul nu dispune de unanimitate nici  în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sunt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară”, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „ dictatură” e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă...”

Domnul Pleşu pare să identifice dictatura cu „ciocul mic”, cu absenţa libertăţii cuvântului şi conchide că, la noi, nu e vorba dspre aşa ceva.

Bine, dar presa a fost identificată deja cu o „vulnerabilitate” şi o „ameninţare la adresa Statului român”, în Strategia Naţională de Apărare, ceea ce a atras atenţia negativ Strasbourgului. (vezi articolul meu Paradoxul român, din 23 octombrie 2010).

Dacă presa este o ameninţare la adresa securităţii Statului, oricând te poţi aştepta la o Lege a presei care să pună botniţă ziariştilor neaserviţi, Lege a presei ce ar fi aclamată de toţi intelectualii lui Băsescu, care s-au exprimat deja pentru restrângerea dreptului la opinie.

Dar opiniile domnului Pleşu încep să se nuanţeze: „Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vânjoase (s.n.) Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi.”

Aici domnul Pleşu comite un fals; un fals din toate punctele de vedere: moral şi informaţional. Domnul Pleşu prosteşte cititorul în faţă şi vinde culoarea alb ca fiind roşu.

Pentru ca un miting să fie „vânjos”, el trebuie să aibă forţă. Ca să aibă forţă, el trebuie să adune în stradă un număr semnificativ de oameni: nu chiar cinci milioane cât are pretenţia Băsescu, dar, în orice caz, la vreo 200 de mii de oameni determinaţi, care au venit acolo să-şi urle nemulţumirea şi indignarea, nu să stea să se uite. Dar poporul român e flămând, nu indignat. Să vorbeşti, în România lui Băsescu, despre mitinguri „vânjoase” este minciună sfruntată şi sfidare incalificabilă la adresa celor care am fost în stradă şi ştim ce-a fost acolo; e atitudinea altieră a unui intelectual elitist care nici nu vrea şi nici nu poate să convingă; vrea şi, din când în când, reuşeşte să intimideze pe câte unii, prin retorică.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Nici măcar. Citesc în continuare în articolul domnului Pleşu că „Traian Băsescu trebuie să mulţumească pentru ultimul lui succes electoral mai ales celor care, de ani de zile, şi-au făcut o misiune din a-i ronţăi surtucul şi care, acum, în ceasul al doisprezecelea, invită poporul să apere „democraţia” printr-o lovitură de stat...”

E fraza care pe mulţi cititori „i-a invitat” să se încrunte, din cauza proprietăţii termenilor, desigur.

Mai întâi că succesul electoral al domnului Băsescu nu s-a datorat criticilor săi, ci celor care au cumpărat alegerile în Republica Moldova, încât s-a obţinut o unanimitate care i-ar fi făcut învidioşi chiar şi pe Mubarak, pe Lukaşenko, pe Ceauşescu sau Hitler, sau celor care, la Paris, au organizat de aşa natură alegerile că au ieşit mai multe voturi decât alegători înscrişi; voturi favorabile domnului Băsescu, se-nţelege.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Domnul Pleşu vorbeşte despre „o lovitură de stat”,într-un moment foarte sensibil al regimului Băsescu.

Domnul Pleşu pare să nu realizeze ce sintagmă a folosit şi nu dă nicio explicaţie. Bănuiesc că s-a gândit la manifestaţii de stradă puternice – „De ce le e frică, nu scapă”, vorba lui Băsescu – urmate de demisia guvernului şi suspendarea Preşedintelui, ceea ce ar determina şi o schimbare de regim. O schimbare de regim?

Da, inevitabil, „lovitura de stat” duce, la schimbare de regim, altfel nu s-ar produce, altfel nu şi-ar avea rostul. Schimbăm dictatura cu democraţia.

Dar este evident că nu asta vrea domnul Pleşu atunci când creează o asemenea ambiguitate. Domnia Sa vrea să sugereze că, atâta vreme cât Opoziţia pregăteşte „ o lovitură de stat” ,guvernul este autorizat să ia orice măsură, oricât de dură, oricât de sângeroasă, până la urmă, ca să apere...Statul. Nu degeaba, pe toate canalele, inclusiv pe România Cultural, ni se povesteşte despre cât de voiniceşte s-a dotat jandarmeria ca să poată reprima manifestaţiile de protest. No comment!

Domnul Pleşu are şi o concluzie, de fapt, un sfat:

„Actorilor politici din opoziţie le-aş da un sfat: dacă într-adevăr vreţi să „scăpaţi” de Băsescu, opriţi-i pe proşti, pe isterici şi pe lichele să-l mai înjure. Lăsaţi loc liber pentru argumentul credibil, pentru critica inteligentă, articulată, de o calmă severitate.”

Mai întâi că sfatul conţine aceeaşi teorie a „ciocului mic”, atât de dragă PDL-iştilor şi elitiştilor, care e o minune că s-au întâlnit undeva, pe scara timpului, şi care spune: „Nu înjura, nu critica, nu vorbi, nu te exprima, nu scrie. Ascultă-i cu evlavie pe elitişti: pe tătuca Pleşu  şi pe tătuca Traian.”

Apoi trebuie să vedem cine sunt „proştii, istericii şi lichelele” care înjură. Articolul domnului Pleşu musteşte de râcă şi resentiment la adresa celor care nu vor să se sperie şi să facă „ciocul mic.” Dar la cine s-a gândit exact domnul Pleşu? Că doar nu la o mână de bloggeri sau forumişti exaltaţi. Cunosc eu o celebritate care, prin emisiuni de televiziune şi alte locuri, nu pierde nicio ocazie să-l compare pe Băsescu cu Hitler şi, mai nou, cu Mussolini. Aţi ghicit: este domnul Andrei Marga. De la profesorul Marga am aflat că, pe timpul celui de-al treilea Reich, în cartierele evreieşti, se puseseră pancarte cu înscrisul: „De ce vă e frică, nu scăpaţi!”

Pe 6 martie, la emisiunea duminicală Punctul de întâlnire, de la Antena 3, moderatorul Radu Tudor i-a avut ca invitaţi pe profesorii Andrei Marga şi Alexandru Athanasiu.

Cum era de aşteptat, Andrei Marga s-a lansat într-o nouă comparaţie între Băsescu şi un dictator de extremă dreapta, de data aceasta, Mussolini. Ca şi Băsescu, Il Duce a redus salariile bugetarilor, dar doar cu 10% (ca lumea, dictatorul italian!), a desfiinţat şcoli şi i-a pensionat pe universitarii incomozi, oponenţi ai regimului, pentru a face loc noilor elite verzi. Mai indulgent, profesorul Athanasiu i-a găsit ceva merite în revigorarea economiei. Iată! Nu numai Ceauşescu, dar şi Mussolini a fost mai bun decât...

Dar am şi eu o curiozitate: Claretta Petacci era blondă?

                                                                             ***

În concluzie, primele însemne ale dictaturii sunt încălcarea Constituţiei, producerea unui haos legislativ pentru a putea să implementezi altceva, faultarea Parlamentului prin  „asumarea răspunderii” şi, la nivel de discurs sau de text, folosirea artificiului stilistic în dauna argumentului. Toată lumea simte obscur că nu este corect, dar  puţini pot să explice.

Pe blogul personal, Contele de Saint Germain conchide:

„Dacă, în buzunarul de la piept al vestei sale de protecţie anti-realitate cu care s-a încins, Andrei Pleşu s-a hotărât să arboreze, în loc de batistă, un brevet de semantician, mă gândesc că n-ar fi total lipsit de sens, ba dimpotrivă, s-ar înscrie chiar într-o logică a continuităţii, să analizeze, într-un viitor editorial, raportul semantic între cuvintele „arbitru” şi „jucător”. Nu de alta dar poate astfel ne vom lămuri cât de democratic sau dictatorial este ca un preşedinte pe care Constituţia îl deleagă arbitru, să aleagă cu de la sine putere a intra pe teren în calitate de jucător.” (Tristul refugiu în semantică, din 8 martie a.c.)

Post Scriptum: Când are timp, cititorul poate lectura şi celelalte articole ale mele pe tema regimului dictatorial:

În oglindă – Manuscris ascuns într-o sticlă, din 30 septembrie, 2009

Preşedintele „tutulor” cangurilor (II) – Orizonturi verzi, din 12 august, 2010

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii, din 12 septmbrie 2010

Paradoxul român  , din 23 octombrie 2010

Nostalgia autoritarismului/ Căpitan>Conducător>Băsescianism  ,din 20 ianuarie 2011.

JOURNAL - CONTE D'HIVER

                                      LE  DERNIER  SOURIRE  DE L'HIVER



Il neige abondamment. Il neige comme dans les contes. Les flocons nous embrassent sur les lèvres et sur la joue, pour fondre finalement dans nos yeux émerveillés. Ils s'offrent à nous. L'hiver est généreux. Il a l'air de très bien savoir qu'il y a de par le monde des révoltes et des massacres, des bourreaux et des victimes, des innocents et des crapuleux. Il nous sourit, néanmoins. Et il le fait de confiance.
Il neige et la neige s'amoncelle. Sa blancheur est éblouissante. Je ne pense aucunement que nous méritions, si peu que ce soit, cette blancheur.
Encore est-elle là pour nous. L'hiver nous fait un sourire avant de tirer sa révérence.
Et pourtant il est beau, ce prince blanc, enfant des nuages. Il nous fait rêver... 

OPOZIŢIA UNITĂ

                                                       OPOZIŢIA  UNITĂ

Despre ideea şi realitatea opoziţiei unite am mai scris, dar am participat sâmbătă, 5 februarie a.c., ca blogger, la reuniunea Consiliului Naţional al PSD, desfăşurată la Palatul Parlamentului, în sala Alexandru Ioan Cuza, şi gândurile, îndoielile, încrederea, reţinerea şi speranţa au revenit, rechemându-mă pe blog.

Programul reuniunii a fost următorul:

1. Dezbaterea şi aprobarea hotărârii de constituire a Uniunii Social-Liberale, din Partidul Social Democrat şi Alianţa de Centru Dreapta.
2. Rezoluţia Consiliului Naţional al PSD pentru sprijinirea aleşilor locali împotriva abuzurilor actualei puteri.
3. Semnarea acordului politic de constituire a Uniunii Social-Liberale, incluzând Protocolul de colaborare şi Agenda politică.

I.                   REZUMATUL  SUBIECTIV  AL  DISCURSURILOR  ROSTITE

Este obligatoriu ca rezumatul să fie subiectiv, pentru că relatări găsiţi pe toate drumurile. Ceea ce contează este ca articolul să reuşească să-l ţină pe cititor în faţa computerului. Eu selectez ce m-a convins sau nu m-a convins pe mine şi transmit mai departe. Dar ce scriu eu nu va fi retransmis decât dacă va convinge sau emoţiona pe cineva. Bloggerii nu au aplaudaci la comandă şi, când cade unul, nu cad toţi. Bloggerii se bat pentru bucăţica lor de on line. Sunt nişte navigatori foarte liberi şi solitari, ceea ce nu exclude posibilitatea întâlnirii unor nave-pereche.

Aşadar!

Primul vorbitor şi, evident, susţinător al alianţei a fost Liviu Dragnea, din discursul căruia am reţinut un enunţ ce mi s-a părut de maximă importanţă: „Vrem să înlăturăm orice posibilitate de fraudă electorală.”

Dacă este aşa, de ce nu am auzit vorbindu-se deloc până acum de introducerea cărţii  de alegător  şi de computerizarea sistemului de vot. Cum vrea opoziţia să înlăture ALTFEL furtul electoral?

Doar domnul Geoană, când încă era răvăşit de flacăra violetă, s-a revoltat şi a spus ceva despre nevoia securităţii alegerilor. Dar flacăra s-a stins şi nimeni de atunci n-a mai vorbit despre siguranţa şi corectitudinea sistemului de vot. Sub Boc-Băsescu, votul s-a transformat în umilinţă sau afacere, după caz, în timp ce domnul Tăriceanu impusese un sistem greoi, trimiţându-i pe oameni să voteze în localitatea de domiciliu. Mulţi nu au votat, premierul promovând, cu bună ştiinţă, absenteismul.

De ce nu vreţi să introduceţi cartea de alegător, domnilor parlamentari de toate culorile?!?

La unii curge şi la alţii pică?

Dar hoţi sunt şi unii şi-alţii!

Ne trebuie în Parlament oameni care, precum Cato cel Bătrân, să-şi încheie fiecare discurs cu fraza: „Trebuie distrusă Cartagina” câtă vreme ameninţă Roma; sau „TREBUIE  INTRODUSĂ  CARTEA  DE  ALEGĂTOR”; sau „Hoţia este o ruşine”; sau „Corupţia este mama tuturor relelor.” Altfel, Palatul Parlamentului va fi confiscat de impostori, care nu reprezintă nici votul real, exprimat şi nici interesele alegătorilor. Parlamentul va reprezenta doar interesul oamenilor care-l populează şi cu care votanţii reuşesc cu greu să se identifice.

Despre „statul fără stat”, ce caracterizează guvernarea actuală, a vorbit Adrian Nătase, Preşedintele Consiliului Naţional al PSD. Statul nu există atunci când trebuie să-şi protejeze cetăţenii, dar e foarte prezent atunci când trebuie să-i jupoaie, să le pună biruri.

De ce plătim aceste biruri dacă Statul nu ne întoarce protecţia socială pe care ne-o datorează? Între Statul lui Boc şi populaţie nu mai există niciun contract, populaţia fiind folosită pentru a fi deposedată de drepturi şi de banii de hrană: Munca mea îi satură pe alţii, munca mea este furată.

Băsescu, la începuturile domniei sale, curta doar America, îşi permitea să ... ironizeze Franţa (?!), făcea nazuri de Moscova şi se prefăcea şi se preface că n-a auzit de China. Il retarde, le pauvre bougre!

China este a doua mare putere economică mondială. A depăşit fulgerător Japonia (!) şi se pregăteşte acum să se ia la trântă cu SUA. Adrian Năstase conchide: „Doar la sfârşitul epocii Ceauşescu, România era atât de izolată în plan internaţional cum este acum... (...) El (Băsescu) nu este primit nici de Obama, nici de Sarkozy, nici la Moscova, nici la Beijing.”

După carnaval urmează postul, fiţele nejustificate fiind compensate acum de slugărnicie, România lui Băsescu consimţind „să devină un poligon de încercare pentru diverse experimente economice şi sociale, acceptate de o putere ilegitimă şi coruptă.”

Într-un articol mai vechi, publicat în Jurnalul naţional, Adrian Năstase spunea că „modernizarea statului”, în accepţiunea lui Traian Băsescu, „frizează suprarealismul şi, pe alocuri, dadaismul în formele lui cele mai acute.” Aşa se face că ţara este condusă în acest moment cu ajutorul unui partid, UNPR, pentru care niciun român nu a votat niciodată.

Interesant, nu?

Şi Năstase continuă: „Ţara noastră merită să fie guvernată de un guvern legitim, susţinut de cetăţeni, nu de o coaliţie toxică, menţinută prin şantaj şi prin cumpărarea voturilor cu banii românilor.”

Nu putea să treacă neobservat nici discursul domnului Radu Mazăre, primarul de Constanţa. Acesta, plecând de la tema dragostei cu care ne-au bombardat prin 2003-2004 ideologii şi intelectualii lui Băsescu, vrând astfel să pregătească terenul pentru paternalism şi un autoritarism deghizat, a povestit degajat despre iubirea reală, aventuroasă, încărcată de afaceri, daruri, fapte şi bani, dintre Traian şi Elena, cea dăruită cu cel mai bănos minister şi care – adaug eu - , precum odinioară Semiramida, transformă ţara întreagă într-un şantier, după ce şi-a pus, foarte „inspirat”, nişte „pantaloni pescăreşti”. Aceasta este Semiramida din „grădina carpatică” nesuspendată. Mazăre n-a pregetat să atragă atenţia că ne aflam acolo ca „să scăpăm de ciclop şi de dragostea lui.” Să-l audă Dumnezeu!

Cel mai bun discurs l-a avut domnul Ion Iliescu, Preşedintele de onoare al PSD. Nu mai e „cârlan, ca la 70 de ani”, dar, la venerabila vârstă de 80 de ani, încă face toţi banii. Este discursul în care s-a vorbit cel mai mult şi s-a explicat cel mai convingător necesitatea alianţei dintre cele trei partide. Iliescu a caracterizat actuala putere ca fiind „diletantă”, sistemul Băsescu dovedindu-se „incapabil să aducă bani la buget, să stimuleze munca sau să reducă evaziunea fiscală.” De diferenţele doctrinare dintre social-democraţi şi liberali, Iliescu nu s-a arătat îngrijorat; ele pot fi depăşite printr-un „efort sincer de comunicare”, subliniind că prioritatea momentului este înlăturarea guvernului Boc şi ieşirea din criză: „Nici stânga, nici dreapta nu pot oferi oamenilor o viaţă mai bună, dacă nu fac economia să funcţioneze mai bine.”

Dar ideea cea mai importantă şi cea mai adâncă a fost subliniată atunci când Iliescu a atras atenţia că alianţele „se destramă nu din cauza ideologiilor, ci din cauza oamenilor.”

Efortul acestei construcţii atât de riguros concepute trebuie continuat şi transpus în viaţă. Fiecare actor va trebui să joace rolul pe care regizorii i l-au încredinţat şi pe care l-a acceptat. E în joc cuvântul actorului! Un regizor nu e mai mult decât un actor. Doar că fiecare trebuie să-şi îndeplinească, cu rigoare, partea lui de muncă.

Întâmpinat cu aplauze deosebit de călduroase, a luat cuvântul la reuniune liderul liberal Crin Antonescu. Victor Ponta i-a atras atenţia asupra numărului MARE de social-democraţi din sală. Vorbim, cititorule, de un partid într-adevăr mare. Dar să ştii că şi replica liberalului a fost pe măsura mărimii partidului domnului Ponta:

„Apreciez nu atât mărimea, cât entuziasmul.” Adică, traduc eu, apreciez nu atât ce şi câţi suntem, ci ce putem să facem împreună.

Vezi, cititorule, de-aceea va câştiga el alegerile din primul tur.

Pentru semnarea acordului de constituire a USL ne-am deplasat în altă sală, fiecare cu bucuria şi îndoielile lui. Dar, oricum, momentul a fost frumos. S-au auzit acordurile din Odă bucuriei şi mai mulţi participanţi au ridicat mobilurile pentru a imortaliza momentul semnării actului de naştere a USL şi îmbrăţişarea celor doi lideri: liberal şi social-democrat. Chiar a fost frumos.

II.                CARE  ESTE  SENSUL  TREBII ? (ÎN  LOC  DE  CONCLUZII)

Se spune că Uniunea Social-Liberală a fost creată cu scopul debarcării guvernului portocaliu. Am  vorbit şi eu despre acest lucru într-un articol anterior. Ceea ce vreau să remarc acum este rigoarea şi scopul precis cu care a fost concepută. Ea nu are nimic din alianţele pre şi postelectorale, nimic din dezordinea şi pământescul acelora. Ceea ce înseamnă că scopul nu e doar pur electoral. Se doreşte izolarea politică definitivă a PDL-ului şi a domnului Traian Băsescu. Participanţii la această Uniune nu prea mai au liber-arbitru. Iar, dacă şi-l vor crea, riscă să-şi piardă onoarea, atâta câtă e. În toată această construcţie, admirabilă rămâne regia. S-a lucrat cu dinţii strânşi şi cu o rigoare chomskyană: elementele analizate au fost catalogate şi „legate”, ca nimic din ce e necesar să nu rămână în afara scenei, nimic să nu scape neinventariat; după care s-a purces la distribuirea rolurilor, cu accent pe explicarea fiecărui rol în parte. Aici nu este vorba să se schimbe un partid cu altul, aici e vorba, cum arăta Adrian Năstase în discursul său, de o putere imensă acumulată în mâna unui singur om, de zorii statului minimal, dar represiv-poliţienesc, de umilirea repetată a Parlamentului şi de desconsiderarea grobiană şi fascistă a cetăţenilor. Noi toţi suntem nimeni. Contează doar zeghele portocalii. La ei sunt banii dumneavoastră!

Începutul acestei Uniuni este bun, concepţia, foarte bună, „cât pot dzice, vorba cronicarului, că nasc şi-n România oameni” politici. Dar organismul ar putea să fie greoi. Părerea mea e că această structură are nevoie de rapiditate, pentru a nu lăsa loc de contraatac şi de o serie de hotărâri „dadaiste”: vot prin corespondenţă, spitale desfiinţate, afaceri oneroase, tăieri salariale crâncene, fără economii la buget care să le justifice cât de cât şi, colac peste pupăză, „ţara întreagă -  un şantier”, pe banii noştri. Da, nepoate!

Uniunea Social-Liberală a fost bine concepută şi n-a început rău.

„Pourvu que ça dure”, vorba mamei lui Napoleon.