I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:
Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.
III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!
sâmbătă, 23 octombrie 2010
vineri, 22 octombrie 2010
CRISTIANA ANGHEL
Este un nume predestinat.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.
joi, 21 octombrie 2010
LAUDĂ CAPREI
VÂNĂTORUL VÂNAT
Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.
Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.
duminică, 10 octombrie 2010
PACIENTUL ROMÂN
PACIENTUL ROMÂN
Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.
Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!
Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.
Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!
marți, 5 octombrie 2010
CONTRADICŢIILE LUI BOC
A scris o teză de doctorat despre avantajele parlamentului bicameral, dar se pregăteşte să fie groparul unui astfel de parlament.
A făcut un doctorat şi mai face unul, dar este premierul care a dispus tăierea plăţii aferente acestui examen, transformându-l într-un titlu onorific.
A făcut studii de istorie şi de drept şi a ajuns profesor universitar. Deşi este profesor, a avut faţă de dascăli cea mai infectă atitudine.
Ne-a umilit? E puţin zis. Când un om este investit cu autoritate, în exerciţiul funcţiunii fiind, el poate fi dur sau nedrept; ça arrive. Având autoritatea de partea lui, nedreptatea devine decizie şi poate umili. S-a întâmplat în toate guvernările şi, vorba lui Funeriu, nimeni n-a murit din asta, fiindcă România n-a mai avut până la Boc un premier autist.
Ce se întâmplă sub autistul Boc este o escaladare a atrocităţilor. Cititorule, mi-e imposibil să mă uit la Boc ca la un om. Îl văd ca pe un cioclu vesel sau, măcar, impasibil, care a primit ca misiune - de la Băsescu, de la Isărescu, de la F.M.I. - să-i conducă pe români pe ultimul drum, el neavând niciun comentariu la această misiune şi nici voinţa sau capacitatea de a opera schimbări sau adaptări. Cu el în barcă, orice speranţă e interzisă. Cu el în barcă, doar proştii mai sunt optimişti, afară numai dacă optimismul nu este totuşi cumpărat.
Ca să revenim la tema articolului, deşi e profesor, domnul Boc i-a făcut pe mai toţi dascălii să plângă ochii premierilor ingineri.
Alte contradicţii?
Deşi e mic de stat, nu corespunde zicalei, fiind prost la sfat.
Deşi vrea să pară ferm, iar unii îl văd crud,e doar autist.
Deşi vrea să fie Premierul crizei şi al economiilor încrâncenate, sub stăpânirea sa s-au făcut cele mai aiuritoare cheltuieli bugetare (vezi articolele mele "Preşedintele "tutulor" cangurilor" din 26 iulie şi "Partidul Disperat al Lăcustelor" din 3 septembrie).
Deşi e mic de stat şi nu s-a aflat a fi sportiv, a finanţat cele mai multe săli de sport, stadioane şi patinoare.
Deşi a tăiat din salarii un procent enorm şi a făcut mii de disponibilizări, anul 2010 a adus cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani. Asta, da, contradicţie! Urmează să-i impoziteze şi pe muncitorii zilieri cărora, odată cu banul, le va sfârteca stomacul şi viaţa. Parlamentarii Opoziţiei ar trebui să-l cheme în Parlament şi să-i ceară socoteală ce a făcut cu banii tăiaţi şi de ce are încasări la buget atât de mici, fiindcă până acum doar presa s-a mirat de furtişagul acesta practic nedisimulat; presa şi folclorul românesc modern: "Foaie verde de dai, n-ai/Ne furi Boc şi tot nu ai"
Deşi este cel mai impopular premier din câţi îşi mai aduc aminte românii să fi avut, a fondat cea mai ramificată dinastie, ajungând la Boc al V-lea cel Rău.
Deşi conduce cel mai detestat guvern şi, chipurile, trăim într-o democraţie, putând noi sancţiona prin vot pe cei ce ne dispreţuiesc, ne înfometează şi ne ameninţă viaţa, a reuşit să confecţioneze o curioasă majoritate parlamentară care, în frunte cu detestabila Roberta, cea mai parşivă fiică a ţării din ultimii 1000 de ani, conduce ţara cum făcea pe vremuri Marea Adunare Naţională; Roberta - O Nuţi CO2/A vremurilor noi.
E adevărat, Anastase a fost missă; dar şi Nuţi CO2 a fost savantă de renum e mondial. Mai trebuie doar ca poporul român "să recunoască valoarea acolo unde este" şi, dacă nu e, să dea cu recipientul de pământ. Nuţi CO2 ştie de ce. Şi ştie şi cum!
Deja aud în stradă lumea strigând: "Roberta, nu uita,/Va veni şi vremea ta!" şi "Locul lui Băsescu,/Lângă Ceauşescu!"
Contradicţia celor din jurul domnului Boc este că, deşi s-au proclamat cei mai democraţi, cei mai puri, cei mai cinstiţi şi cei mai intelectuali, s-au dovedit a fi cei mai hoţi, cei mai parşivi, cei mai dictatoriali şi cei mai modeşti intelectual din câţi au guvernat până acum.
Cititorule, dacă mai sunt şi alte contradicţii ale lui Boc, te aştept pe blogul meu să intri şi să le adaugi.
A făcut un doctorat şi mai face unul, dar este premierul care a dispus tăierea plăţii aferente acestui examen, transformându-l într-un titlu onorific.
A făcut studii de istorie şi de drept şi a ajuns profesor universitar. Deşi este profesor, a avut faţă de dascăli cea mai infectă atitudine.
Ne-a umilit? E puţin zis. Când un om este investit cu autoritate, în exerciţiul funcţiunii fiind, el poate fi dur sau nedrept; ça arrive. Având autoritatea de partea lui, nedreptatea devine decizie şi poate umili. S-a întâmplat în toate guvernările şi, vorba lui Funeriu, nimeni n-a murit din asta, fiindcă România n-a mai avut până la Boc un premier autist.
Ce se întâmplă sub autistul Boc este o escaladare a atrocităţilor. Cititorule, mi-e imposibil să mă uit la Boc ca la un om. Îl văd ca pe un cioclu vesel sau, măcar, impasibil, care a primit ca misiune - de la Băsescu, de la Isărescu, de la F.M.I. - să-i conducă pe români pe ultimul drum, el neavând niciun comentariu la această misiune şi nici voinţa sau capacitatea de a opera schimbări sau adaptări. Cu el în barcă, orice speranţă e interzisă. Cu el în barcă, doar proştii mai sunt optimişti, afară numai dacă optimismul nu este totuşi cumpărat.
Ca să revenim la tema articolului, deşi e profesor, domnul Boc i-a făcut pe mai toţi dascălii să plângă ochii premierilor ingineri.
Alte contradicţii?
Deşi e mic de stat, nu corespunde zicalei, fiind prost la sfat.
Deşi vrea să pară ferm, iar unii îl văd crud,e doar autist.
Deşi vrea să fie Premierul crizei şi al economiilor încrâncenate, sub stăpânirea sa s-au făcut cele mai aiuritoare cheltuieli bugetare (vezi articolele mele "Preşedintele "tutulor" cangurilor" din 26 iulie şi "Partidul Disperat al Lăcustelor" din 3 septembrie).
Deşi e mic de stat şi nu s-a aflat a fi sportiv, a finanţat cele mai multe săli de sport, stadioane şi patinoare.
Deşi a tăiat din salarii un procent enorm şi a făcut mii de disponibilizări, anul 2010 a adus cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani. Asta, da, contradicţie! Urmează să-i impoziteze şi pe muncitorii zilieri cărora, odată cu banul, le va sfârteca stomacul şi viaţa. Parlamentarii Opoziţiei ar trebui să-l cheme în Parlament şi să-i ceară socoteală ce a făcut cu banii tăiaţi şi de ce are încasări la buget atât de mici, fiindcă până acum doar presa s-a mirat de furtişagul acesta practic nedisimulat; presa şi folclorul românesc modern: "Foaie verde de dai, n-ai/Ne furi Boc şi tot nu ai"
Deşi este cel mai impopular premier din câţi îşi mai aduc aminte românii să fi avut, a fondat cea mai ramificată dinastie, ajungând la Boc al V-lea cel Rău.
Deşi conduce cel mai detestat guvern şi, chipurile, trăim într-o democraţie, putând noi sancţiona prin vot pe cei ce ne dispreţuiesc, ne înfometează şi ne ameninţă viaţa, a reuşit să confecţioneze o curioasă majoritate parlamentară care, în frunte cu detestabila Roberta, cea mai parşivă fiică a ţării din ultimii 1000 de ani, conduce ţara cum făcea pe vremuri Marea Adunare Naţională; Roberta - O Nuţi CO2/A vremurilor noi.
E adevărat, Anastase a fost missă; dar şi Nuţi CO2 a fost savantă de renum e mondial. Mai trebuie doar ca poporul român "să recunoască valoarea acolo unde este" şi, dacă nu e, să dea cu recipientul de pământ. Nuţi CO2 ştie de ce. Şi ştie şi cum!
Deja aud în stradă lumea strigând: "Roberta, nu uita,/Va veni şi vremea ta!" şi "Locul lui Băsescu,/Lângă Ceauşescu!"
Contradicţia celor din jurul domnului Boc este că, deşi s-au proclamat cei mai democraţi, cei mai puri, cei mai cinstiţi şi cei mai intelectuali, s-au dovedit a fi cei mai hoţi, cei mai parşivi, cei mai dictatoriali şi cei mai modeşti intelectual din câţi au guvernat până acum.
Cititorule, dacă mai sunt şi alte contradicţii ale lui Boc, te aştept pe blogul meu să intri şi să le adaugi.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Cum se înşurubează un bec pedelist?
La Congresul tinerilor social-democraţi s-a glumit şi s-au spus bancuri. Adrian Năstase, autorul celui mai bun blog în limba română (vezi articolul recent "Societatea: povara sau esenţa unui stat?" - excelent) a lansat un banc despre cum înşurubează PDL-ii un bec. Bancul mi s-a părut cam lung şi destul de greu de urmărit de către "intelectualii" din guvernul domnului Boc. Avem acolo specia de intelectuali cărora trebuie să li se facă semn când au voie să râdă, să vorbească, să gândească sau să ia pe loc repaus. Pentru că mai toţi membrii PDL şi, hotărât, toţi intelectualii lui Băsescu stau, obositor de mult, în poziţie de drepţi, îmi face plăcere să citez pentru cititorii mei explicaţia DEX-ului la sintagma "pe loc repaus": "comandă militară indicând ieşirea din poziţia de NEMIŞCARE a soldatului şi adoptarea unei poziţii MAI LIBERE".(s.n.)Sigur, între politicienii portocalii şi intelectualii de aceiaşi culoare, politicienii sunt cei de la care poţi aştepta să se trezească într-un târziu şi să ia atitudine. În ce-i priveşte pe intelectualii portocalii, aceştia "vor rezista prin cultură" chiar şi după ce se vor trage în stradă primele focuri de armă, admiţând că s-ar mai uita atunci sau că se uită acum cineva în gura lor. Dar lor nu le pasă: şi-au creat armate întregi de oameni plătiţi cu banii furaţi de la bugetari care să scrie, să se laude între ei şi să se năpustească, precum lăcustele pe lanul de grâu, pe forumul jurnaliştilor şi politicienilor din Opoziţie, care, în sondaje, sunt mult mai bine plasaţi decât Puterea şi atunci de unde atâta înverşunare din partea unor "simpli cititori", pe gratis?!?
Nu am notat bancul spus de domnul Năstase, dar voi scrie aici altul despre cum înşurubează PDL-ii un bec. La domnul Năstase intrau în acţiune zece PDL-i, eu am redus numărul lor la cinci: unul se suie pe masă şi, cu încrâncenare, ţine becul fixat în dreptul duliei. Dacă acela este domnul Boc, pe masă se pune şi un scaun pentru ca micul Boc să ajungă la dulie. Alţi patru PDL-i se vor posta la colţurile mesei şi, cu frenezie, vor învârti masa, împingând de colţuri.
Cam în acelaşi fel se conduce şi ţara în acest moment şi, în loc să fie plătit un singur PDL-ist pentru înşurubarea becului, sunt plătiţi cinci. De aceea s-au şi tăiat salarii; de vină este operaţiunea de înşurubare a becului în PDL. Şi, deşi lefurile au fost sfârtecate cu 25 de procente, la buget nu se colectează chiar NIMIC, fiindcă toţi banii, dar toţi se duc în buzunarele celor patru PDL-işti care, cu frenezie, împing de colţuri, rotindu-l pe Boc în GOL.
Acum, à propos de PSD-işti, au avut şi aceştia, ca tot omul aflat la Putere, păcatele lor cât timp au guvernat, dar, măcar, nu râdea nimeni de ei c-ar fi fost proşti. Este ciudat cum cei mai intelectuali fii ai ţării puiază numai guverne de "tâmpiţi". (Scuzaţi vorba proastă; am cules-o din discursul domnului PDL-ist Cezar Preda care-i gratula pe cei aflaţi la un moment dat în studioul Realitatea TV cu termenii "inconştienţi, tâmpiţi şi criminali."
Criminală e prostia care ucide, iar victimele se prefigurează deja la orizont. În tot acest timp, în loc de orice răspuns, domnul Boc este rotit în gol.
Nu am notat bancul spus de domnul Năstase, dar voi scrie aici altul despre cum înşurubează PDL-ii un bec. La domnul Năstase intrau în acţiune zece PDL-i, eu am redus numărul lor la cinci: unul se suie pe masă şi, cu încrâncenare, ţine becul fixat în dreptul duliei. Dacă acela este domnul Boc, pe masă se pune şi un scaun pentru ca micul Boc să ajungă la dulie. Alţi patru PDL-i se vor posta la colţurile mesei şi, cu frenezie, vor învârti masa, împingând de colţuri.
Cam în acelaşi fel se conduce şi ţara în acest moment şi, în loc să fie plătit un singur PDL-ist pentru înşurubarea becului, sunt plătiţi cinci. De aceea s-au şi tăiat salarii; de vină este operaţiunea de înşurubare a becului în PDL. Şi, deşi lefurile au fost sfârtecate cu 25 de procente, la buget nu se colectează chiar NIMIC, fiindcă toţi banii, dar toţi se duc în buzunarele celor patru PDL-işti care, cu frenezie, împing de colţuri, rotindu-l pe Boc în GOL.
Acum, à propos de PSD-işti, au avut şi aceştia, ca tot omul aflat la Putere, păcatele lor cât timp au guvernat, dar, măcar, nu râdea nimeni de ei c-ar fi fost proşti. Este ciudat cum cei mai intelectuali fii ai ţării puiază numai guverne de "tâmpiţi". (Scuzaţi vorba proastă; am cules-o din discursul domnului PDL-ist Cezar Preda care-i gratula pe cei aflaţi la un moment dat în studioul Realitatea TV cu termenii "inconştienţi, tâmpiţi şi criminali."
Criminală e prostia care ucide, iar victimele se prefigurează deja la orizont. În tot acest timp, în loc de orice răspuns, domnul Boc este rotit în gol.
vineri, 24 septembrie 2010
POLIŢIST, SUBSTANTIV
POLIŢIST, SUBSTANTIV
Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!
Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
