joi, 21 octombrie 2010

LAUDĂ CAPREI

VÂNĂTORUL VÂNAT


Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.

duminică, 10 octombrie 2010

PACIENTUL ROMÂN

PACIENTUL ROMÂN



Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.

Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!

marți, 5 octombrie 2010

CONTRADICŢIILE LUI BOC

A scris o teză de doctorat despre avantajele parlamentului bicameral, dar se pregăteşte să fie groparul unui astfel de parlament.
A făcut un doctorat şi mai face unul, dar este premierul care a dispus tăierea plăţii aferente acestui examen, transformându-l într-un titlu onorific.
A făcut studii de istorie şi de drept şi a ajuns profesor universitar. Deşi este profesor, a avut faţă de dascăli cea mai infectă atitudine.
Ne-a umilit? E puţin zis. Când un om este investit cu autoritate, în exerciţiul funcţiunii fiind, el poate fi dur sau nedrept; ça arrive. Având autoritatea de partea lui, nedreptatea devine decizie şi poate umili. S-a întâmplat în toate guvernările şi, vorba lui Funeriu, nimeni n-a murit din asta, fiindcă România n-a mai avut până la Boc un premier autist.
Ce se întâmplă sub autistul Boc este o escaladare a atrocităţilor. Cititorule, mi-e imposibil să mă uit la Boc ca la un om. Îl văd ca pe un cioclu vesel sau, măcar, impasibil, care a primit ca misiune - de la Băsescu, de la Isărescu, de la F.M.I. - să-i conducă pe români pe ultimul drum, el neavând niciun comentariu la această misiune şi nici voinţa sau capacitatea de a opera schimbări sau adaptări. Cu el în barcă, orice speranţă e interzisă. Cu el în barcă, doar proştii mai sunt optimişti, afară numai dacă optimismul nu este totuşi cumpărat.
Ca să revenim la tema articolului, deşi e profesor, domnul Boc i-a făcut pe mai toţi dascălii să plângă ochii premierilor ingineri.
Alte contradicţii?
Deşi e mic de stat, nu corespunde zicalei, fiind prost la sfat.
Deşi vrea să pară ferm, iar unii îl văd crud,e doar autist.
Deşi vrea să fie Premierul crizei şi al economiilor încrâncenate, sub stăpânirea sa s-au făcut cele mai aiuritoare cheltuieli bugetare (vezi articolele mele "Preşedintele "tutulor" cangurilor" din 26 iulie şi "Partidul Disperat al Lăcustelor" din 3 septembrie).
Deşi e mic de stat şi nu s-a aflat a fi sportiv, a finanţat cele mai multe săli de sport, stadioane şi patinoare.
Deşi a tăiat din salarii un procent enorm şi a făcut mii de disponibilizări, anul 2010 a adus cele mai reduse încasări la buget din ultimii 20 de ani. Asta, da, contradicţie! Urmează să-i impoziteze şi pe muncitorii zilieri cărora, odată cu banul, le va sfârteca stomacul şi viaţa. Parlamentarii Opoziţiei ar trebui să-l cheme în Parlament şi să-i ceară socoteală ce a făcut cu banii tăiaţi şi de ce are încasări la buget atât de mici, fiindcă până acum doar presa s-a mirat de furtişagul acesta practic nedisimulat; presa şi folclorul românesc modern: "Foaie verde de dai, n-ai/Ne furi Boc şi tot nu ai"
Deşi este cel mai impopular premier din câţi îşi mai aduc aminte românii să fi avut, a fondat cea mai ramificată dinastie, ajungând la Boc al V-lea cel Rău.
Deşi conduce cel mai detestat guvern şi, chipurile, trăim într-o democraţie, putând noi sancţiona prin vot pe cei ce ne dispreţuiesc, ne înfometează şi ne ameninţă viaţa, a reuşit să confecţioneze o curioasă majoritate parlamentară care, în frunte cu detestabila Roberta, cea mai parşivă fiică a ţării din ultimii 1000 de ani, conduce ţara cum făcea pe vremuri Marea Adunare Naţională; Roberta - O Nuţi CO2/A vremurilor noi.
E adevărat, Anastase a fost missă; dar şi Nuţi CO2 a fost savantă de renum e mondial. Mai trebuie doar ca poporul român "să recunoască valoarea acolo unde este" şi, dacă nu e, să dea cu recipientul de pământ. Nuţi CO2 ştie de ce. Şi ştie şi cum!
Deja aud în stradă lumea strigând: "Roberta, nu uita,/Va veni şi vremea ta!" şi "Locul lui Băsescu,/Lângă Ceauşescu!"
Contradicţia celor din jurul domnului Boc este că, deşi s-au proclamat cei mai democraţi, cei mai puri, cei mai cinstiţi şi cei mai intelectuali, s-au dovedit a fi cei mai hoţi, cei mai parşivi, cei mai dictatoriali şi cei mai modeşti intelectual din câţi au guvernat până acum.
Cititorule, dacă mai sunt şi alte contradicţii ale lui Boc, te aştept pe blogul meu să intri şi să le adaugi.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cum se înşurubează un bec pedelist?

La Congresul tinerilor social-democraţi s-a glumit şi s-au spus bancuri. Adrian Năstase, autorul celui mai bun blog în limba română (vezi articolul recent "Societatea: povara sau esenţa unui stat?" - excelent) a lansat un banc despre cum înşurubează PDL-ii un bec. Bancul mi s-a părut cam lung şi destul de greu de urmărit de către "intelectualii" din guvernul domnului Boc. Avem acolo specia de intelectuali cărora trebuie să li se facă semn când au voie să râdă, să vorbească, să gândească sau să ia pe loc repaus. Pentru că mai toţi membrii PDL şi, hotărât, toţi intelectualii lui Băsescu stau, obositor de mult, în poziţie de drepţi, îmi face plăcere să citez pentru cititorii mei explicaţia DEX-ului la sintagma "pe loc repaus": "comandă militară indicând ieşirea din poziţia de NEMIŞCARE a soldatului şi adoptarea unei poziţii MAI LIBERE".(s.n.)Sigur, între politicienii portocalii şi intelectualii de aceiaşi culoare, politicienii sunt cei de la care poţi aştepta să se trezească într-un târziu şi să ia atitudine. În ce-i priveşte pe intelectualii portocalii, aceştia "vor rezista prin cultură" chiar şi după ce se vor trage în stradă primele focuri de armă, admiţând că s-ar mai uita atunci sau că se uită acum cineva în gura lor. Dar lor nu le pasă: şi-au creat armate întregi de oameni plătiţi cu banii furaţi de la bugetari care să scrie, să se laude între ei şi să se năpustească, precum lăcustele pe lanul de grâu, pe forumul jurnaliştilor şi politicienilor din Opoziţie, care, în sondaje, sunt mult mai bine plasaţi decât Puterea şi atunci de unde atâta înverşunare din partea unor "simpli cititori", pe gratis?!?
Nu am notat bancul spus de domnul Năstase, dar voi scrie aici altul despre cum înşurubează PDL-ii un bec. La domnul Năstase intrau în acţiune zece PDL-i, eu am redus numărul lor la cinci: unul se suie pe masă şi, cu încrâncenare, ţine becul fixat în dreptul duliei. Dacă acela este domnul Boc, pe masă se pune şi un scaun pentru ca micul Boc să ajungă la dulie. Alţi patru PDL-i se vor posta la colţurile mesei şi, cu frenezie, vor învârti masa, împingând de colţuri.
Cam în acelaşi fel se conduce şi ţara în acest moment şi, în loc să fie plătit un singur PDL-ist pentru înşurubarea becului, sunt plătiţi cinci. De aceea s-au şi tăiat salarii; de vină este operaţiunea de înşurubare a becului în PDL. Şi, deşi lefurile au fost sfârtecate cu 25 de procente, la buget nu se colectează chiar NIMIC, fiindcă toţi banii, dar toţi se duc în buzunarele celor patru PDL-işti care, cu frenezie, împing de colţuri, rotindu-l pe Boc în GOL.
Acum, à propos de PSD-işti, au avut şi aceştia, ca tot omul aflat la Putere, păcatele lor cât timp au guvernat, dar, măcar, nu râdea nimeni de ei c-ar fi fost proşti. Este ciudat cum cei mai intelectuali fii ai ţării puiază numai guverne de "tâmpiţi". (Scuzaţi vorba proastă; am cules-o din discursul domnului PDL-ist Cezar Preda care-i gratula pe cei aflaţi la un moment dat în studioul Realitatea TV cu termenii "inconştienţi, tâmpiţi şi criminali."
Criminală e prostia care ucide, iar victimele se prefigurează deja la orizont. În tot acest timp, în loc de orice răspuns, domnul Boc este rotit în gol.

vineri, 24 septembrie 2010

POLIŢIST, SUBSTANTIV

POLIŢIST, SUBSTANTIV

Se-ntâmplă ceva în ţara lui Băsescu. Nu-i pace sub castani. Ce decepţie ! După ce s-a lucrat atâta la adormirea populaţiei ! După ce au curs atâţia bani şi atâta cerneală pentru amorţirea oricărui nerv şi pentru anihilarea oricărui spirit al revoltei !
Poporul trebuia să stea în picioare şi să aplaude în poziţie de drepţi minunatele măsuri de austeritate ce ar fi urmat să ne îmbrâncească pe cele mai înalte culmi ale modernizării. Las la o parte faptul că aceste măsuri nu au nici cea mai mică logică sau că se contrazic între ele şi că diferenţa uriaşă între vorbe şi fapte a fost probată de mai multe ori. Despre altceva vreau să vorbesc astăzi; despre faptul că poporul român devine tot mai puţin previzibil pentru intelectualii înciorecaţi ai lui Băsescu. Se pare că România n-a fost a lui Geoană, nu e a lui Băsescu şi nu va fi a Albei ca Zăpada. Acum că ne-a fost luată până şi Punguţa cu doi bani, acum că au lăcomit până şi la banul nostru sărac pentru a-şi menaja conturile lor, ACUM trebuie să plătească. Fac parte din acea fracţiune de popor care nu-şi va găsi liniştea până nu-şi va redobândi „punguţa” furată. Ca şi „boierii mari” din poveste, CEI CARE NI SE OPUN ACUM RISCĂ SĂ PIARDĂ TOT. Istoria o scriem noi, nu sceleraţii care ne asupresc şi nici mulţimea cacă-vacă ce încă li se supune.
În ciuda unor lideri de sindicat nehotărâţi, protestele au început pe 21 septembrie; şi au început cu dreptul. Oamenii n-au mai ieşit în stradă să joace pinguinul, ci ca să-şi strige brutal nemulţumirea. Vorbesc acum foamea şi disperarea unor oameni care realizează că sunt sacrificaţi. Sacrificaţi asemenea unor vite la abator; cei care rămân în picioare îşi văd propria soartă în cei care sunt tăiaţi. S-a început cu handicapaţii fizic lăsaţi să moară în casele lor; nici ei , nici îngrijitorii lor nu mai văd un ban; sunt încălcate grosolan drepturile omului şi nicicând ONG-urile care făceau atâta caz cândva pentru o pisică nu au fost mai silenţioase. Se continuă cu cei foarte bolnavi şi săraci care se vor stinge lent, fără medicamente şi fără asistenţă socială; urmează cei săraci şi fără energie în ei, incapabili să găsească soluţii sau să se revolte şi, în sfârşit, noi, cei care vom muri pe baricade, cu imensa satisfacţie de a nu ne fi resemnat şi de a nu fi consimţit la ordinea socială impusă de nişte sceleraţi şi de slugoii lor puşi la-ngrăşat în vremuri de criză. Vom muri cu imensa satisfacţie pe care ţi-o dă dispreţul faţă de cei pe care nu-i accepţi nici măcar de frică; cei pe care nu-i accepţi aşa cum nu poţi tolera proximitatea gunoiului.
Puterea şi uneltele ei încearcă să intimideze şi să facă zel. Pe 21 septembrie un demonstrant a împuns cu un steguleţ un jandarm; reacţia gorilei guvernamentale a fost cu totul disproporţionată: a ripostat cu gaze lacrimogene! Dacă îl lovea pe demonstrant nu era mai grav. Reacţia gorilei denotă brutalitate şi incompetenţă, dacă nu cumva jandarmul a trădat ordinul ascuns de a-i intimida pe demonstranţi. Nicăieri în lumea democrată nu se ripostează cu gaze lacrimogene împotriva unui singur demonstrant.Gazele lacrimogene se folosesc pentru a dispersa o mulţime furioasă. Dacă un singur om este agresiv, acesta este imobilizat prin metode specifice, fără a periclita sănătatea lui şi a celor din jurul lui cu gaze lacrimogene. Incompetenţa guvernului Boc pare să le afecteze şi pe gorilele lor. Victima ar trebui să-l reclame pe jandarm, iar acesta să răspundă penal pentru folosirea nejustificată şi abuzivă a gazelor lacrimogene.
Dar momentul de vârf al acestei prime săptămâni de proteste l-a constituit mitingul poliţiştilor de vineri, 24 septembrie. Ca şi pe 24 mai, „intelectualii în uniformă”, cum i-a numit însuşi Băsescu, au fost cei mai hotărâţi şi cei mai demni. Ca profesor pot să confirm că foarte mulţi elevi instruiţi s-au dus în ultima vreme la Academia de Poliţie. În plus, poliţiştii sunt prin definiţie nişte oameni complecşi, un bun poliţist trebuind să aibă şi să dovedească şi ceva din abilitatea infractorului, şi ceva din fermitatea şi nervul demonstrantului, dar şi ceva din seriozitatea şi rigoarea omului de ordine. Toate aceste calităţi le-au dovedit cu asupra de măsură poliţiştii protestatari.
Dar ei au mai demonstrat ceva; ceva foarte important: că a fost imposibil să fie îndoctrinaţi, că au rămas oameni, oameni pe Dumnezeul lor, că nimeni nu le-a putut suci mintea, că nu pot fi instrumentaţi împotriva poporului din care fac parte, că sunt cinstiţi şi dintr-o bucată şi că nu au nostalgia îndoctrinării.
Dar ei au mai demonstrat ceva: că protestul lor nu a fost formal, că sunt tenace şi că vor să finalizeze. Pentru că nu au reuşit să aibă un dialog cu autorităţile guvernamentale, ei nu au plecat resemnaţi acasă, ci în coloană spre Cotroceni. Neobţinând dialogul nici aici, ei tot nu s-au resemnat, ţinând morţiş să finalizeze şi atunci şi-au scos caschetele de pe cap şi le-au aruncat demonstrativ pe gazonul Satrapului de la Cotroceni. Caschetele acelea sunt o emblemă a autorităţii; autoritatea lor fiind dispreţuită şi umilită de cei care conduc ţara în acest moment, purtarea caschetei umilite nu mai are sens. N-a fost un gest impulsiv, ci unul plin de miez, singurul lucru întâmplat în ultimii ani în România pe care s-ar merita să-l aplaudăm în picioare!
Fiindcă ei, poliţiştii, au mai dovedit ceva, şi anume: curaj. Este PRIMUL gest de curaj, de nesupunere şi de nonconformism care se face în România de la declanşarea ridicolei, maladivei şi gâfâitei dictaturi Băsescu-Boc. Poliţiştii care, prin nesupunere, riscă mai mult decât civilii în lupta pentru respectarea drepturilor democratice şi anume: dreptul la viaţă, dreptul la muncă şi dreptul la practicarea în condiţii demne a meseriei, au fost primii sindicalişti care au oferit exemplul unei demonstraţii demne, în care resemnarea nu a fost acceptată.
Eu vreau să le mulţumesc, cu toată recunoştinţa de care sunt în stare,
pentru faptul că au eliberat poporul român de conştiinţa vinovată a pasivităţii şi a resemnării şi să-i asigur de tot sprijinul, toată stima şi simpatia mea. Voi fi alături de ei fizic şi psihic. Ziua de azi, 24 septembrie 2010, a fost cel mai nobil moment din 2004 încoace, de când gelatina portocalie s-a revărsat peste ţară, sufocând-o, iar eu îmi petrec noaptea scriind despre această zi, ca nu cumva momentul acesta atât de important să treacă neglijat.
Reacţia celor doi lideri ai opoziţiei – Ponta şi Antonescu – a fost şi ea deosebit de promptă, cei doi fruntaşi simţind şi ei că, în sfârşit, „se mişcă ţara” şi că momentul e important; e unul de cotitură, deschizător de speranţe şi zări noi. Românii nu mai sunt imobili, de bine, de rău, gheaţa s-a spart şi apele pot, în sfârşit, să se reverse.
Hai să mai spunem că, în acest început de revoltă, intelectualitatea română, având şi ea, în majoritatea cazurilor, leafa sfârtecată, nu are absolut niciun merit. Intelectualitatea românească poartă tristul stigmat de a sta în poziţie de drepţi mai mult decât poliţia, rivalizând cu armata la statutul de cea mai supusă civic instituţie. Eu nu mă tem de Poliţie: n-am făcut niciun gest antisocial de care să-mi fie ruşine. Dar mi-e scârbă de cuvintele cu care s-a tras în noi dinspre presa lui Băsescu şi de tunurile cu care se va trage în noi dinspre armata lui Băsescu.
În condiţiile nou-create, domnii parlamentari nu prea mai au loc de-ntors. Tare mult le-ar fi plăcut şi lor alegeri la termen, să-şi sugă osul liniştiţi până în 2012; să-i prindă sfârşitul lumii sătui! E adevărat, un parlamentar mănâncă cât trei români simpli, fără să se întrebe dacă românii simpli consimt la această împărţire a hranei.
Parlamentarii, spuneam, nu prea mai au loc de-ntors. UDMR-ul trebuie să se decidă dacă este cu ungurii care l-au trimis în Parlament, sau cu Puterea împotriva ungurilor; în timp ce UNPR-ul, ca orice târfă, are o dublă deschidere: spre partenerul extraconjugal – Puterea – şi spre „mangafaua” lăsată acasă – partidul abandonat. Există suspiciunea că partidul abandonat (mangafaua) supervizează aventura târfei, nedorind, în majoritatea cazurilor, alegeri anticipate şi pierderea situaţiei călduţe de parlamentar, plus o infinitate de calcule egoiste care îi determină pe mulţi parlamentari să se pronunţe public împotriva protestelor. Ca şi cum protestele ar fi o delicatesă! Acestor parlamentari trebuie să le intre-n cap că opoziţia va fi prima vinovată de căderea moţiunii de cenzură şi că situaţia se poate agrava suficient de mult încât să pună în pericol parlamentarismul în România.
Lăsaţi calculele de pântec, mărunte şi dezgustătoare, înţelegeţi, dracului, că ţara arde, chemaţi târfa interparlamentară la ordine şi treceţi moţiunea de cenzură cât nu e prea târziu, stimabililor!

duminică, 12 septembrie 2010

Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii

JOCUL DE-A REMANIEREA ŞI ALTE PERIPEŢII




Am fost şocată să citesc în presă tot felul de interpretări la remanierea de nimic care s-a făcut la Palatul Victoria ; interpretări care mai de care mai psihologice, mai « sado-maso », mai conspirative, mai şoptite, mai fanteziste. Uitându-mă bine la relaţia Băsescu-Boc (B-B) sunt tot mai convinsă că cei doi vor ieşi din istorie împreună. Domnul Boc este portavocea domnului Băsescu (vezi articolul meu « Preşedintele « tutulor » cangurilor I – Incompetenţa la putere ». D-l Boc este idealul de colaborator şi cel mai frumos vis al domnului Băsescu, este ce şi-au dorit toţi dictatorii, este obedienţa întruchipată.
Dar există ceva nou în jocul Puterii în ultima vreme: o anumită nerăbdare de a înlocui pâinea cu circul, o anumită apetenţă pentru spectacol şi pentru regie. Este adevărat că mai nimeni nu mai are chef să meargă la teatru acum când viaţa bate chiar şi filmul şi când ai circ social în fiecare zi , pe gratis.
Pe scurt, lumea aştepta o schimbare de tactică în cadrul guvernării. Corifeii guvernanţilor, care se află la Cotroceni, nu sunt în stare de nicio schimbare, nu îndreptăţesc nici cea mai mică speranţă, dar au, în schimb, fantezie: pentru a distrage atenţia propun şarade cu Albă ca Zăpada, Punguţa de doi bani şi Capra cu trei iezi, fac scenarii de remaniere sau propun ghicitori de genul: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte un mogul pe stradă/ Acuzat, chiar cu mânie,/ Că din mândra Românie/ A trimis, prin bănci ciudate,/ Bani în ţări îndepărtate./ Ghici ghicitoarea mea/ În a cui epocă trăia?”
(Răspuns: Trăia într-o epocă foarte asemănătoare cu cea a întunericitului nea Ceaşcă. Ca şi domnul Băsescu, tovarăşul Nicolae Ceauşescu refuza orice schimbare de scenariu, încredinţându-ne la fiecare adunare populară că „România nu va abandona niciodată calea socialismului victorios”, tot aşa cum astăzi emulul dumnealui, „marinelul”, ne asigură că nu ne vom abate de la „măsurile de austeritate” la care nu mai ştie să adauge nimic.)
... Şi totuşi, România a abandonat „calea socialismului victorios”. A fost ultima ţară europeană, fostă comunistă care a făcut-o, dar, ajutată şi impulsionată de un pastor reformat ungur, a făcut-o, totuşi. Acum Băsescu şi ai lui guvernează cu ajutorul ungurilor.
Ce ruşine pentru „minoritatea imperială” maghiară!
Să fiu în locul ungurilor din Harghita şi Covasna, m-aş jura pe bloguri – cât mai sunt tolerate blogurile în acest Iran european care este România lui Băsescu, tot mai mult a lui şi tot mai puţin a noastră, în care pe zi ce trece simţi cum îţi fuge ţara printre degete – că nu voi mai vota niciodată U.D.M.R. Este aceasta o uniune de hulpavi care au promis şcoli şi universităţi în limba maghiară, au promis autonomie şi nu au oferit decât salarii ciuntite, un Ţinut Secuiesc în care unguri şi români mor ca muştele seceraţi de boală şi de sărăcie şi, în loc de orice consolare, ameninţarea şi chiar certitudinea că va fi şi mai rău.
Pe PDL-işti îi înţeleg în lăcomia lor: s-ar putea să nu mai prindă Parlamentul. Ţărăniştii au avut această soartă crudă şi n-au făcut, nici pe departe, atâta rău; au plătit, de fapt, lipsa de maturitate democratică, a lor şi a noastră. Am fost prea tineri şi unii, şi alţii.
Pentru prima dată însă românii se confruntă cu cinismul exacerbat şi cu neruşinarea guvernanţilor, numiţi impropriu guvernanţi, ei fiind resimţiţi tot mai mult ca nişte stăpâni odioşi şi detestaţi. Adevăraţii guvernanţi mă slujesc pe mine şi interesul ţării. Aceştia nu fac dcât să pună în practică programe de exterminare a noastră.
Pe UDMR-işti nu-i înţeleg în lăcomia lor. Lăcomia de-acum s-ar putea să le pericliteze prezenţa în Parlament, după alegerile viitoare. Ar trebui să ţină cont că nu există partid politic care să fi colaborat cu Traian Băsescu şi să nu fi ieşit din colaborare şifonat, murdărit şi cu aripile arse. Exemplu: ţărăniştii au colaborat cu PD şi cu Traian Băsescu şi au ieşit definitiv din orice joc. UDMR-ul are toate şansele să împărtăşească aceiaşi soartă, cu atât mai mult cu cât ungurii sunt mult mai radicali decât românii.
În plus, UDMR-ul ar da o bună lecţie de fermitate şi disciplină politică partidelor de opoziţie din România care, după ce se câcâie atâta să depună o moţiune de cenzură, s-ar vedea apoi cu ea trecută cu sprijin UDMR-ist. Băieţii din UDMR ar trebui să se gândească şi la viitoarele alegeri, nu doar la osul care le pică acum de la îmbelşugate mese şi guri portocalii. Ungurilor de rând nu le place să se uite la ei cum sug osul acela. Ungurii de rând flămânzesc şi ei alături de români, bebeluşi unguri vor arde mâine-poimâine prin maternităţi din Harghita, iar dumneavoastră, domnilor parlamentari, vă veţi ospăta şi în alte legislaturi, nu trebuie să îngurgitaţi acum cât pentru o viaţă. Iar, dacă nu vă veţi mai ospăta, veţi trăi pur şi simplu în acea Românie pe care aţi amenajat-o pentru noi – români, unguri şi de alte naţionalităţi. Ce, nu vă place? E după chipul şi asemănarea dumneavoastră! Care-i problema?
Dar să ne întoarcem la mult trâmbiţata remaniere.
Pentru că era atât de clar că românii s-au săturat de Boc şi fiindcă Băsescu nu poate renunţa la „visul lui din toate mai frumos”, s-a hotărât să se pună în scenă „Jocul de-a remanierea”.
Deşi „Băsescu are intelectuali”, e lucru clar că printre ei nu se numără niciun regizor; pentru că nu s-a văzut în „ piesă” nicio concepţie regizorală. Întâmplător, cititorule, eu sunt un om destul de dus la teatru. Ştiu să disting între o montare corectă, conformistă, îndrăzneaţă, neconvenţională, revoluţionară. A acestora n-a fost de niciun fel. Abia dacă au apucat să-şi împartă rolurile, abia dacă au ştiut cine ce joacă. Nu au talent şi nici stil, nu au decât o mare poftă – satisfăcută – de a-şi trăi politic viaţa.
Ajuns aici, fiecare comentator şi-a făcut propria lui naraţiune de roman psihologic. Unii au vorbit despre un Băsescu „sfidat”. De cine, domnilor, de Boc?! Să fim serioşi! Este suficient ca El Lider Maximo să se uite cruciş la Premier pentru ca fiul Anuţei din Răchiţele să înceapă să recite, pe binecunoscutul ton solemn, impropriu trăirii directe, ultima lecţie învăţată. Nu este o relaţie de complementaritate, este una de subordonare. Complementaritatea nu implică numai încredere, implică şi egalitate, putând să dezvolte, e adevărat, pe parcurs, sfidări şi vicleşuguri.
Carevasăzică, domnul Băsescu ar fi dorit o depunere de mandat. Domnul Boc ar fi năpârlit brusc şi ar fi fost de altă părere decât Preşedintele său. Este varianta îmbrăţişată de toţi ziariştii susţinători ai Puterii, inclusiv de cei care lucrează discret, dar tot cu andrele portocalii.
Cititorule, această variantă este o prostie. Ori de câte ori a existat tensiune între palate (vezi Iliescu-Roman sau Băsescu-Tăriceanu), ea a fost vizibilă de la bun început, apoi s-a extins, a căpătat amploare şi durată şi s-a derulat între două forţe ciudat de egale. Cititorule, pun pariu pe ce vrei dumneata că în cazul pretinsei opoziţii Băsescu-Boc nu va exista nicio extensie. Este extrem de puţin probabil că domnul Băsescu controlează atât de puţin partidul încât să nu fi putut provoca o cădere de guvern, dacă ar fi vrut. Este foarte puţin probabil că Domnia Sa nu ar mai controla decât cele nouă cadâne din serai, care au votat pentru depunerea mandatului.Domnul Băsescu are psihologie de tiran asiatic. Este incapabil să fie un mediator, să joace abil pe mai multe fronturi, pe care să le controleze doar parţial. Domnia Sa îşi conduce partidul la victorie sau îl sugrumă. Nu îşi vor supravieţui unul altuia. Traian Băsescu este asemenea lui Sardanapal, despotul asiatic, imortalizat de Delacroix care, în faţa duşmanilor şi a înfrângerii, pune să-i fie ucise toate cadânele şi tot ce-i aparţinuse, pentru ca nimic să nu-i supravieţuiască. Şi pictorul insistă duios, dar şi insidios, pe odalisca blondă din centrul tabloului, dar şi al seraiului, cea mai apropiată sultanului.
Speer avea să spună la Procesul de la Nürnberg că, în faţa înfrângerii iminente, Hitler nu a făcut nimic pentru a proteja Germania şi vieţile germanilor.Dimpotrivă.
După ce s-a servit poporului, de bine, de rău, o remaniere, ca şi când aceasta ar ţine de foame, este cazul să se treacă, şi grabnic, la lucruri mai serioase, cum ar fi arestarea unui mogul. Domnul Berceanu, după ce nu s-a priceput la şosele, se pricepe acum la regie şi regretă că nu a văzut cătuşe la mâinile mogulului...
No comment.
Dar haideţi să-ncheiem articolul într-o notă optimistă.
Vistieria Statului fiind goală-golicică, în privinţa umplerii ei, se conturează trei atitudini: liberală, social-democrată şi portocalie:
Liberalii propun reducerea cotei unice la 10% şi acordarea de facilităţi investitorilor, pentru ca economia românească să fie atractivă. Odată umplută vistieria s-ar găsi bani şi pentru nevoile sociale, iar FMI n-ar mai fi decât o amintire urâtă. Metoda a fost experimentată cu destul succes în ţările vecine şi prietene: Ungaria şi Bulgaria.
Social-democraţii propun metode care presupun mai mult control al resurselor: impozitare progresivă şi TVA sporită la produsele de lux.
Cele două partide ar trebui să se mai gândească şi la evaziunea fiscală, nestingherită în România, despre care vorbesc destul de puţin. Îngrădirea evaziunii fiscale ar fi o metodă extrem de eficientă de umplere a vistieriei, dacă vistieria e cea care ne preocupă.
Dar Partidul Disperat al Lăcustelor, ce vrea el? La ce s-a mai gândit? Ce mai taie domnul Boc?!
Cititorule, n-o să-ţi vină să crezi! Am aflat şi eu cu stupoare şi-ţi spun doar dumitale: ăsta e un veritabil atac împotriva ţiganilor. Ai ghicit, cititorule, domnul Boc se pregăteşte să impoziteze ghicitul, că tocmai ţigănia salvează România! Se va umple ţara de blesteme, cititorule; nimeni până acum n-a îndrăznit să pună un astfel de impozit. Să recunoaştem că are şi Boc bărbăţia lui; dar eu nu m-aş pune cu pirandele, mânca-ţi-aş, nu m-aş pune cu pirandele! Dar premierul tăierilor nu poate să facă altceva şi, până la urmă, orice pasăre pre limba ei piere.
Iniţiatorul bărbăteştei legi este deputatul portocaliu Alin Popoviciu, care era prezent în emisiunea „Ora de foc”, de la Realitatea TV, când s-a discutat proiectul Domniei Sale şi când pirandele şi-au strigat nemulţumirea la telefon.
Politicienii portocalii şi-au concentrat tirul pe talente: pe artişti şi pe clarvăzători. Ţiganii sunt de două ori loviţi pentru că ei sunt şi una şi alta. Cu artiştii nu a fost greu de loc. Aceştia s-au aşezat cuminţi, poate cam prea cuminţi la coadă sau la cozi, Cultura fiind, după Armată, segmentul socio-profesional unde se stă cel mai mult în poziţie de drepţi în România, obedienţa fiind mult mai necesară artistului decât originalitatea. Dar nici de rigoare nu pot fi acuzaţi: în condiţiile în care există în România masive uniuni de creaţie, organizate după model sovietic, era de aşteptat ca protestul să se facă în numele acestor uniuni, care sunt, de fapt, structuri sindicale, or, nici vorbă de-aşa ceva. Protestul s-a făcut în nume personal, orgolios sau plângăcios, fără ecou în societate.Aspectul cel mai lamentabil s-a produs când unii artişti au declarat că sunt de-acord să plătească – vai! – ei plătesc cu drag, „numai să nu fie umiliţi în halul ăsta.” Chiar dacă nu avem tradiţia sindicală a Franţei sau a Greciei, chiar dacă eşti servil politic, un minim suflu vital te-ar fi ajutat să-ţi pledezi propria cauză, să-ţi susţii propriul interes, să refuzi simbolic să plăteşti noi taxe, când ştii că ai plătit deja impozitul pe venitul global şi că ţi-a fost sfârtecat un sfert din leafă. Mie nu-mi pasă de „creatorii” României, dar acest exces de pupincurism ne cauzează nouă tuturor, încurajând guvernul Boc să pună noi şi demenţiale taxe şi făcându-i pe politicienii din opoziţie să regrete că, atunci când erau la putere, nu au tuns oaia mai din carne, că oricum nu zbiară, vai de capul ei. Nici măcar la vârf, sau la ceea ce se consideră a fi vârf, românii nu sunt suficient de inteligenţi să înţeleagă că democraţia este un concert în care fiecare îşi cântă partitura lui şi se impune acela care cântă mai bine, dar fără să se poată lipsi de colaborarea celorlalţi. La noi nici măcar nu se impune cel care cântă mai bine, ci cel care trage cu arcuşul mai năpraznic.
Dar ceea ce a mers atât de lin cu artiştii s-ar putea să întâmpine oarece dificultăţi cu clarvăzătoarele. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, ţigăncile nu pot fi ţinute în poziţie de drepţi şi nici nu cred că pot deprinde sportul ăsta naţional. Şi ca femei, şi ca ţigănci sunt... subversive.
Auzind ce le aşteaptă, Maria Câmpina a protestat în direct, la Realitatea TV, în numele tuturor pirandelor ghicitoare.A trecut la ameninţări cu blesteme de moarte. Am înţeles că va avea loc o reuniune walpurgică la care va participa fruntea vrăjitorimii din România: 80 de ţigănci clarvăzătoare, puse pe acţiuni vindicative. Efectul vrăjilor va începe să se vadă peste vreo şase săptămâni, în jur de 25 octombrie, cam când vor opozanţii să pună moţiunea de cenzură. Atâta s-au câcâit că le vor lua pirandele tot meritul.
Fetelor, contez pe voi! Dacă nu voi, atunci cine?!
Fetelor, Maria, Sultana, Mercedesa, vă ţin pumnii! Sunt alături de voi. E dreaptă acţiunea voastră. Hoţii vor să ne bea sângele!
Am aflat „pe surse” care vor să-şi păstreze anonimatul că incantaţiile vor viza chiar relaţia socotită indestructibilă Băsescu-Boc. Una din vrăjitoare s-a lăudat că: „Ţi-l usuc/ Ca pe-un uluc,/ Nici în zi şi-n noapte nici/ Somnul pe-al lui stor de geană/N-o să fie cu lipici./ Ca un blestemat să geamă,/ Perpelit, lihnit, sfrijit;/ Săptămâni de nou’ ori nouă/ Să-l tot fulgere, să-l plouă,/ Zbuciumat dar ne-necat/ De furtună legănat./ Ia ghici tu, ce-am io aici?
Oana Stancu: Să văd, mă lasă!
Maria: E un deget de cârmaci/ Înecat în drum spre casă.”
Fetelor, voi sunteţi ultima mea speranţă. Vreau să fiarbă sângele-n vine, să clocotească apa în ceaune şi, cum ard focurile pe malul bălţii mâloase, străpunse pieziş de cornul de lună, aşa să arză ochii şi creierii celor care pun biruri strâmbe şi împovărătoare şi celor care iscodesc telefoanele şi calculatoarele noastre, văzând ce nu lor le-a fost destinat să vadă.
Aşa să dea Sfânta Walpurgis! Iscodindu-ne telefonul şi calculatorul, hoţii vor să ne fure până şi dreptul la viitor. Arde-le-ar Dumnezeu ochii şi creierii şi mânca-le-ar apa cenuşa şi numele!
Maria, Sultana, Mercedesa, contez pe voi, fetelor! Să afle toţi netrebnicii că există blestem!
Pe Maria o aud deja răspunzând:
„În ceaun pe târcolite/ Puneţi maţe otrăvite.”
Sultana se grăbeşte să adauge:
„Muşchi de şarpe din băltoace,/ Fierbi în oală şi te coace/ Cu o limbă de dulău,/ Ac de şarpe orb şi rău!/ Limba viperii-nfurcată,/ Ochiul guşterului, iată,/ Şi un deget de brotac,/ Lâna de pe liliac,/ Din şopârlă un picior,/ Peana cucuvăilor,/ Fiarbă vraja ce nu iartă,/ Ca din iad fiertura fiartă.”
Toate trei ţigăncile recită-n cor: „Toarnă-i, toarnă-i, zoru-i mare,/ Foc şi clocot la căldare!”
Zoru-i mare, fetelor, într-adevăr, că la sfârşit de octombre, pun ăştia moţiunea şi nu mai vreau să aibă motiv să spună că ei vor, dar iar nu le iese; că, fără ajutorul vostru, e clar că nu fac nimic.
Ce vreţi, domnilor, sunt câţiva sau câteva care nu stau „Drepţi!” în România!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Epoca Băsescu şi "Epoca Lumină" - similitudini

I. Ex-miniştrii Videanu şi Şeitan s-au lăudat că ei s-ar descurca chiar şi cu 1500 roni pe lună. Las la o parte că majoritatea bugetarilor primim mai puţin şi mă gândesc că, în epoca precedentă, zisă "Epoca Lumină", Nuţi Ceauşescu şi Nicolae cel Mare filozofau adesea între ei.Folclorul naţional s-a îmbogăţit impresionant cu mostre din gândirea lor. Cititorii mei mai tineri trebuie să afle că cei doi dictatori comunişti nu primeau salariu, ca toţi oamenii, ei beneficiind de nişte fonduri speciale, practic inepuizabile.
Într-o bună zi cu soare, Nuţi Ceauşescu a renunţat la obişnuitele ei experienţe macromoleculare şi a cugetat astfel:
"Vezi, mă, Nicule, ce bine trăim noi, ăştia, de n-avem salar, darămite ăia care au salar."


II. Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi pe CV Domnului Boc?
Eu, da.
Aflaţi că domnul Boc este dublu-licenţiat: a studiat istoria şi dreptul. Pân-aici toate bune, dar domnul Boc a făcut şi două doctorate. Cu ocazia primului doctorat, a aprofundat avantajele parlamentului bicameral. Între timp domnul Boc şi-a schimbat convingerile şi s-a apucat de un nou doctorat. În prezent domnul Boc este doctor şi doctorand, calitate în care explorează sârguincios noua dumisale iubire: parlamentul unicameral, via Băsescu.
Toate aceste iubiri succesive ale domnului Boc îmi trezesc mie nostalgice amintiri despre un fost peţitor de-al meu, din prima tinereţe, despre care mi s-a vorbit astfel:
"E băiat bun, e inginer, are o pereche de blugi originali şi-şi mai ia unii."