Imediat după Revoluţie a început la Televiziunea română moda telenovelelor. Una dintre primele telenovele care s-au dat la noi şi care s-a bucurat de o popularitate deosebită a fost "Sclava Isaura", în limba portugheză şi cu acţiunea situată, evident, în America Latină. M-am uitat la câteva episoade cu un ochi, nu stăteam expres la televizor, dar îmi făceam de lucru în faţa ecranului, obsedată cum am fost dintotdeauna de Comerţul triunghiular şi de căznita abolire a sclaviei care s-a tot reglementat şi nu s-a terminat pe durata a două secole.(vezi articolul meu "Revolta de pe Bounty", din 26 martie 2010, capitolul "Comerţul triunghiular")
Ca toţi europenii, noi, românii, ne uităm la telenovele amuzaţi şi cu un aer de superioritate. Superioritatea ne vine de la sistemul socio-politic democratic care ne este carateristic, chiar dacă nu întotdeauna garantat real, iar amuzamentul cred că se justifică prin detaşarea pe care o resimţim în faţa conflictelor şi abuzurilor incredibile care se descriu acolo. Ne simţim protejaţi de ele. O fi acolo, la ei. La noi, nu se poate! Noi avem legi care, ce e drept, se respectă şi nu prea, dar, mai ales, avem cutume democratice,încetăţenite, avem echilibrul în sânge! La noi, aşa ceva nu se poate!
Oare?
Sunt idei pe care le-am revizuit pentru prima dată în 2009, când Ministrul de atunci al Învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu, a ridicat timid perdeaua plină de praf de pe afacerile scandaloase, subîntinse de aşa-numitul învăţământ universitar privat. Doamna Ministru a fost susţinută atunci, de formă, de mai mulţi intelectuali grupaţi în comitete şi redacţii. După ce dânsa s-a retras, indignarea acestora a amuţit şi a fost îngropată fără cruce pe mormânt, ca şi când n-ar fi trăit niciodată. S-au întors toţi pe la treburile lor, inclusiv mentorii învăţământului universitar privat, care şi-au continuat nestingheriţi, ba chiar încurajaţi, ba chiar bătuţi prieteneşte pe umăr şi pe burtă, afacerile lucrative.
Dar intervenţia doamnei Andronescu tot a scos ceva la iveală: un număr uriaş de absolvenţi cu diplomă ai unor astfel de "universităţi", provenind preponderent de la "Spiru Haret", fără să se poată justifica când, unde şi pe ce baze îşi trecuseră examenele, mai ales în cazul "învăţământului superior privat la distanţă". Da, nepoate, ai auzit bine, "la distanţă".
"Se practică peste tot în lume", vor sări "portocaliii" ca gaiţele, cu ciocurile lor, gata să ridice şi să albească orice.
Da, se practică în multe părţi, dar nicăieri ca la noi!
La noi, multe "universităţi" particulare sunt de fapt firme de fabricat diplome pentru oameni cu bani mulţi şi minte puţină.
Când, acum câţiva ani, s-a pus problema creării primelor unversităţi private în Franţa, francezii au demonstrat în stradă în număr mare, demascând cumpărarea şi coborârea în derizoriu a competenţei. La noi, las la o parte că nu se demonstrează, că românii ies şi stau la coadă, nu la mitinguri, dar şi mass-media din România au tăcut mâlc cu privire la demonstraţiile din Franţa. De ce?!? Toate televiziunile străine au relatat şi au transmis imagini de la aceste evenimente. La noi, vorba lui Napoleon, "cu o astfel de presă, nici nu se afla c-am pierdut Waterloo."
Interesantă este şi atitudinea Preşedintelui Băsescu, care a găsit de cuviinţă să vorbească, în cazul doamnei Andronescu, de atitudine duşmănoasă faţă de mediul privat.
Are vreo logică?
Evident, niciuna.
Şi nu este prima dată când Preşedintele sau vreun ins din suita portocalie sfidează orice logică. A demasca cu probe nişte nereguli grave din învăţământul universitar privat, care periclitează buna funcţionare a corpurilor de profesionişti şi care viciază libera concurenţă pe piaţa muncii, unde totul devine cumpărabil, nu are nicio legătură cu atitudinea generală faţă de mediul privat, atitudine care depinde de calitatea mediului privat şi de cât de util reuşeşte el să se facă. Şi care poate varia în funcţie de context. Dar, cititorule, este o prostie să aduci contraargumente unui... portocaliu; o prostie şi o pierdere de timp. Ei nu vor să convingă, ei vor să domine. Ei nu vor să dezbată, vor să-ţi închidă gura. De aceea împart lumea în supuşi şi duşmani. Supuşii sunt de două feluri: activi (activiştii pe care-i folosesc pentru propagarea şi impunerea propriei politici) şi umili (legumele pe care calcă şi pe care nu le pasă că le strivesc). Mă gândesc că, din fericire, legumele nu mai simt nimic. Că, de-ar simţi ceva, ar ţipa dracului!
Dar hai să nu uităm subiectul postării noastre: învăţământul superior privat din România, care nu este, evident, în întregime cangrenat, dar nici nu e timpul trecut. Ruşinos e faptul că avem cel mai mare număr din lume de absolvenţi pe bani de învăţământ superior. Dacă este o treabă atât de nobilă, de ce nu s-au învrednicit şi alte state cu o tradiţie universitară mai veche cu câteva secole decât a noastră să scoată studenţi pe bandă şi pe bani? Se cumpără diplomele universitare cum se cumpărau odinioară, sub fanarioţi, rangurile boiereşti. Istoria se repetă: la noi, totul se vinde, noi stăm la cozi să cumpărăm; românul socializează stând la coadă. Noi nu protestăm; suntem ca nişte sclavi cărora li s-a tăiat limba.
Pe locul doi la studenţi pe bandă şi pe bani se situează, ghici cine, cititorule?
Da, ai ghicit: Escrava Isaura! Vei obiecta spunând că în Mexic se vorbeşte spaniola, nu portugheza. Vei obiecta degeaba, că eu tot n-am să renunţ la titlul acestei postări: îmi place la nebunie. Se cheamă... licenţă eseistică. Situaţia în România e mult mai ruşinoasă decât în Mexic. În primul rând pentru că am reuşit să depăşim America Latină în corupţie; şi apoi, avem un argument tehnic deosebit de important: Mexicul are o populaţie de peste 104 milioane de locuitori, în timp ce România abia depăşeşte 23 de milioane. Stăm mai prost decât escrava Isaura! Nu vă mai uitaţi de sus la telenovelele lor, că ale lor măcar se exportă bine, fiind originale, fiind în spiritul culturii lor, în timp ce ale noastre sunt imitaţii, sunt făcături, sunt ceea ce este "Enigma Otiliei" faţă de romanul balzacian: un roman contrafăcut, pardon, "sincron". De aceea nu se exportă, nici telenovelele noastre, nici romanul. Mă puteţi contrazice?
Daţi-i drumul!
Şi-apoi nu s-a auzit niciodată ca în Mexic sau în altă ţară latino-americană să fi ajuns ministru un om cu studiile absolvite "la distanţă", la o "facultate" particulară. La noi, s-a auzit, s-a dovedit, s-a spus, s-a scris şi s-a filmat. "Eroul" se numeşte Traian Igaş, este Ministru de Interne în cabinetul Boc, şi-a luat bacalaureatul la 24 de ani, iar facultatea şi-a cumpărat-o în timp ce era deputat în Parlamentul României.
Căţeii portocalii vor "argumenta" că şi în ţările civilizate au ajuns uneori miniştri şi directori de mari instituţii culturale oameni fără studii superioare.
Este perfect adevărat, dar aceia dovediseră ceva, dovediseră mult, înainte să ajungă miniştri. Nu confundaţi dezgustul faţă de corupţie cu
rigiditatea. De fapt, dv. nu confundaţi, doar vă prefaceţi a confunda. Domnul Igaş, ştie toată ţara, a ajuns ministru pentru că face parte din falanga Udrea-Falcă. Frumoase vremuri,nu? Şi nu-i aşa că este pasionant
să contribui la această modernizare în cavalcadă a României? Să vezi elitele pe cal, cu Udrea, Igaş şi Falcă printre ele, şi poporul la pământ?
Ce pasionant trebuie să fie!
"Oh, oh, oh! Vai, vai di ţară. La ce vremi cumplite s-au agiunsu şi la ce cumpeni s-au cădzut!"
În ţara în care diplomele şi titlurile sunt scoase la mezat, să te mai miri că învăţământul preuniversitar de stat este atât de dispreţuit, de desconsiderat, de subfinanţat?
Dacă vrei să omori un organism viguros, e o prostie să-l ucizi; e suficient să-l marginalizezi şi să-l subfinanţezi. Ştiu asta toţi intelectualii lui Băsescu. Şi ce frumos merg ei călare, cu cartea în mână, alături de doamna Udrea! Ce bine se ţin în şa!
O dictatură originală! Da, cititorule, o dictatură originală.
Bănuiesc că domnului Igaş i-a venit greu să-şi dea bacalaureatul după Revoluţie, la şase ani de la terminarea şcolii. Poate de aceea bacul se dă acum în România într-o variantă arât de simplistă: un nechezol de bacalaureat!
Şi Napoleon I tot aşa a început modernizarea Franţei, cu examenul de bacalaureat. Ar fi păcat ca un nenorocit de bac să stea în calea ascensiunii unui fruntaş PDL-ist ca domnul Igaş! Să nu mai ajungă omul lui Udrea şi Falcă ministru din cauza unui nenorocit de examen! Păi nu ar fi păcat? Când te gândeşti cu câtă inimă dorea el să ceară băncilor un credit preferenţial pentru poliţişti! Tot el este cel care-i va "evalua" pe poliţiştii ce vor fi disponibilizaţi!
Halal!
Cum nu vii tu, Marga, să vezi ce-a mai rămas din bac...?
Profesorii care examinează sau sunt implicaţi în comisiile de bac sunt trataţi NU ca nişte funcţionari oarecare, ci direct ca nişte sclavi! Las la o parte că plata a fost mizerabilă - între 40 şi 200 de roni - dar plata profesorilor pentru sesiunea din toamnă nu s-a făcut nici până acum, deşi s-a încheiat anul calendaristic, deşi erau sărbătorile de iarnă în faţă şi nu doar Băsescu şi banda lui au Crăciun; şi se face cu bani Crăciunul. Deşi sumele erau foarte mici, dar pentru noi, cei cu lefurile sfârtecate, chiar contau, s-au bucurat să le fure şi pe-astea.
Sătura-i-ar pământul până la Crăciunul viitor!
Nu suntem asistaţi sociali, suntem oameni care prestăm o muncă supercalificată, necesari oricărei societăţi normale; doar aci, la ăştia, am ajuns să fim trataţi ca sclavi; sclavi salariaţi, pentru că banii nu ne ajung de multe ori nici pentru mâncare.
Am ajuns mult mai râu decât "Escrava Isaura".
luni, 3 ianuarie 2011
vineri, 5 noiembrie 2010
POSTARE DE TOAMNĂ
Era un bot mare de cal
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.
El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.
Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")
Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")
Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.
Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...
Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")
Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.
Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.
Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"
Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"
Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")
Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.
El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.
Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")
Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")
Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.
Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...
Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")
Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.
Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.
Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"
Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"
Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")
Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")
Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")
joi, 4 noiembrie 2010
"GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIEŞTE"
Ea este într-adevăr toxică, majoritatea.
Cum "ce majoritate"?
Cea parlamentară, evident.
E toxică pentru că emană de la nişte oameni care stau strâns-uniţi, unul în putoarea celuilalt, fără ca vreun principiu sau vreo doctrină să-i apropie sau să-i aducă împreună. Ei sunt extrem de heterogeni şi ca doctrină, şi ca limbă; este ciudat cum au putut minorităţile să se unească împotriva poporului român, dar şi contra etniilor pe care le reprezintă. Numai idioţii sau cei plătiţi s-o facă pot să mai creadă că doar portocaliii, ungurii, ucrainenii, lipovenii şi găgăuzii vor "binele" infantilului popor român şi li-l aplică diferenţiat, tăind din lefurile mici şi protejând "lefurile nesimţite" din companiile de stat. Fiindcă toată "reforma" s-a redus la tăieri, cititorule.
Ea este toxică, majoritatea, pentru că s-a constituit pe bază de bani, şantaj, interese de pântec şi tot ce are situat mai jos organismul uman şi firea omenească.
Parlamentul, Cotroceniul şi Palatul Victoria emană toxine. Poporul român este un popor gazat. De aceea e năuc şi nu are niciun fel de reacţie.
Această "majoritate toxică" nu are niciun fel de legitimitate. Parlamentul va intra în legalitate doar în momentul constituirii unei noi majorităţi axate pe partidele care s-au confruntat în precedenta campanie electorală şi care au obţinut votul şi girul nostru, majoritate care să nu aibă alt scop şi altă ambiţie decât să scoată ţara din criză şi să organizeze alegeri anticipate.
Abia aştept să-i văd în genunchi, implorând votul.
Un singur om nu mai poate participa niciodată la nicio campanie. Acela se numeşte simplu Boc. Felul cinic în care a fost instrumentat, lipsa lui de personalitate şi de reacţie, rolul prea mare şi prea greu pentru statura şi potenţialul său fac din Domnia Sa un om uzat, terminat.
Aceasta în varianta optimistă în care nu ne epuizează, ne terorizează şi ne termină el pe noi...
Majoritatea parlamentară e toxică şi pentru faptul că exotică, portocalie, ruptă de realitate şi neromânească fiind ea, a ajuns cu poporul român în raporturi de..."care pe care".
Post scriptum:
Am o întrebare pentru domnul Isărescu:
De ce în condiţiile în care Boc a anunţat cu largheţe că oferă 250 000 de roni, pentru colegiul lor, parlamentarilor Puterii care se abţin de la vot în cazul moţiunii de cenzură, nu a avut niciun fel de reacţie, cu toate că până atunci avertizase cu nesaţ şi nitam-nisam, fiind citat copios de căţeii de presă, că promisiunile dintr-o eventuală campanie electorală ar putea costa foarte mult bugetul ţării. Dar risipa şi incompetenţa lui Boc nu costă mai mult?
De când Guvernatorul Băncii Naţionale are vizibile opţiuni politice şi ce ştie Guvernatorul şi nu ştim noi despre circuitul banilor în guvernarea portocalie?
Ce face Boc nu e risipă?
Dar atitudinea lui Isărescu ce nume poartă?
Cum "ce majoritate"?
Cea parlamentară, evident.
E toxică pentru că emană de la nişte oameni care stau strâns-uniţi, unul în putoarea celuilalt, fără ca vreun principiu sau vreo doctrină să-i apropie sau să-i aducă împreună. Ei sunt extrem de heterogeni şi ca doctrină, şi ca limbă; este ciudat cum au putut minorităţile să se unească împotriva poporului român, dar şi contra etniilor pe care le reprezintă. Numai idioţii sau cei plătiţi s-o facă pot să mai creadă că doar portocaliii, ungurii, ucrainenii, lipovenii şi găgăuzii vor "binele" infantilului popor român şi li-l aplică diferenţiat, tăind din lefurile mici şi protejând "lefurile nesimţite" din companiile de stat. Fiindcă toată "reforma" s-a redus la tăieri, cititorule.
Ea este toxică, majoritatea, pentru că s-a constituit pe bază de bani, şantaj, interese de pântec şi tot ce are situat mai jos organismul uman şi firea omenească.
Parlamentul, Cotroceniul şi Palatul Victoria emană toxine. Poporul român este un popor gazat. De aceea e năuc şi nu are niciun fel de reacţie.
Această "majoritate toxică" nu are niciun fel de legitimitate. Parlamentul va intra în legalitate doar în momentul constituirii unei noi majorităţi axate pe partidele care s-au confruntat în precedenta campanie electorală şi care au obţinut votul şi girul nostru, majoritate care să nu aibă alt scop şi altă ambiţie decât să scoată ţara din criză şi să organizeze alegeri anticipate.
Abia aştept să-i văd în genunchi, implorând votul.
Un singur om nu mai poate participa niciodată la nicio campanie. Acela se numeşte simplu Boc. Felul cinic în care a fost instrumentat, lipsa lui de personalitate şi de reacţie, rolul prea mare şi prea greu pentru statura şi potenţialul său fac din Domnia Sa un om uzat, terminat.
Aceasta în varianta optimistă în care nu ne epuizează, ne terorizează şi ne termină el pe noi...
Majoritatea parlamentară e toxică şi pentru faptul că exotică, portocalie, ruptă de realitate şi neromânească fiind ea, a ajuns cu poporul român în raporturi de..."care pe care".
Post scriptum:
Am o întrebare pentru domnul Isărescu:
De ce în condiţiile în care Boc a anunţat cu largheţe că oferă 250 000 de roni, pentru colegiul lor, parlamentarilor Puterii care se abţin de la vot în cazul moţiunii de cenzură, nu a avut niciun fel de reacţie, cu toate că până atunci avertizase cu nesaţ şi nitam-nisam, fiind citat copios de căţeii de presă, că promisiunile dintr-o eventuală campanie electorală ar putea costa foarte mult bugetul ţării. Dar risipa şi incompetenţa lui Boc nu costă mai mult?
De când Guvernatorul Băncii Naţionale are vizibile opţiuni politice şi ce ştie Guvernatorul şi nu ştim noi despre circuitul banilor în guvernarea portocalie?
Ce face Boc nu e risipă?
Dar atitudinea lui Isărescu ce nume poartă?
sâmbătă, 23 octombrie 2010
PARADOXUL ROMÂN
I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:
Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.
III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:
Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.
III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!
vineri, 22 octombrie 2010
CRISTIANA ANGHEL
Este un nume predestinat.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.
Etichete:
Cristiana Anghel,
curaj,
grevă,
poliţişti,
revoltă
joi, 21 octombrie 2010
LAUDĂ CAPREI
VÂNĂTORUL VÂNAT
Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.
Povestea e scurtă şi a făcut deja înconjurul lumii. S-a întâmplat duminică, pe 17 octombrie, şi a fost povestită şi popularizată a doua zi.
Un american pasionat de vânătoare, Robert Boardman, în vârstă de 63 de ani, ieşise la plimbare cu soţia în Parcul Naţional Olimpic din Washington. Parcul se laudă cu circa 300 de capre montane care pot ajunge chiar şi la 135 de kilograme.
Boardman pune ochii pe un exemplar superb, ocheşte, dar, exact ca-n bancul cu Ceuşescu la vânătoare de raţe, nu doboară şi nu pentru că "raţa geto-dacă, şi moartă, tot mai zboară", ci fiindcă erbivorul cu pricina e mai agil ca el. Este şi inteligent sau, mă rog, are instinct vital şi ştie să-şi folosească armamentul din dotare (coarnele): sare la d-l Boardman înainte ca acesta să apese pe trăgaci şi îl "înjunghie" în coapsă. Rana a fost letală: deşi elicopterul pazei de coastă a venit cum nu se putea mai repede, d-l Boardman ajunge mort la spital, medicii neputând decât să constate decesul.
Bun, dar ce vină are ea? Capra, vreau să spun.
Întâlnirea lor a fost fatală pentru amândoi, întrucât agresoarea cu patru picioare a fost identificată de gărzile forestiere după sângele de pe coarne şi executată prin împuşcare, pe motiv că reprezintă un pericol public, prin agresivitatea ei.
Cititorule, - uite ce e - e revoltător!
Dacă ar fi fost în stare să o vâneze, lucrul ar fi fost acceptabil pentru că e acceptat, vânătoarea fiind socotită un sport. Dar e un sport agresiv şi, de aceea, riscant. Nu e pentru toată lumea. Omul nostru şi-a asumat nişte riscuri, de care nu s-a dovedit în stare. Vânatul nu e obligat să stea în bătaia puştii. Tocmai riscurile pe care şi le asumă vânătorul sunt cele care fac adrenalina şi, implicit, plăcerea.
De aceea, mai întreb o dată: CE VINĂ A AVUT EA?!?
Pasămite, trebuia să aştepte în bătaia puştii, în semn de resemnare: "Hai, mă, trage, uite, aştept să mă nimereşti, vreau să te fac să te simţi vânător, deşi, sincer, îmi pari nătâng şi,uite, dacă insişti, ţi-arăt că te dezechilibrez şi chiar te dobor."
Şi el chiar nu s-a mai ridicat.
Filozofii resemnării şi ai silniciei vor spune,comiţând o cacofonie, ce se regăseşte perfect şi în mintea lor "că capra" a murit şi ea, că nu şi-a sărit umbra, de fapt.
De-acord,DAR NU A MURIT CA UN VÂNAT DE RÂND, CI CA UN UNICAT CREATOR DE ANTIDESTIN. Cel care-a murit ca un prost e...aşa-zisul vânător; el va rămâne în anale ca primul om ucis de-o capră.
A avut şi ea personalitatea ei şi, spre deosebire de el, a murit demn şi chiar tragic.
Moartea ei, şi nu a lui, suscită întrebări.
Mai bine nu se întâlneau.
duminică, 10 octombrie 2010
PACIENTUL ROMÂN
PACIENTUL ROMÂN
Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.
Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!
Mulţi dintre cititorii mei se vor gândi, văzând titlul acestui articol, la romanul scriitorului olandez, trăitor în Canada Michael Ondaatje, „Pacientul englez” şi, mai ales, mai ales, la filmul omonim al regretatului Anthony Minghella (1954-2008), distins cu 6 premii Oscar. Un film monumental,sfâşietor şi de neuitat; unul din acele filme pe care-l porţi cu tine, îţi populează biografia emoţională şi care, ca şi „Revolta de pe Bounty”, film analizat pe acest blog (vezi 26 martie 2010), reuşeşte să surprindă cu acuitate disperarea şi fatalitatea unei situaţii-limită.
Nu a venit momentul să întrerup seria articolelor politice cu o nouă analiză de film, dar am să te rog, iubite cititor, să rememorăm împreună o scenă din filmul şi romanul „Pacientul englez”. Scena se leagă de personajul lui David Caravaggio, canadianul care este reţinut de fasciştii italieni pentru spionaj, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pe torţionarul său îl cheamă Ranuccio Tommasoni: el este organizatorul şi regizorul torturii; dar nu o execută el. Pentru execuţie – şi scena e mult mai puternică în film decât în carte – Tommasoni se foloseşte de o infirmieră musulmană. O ironie a sorţii: o infirmieră ar trebui să-i îngrijească pe răniţi şi nu să-i mutileze. Cineastul Minghella insistă pe religia infirmierei. Tommasoni o prezintă ca pe o persoană care nu simte nimic pentru creştini, avertizând că nu se uită la ei ca la oameni; un motiv în plus să execute impasibilă ce i se cere. Şi i se cere să-i taie policarii lui Caravaggio. Filmul are meritul că Minghella nu se teme să insiste pe acest moment.
„Te rog, nu face asta”, suspină Caravaggio. Ea nici măcar nu înţelege limba lui, iar expresia lui de durere nu o perturbă în niciun fel. Ea taie, rând pe rând, cu aceeaşi mină de animal impasibil, degetul mare al fiecărei mâini, acesta fiind doar începutul torturii, care, din fericire, încetează, fiindcă sună telefonul. Cu mâinile mânjite de sângele prelins, Tommasoni ridică receptorul, după un prealabil şi caustic: „Mă scuzaţi”.
„Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii”, avea să comenteze Hana mai târziu, auzind istorisirea şi privind mâinile definitiv mutilate.
Coşmarul nu s-a legat atât de pierderea policarilor şi de sângele care a curs pe masă, cât de teroarea din creierul lui Caravaggio: „Nu mi-au atins deloc capul, se gândi, ce ciudat. Cel mai rău e când începea să-şi imagineze ce ar fi urmat să-i facă mai departe, SĂ TAIE MAI DEPARTE. În astfel de momente se gândea întotdeauna la cap.” (s.n.)
E filmul şi romanul la care m-am gândit cel mai mult în ultima vreme.
Vezi dumneata, cititorule, când am analizat „Revolta de pe Bounty” m-am ferit cât am putut de extrapolări politice, deşi filmul se preta. Nu voi face aceeaşi greşeală acum, fiindcă ei oricum ne mutilează fizic şi psihic prin măsurile pe care le iau. Măsurile care s-au luat în ultimele luni împotriva poporului român sunt discriminatorii: toţi românii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pantagruelice ale unei trecute campanii prezidenţiale, având în spate un partid portocaliu, deşi nu toţi consimt la acest lucru, nu toţi stau închişi în casă când sunt proteste şi nu toţi sunt simpatizanţii sau graşii acelui partid. Deşi s-au tăiat salarii şi s-au făcut disponibilizări, colectările la buget în 2010 sunt cele mai slabe din ultimii 20 de ani. În prima jumătate a lui 2010, 8000 de bugetari au fost concediaţi, dar fondul de salarii a crescut în loc să scadă şi a făcut-o cu uriaşa sumă de 300 de milioane de roni; bani trimişi în buzunarele clientelei politice angajate la Stat şi puse la-ngrăşat; bani trimişi la sponsorii campaniei prezidenţiale, prin achiziţii publice aiuritoare oricum şi, cu atât mai mult, la vreme de criză. (Vezi articolul meu „Preşedintele „tutulor” cangurilor” din 26 iulie).
Guvernanţii noştri seamănă tot mai mult cu infirmiera musulmană. Guvernanţii, ca şi infirmiera, ar trebui să ne servească pe noi şi să ne oblojească rănile. Poporul îşi desemnează aleşii, iar aleşii desemnează un guvern care să aplice legile în folosul oamenilor.
Ei guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi fură voturile în Parlament în văzul celor care nu i-au votat şi întru sfidarea ţării întregi. Democraţia a ajuns o vorbă goală sau, în cel mai bun caz, un paravan.
Premierul Emil Boc, acest Mengele al României, (Iosef Mengele a avut ca şi Boc două doctorate: în antropologie şi în medicină) seamănă cel mai bine cu infirmiera musulmană: el execută nişte ordine, taie ce i s-a spus să taie. Nu are niciun fel de compasiune pentru poporul pe care a fost pus să-l jupoaie, să-l chinuiască şi, în final, să-l omoare. Toţi cei care nu vor mai putea plăti vor muri. Ei sunt utili atâta vreme cât dau bani, cât pot fi jupuiţi.
În film, veştile comunicate la telefon întrerup tortura; altfel, după policari, i-ar fi tăiat toate degetele.
După infirmieră, ne îndreptăm atenţia asupra lui Tommasoni şi al său cinic „Mă scuzaţi”, adresat lui Caravaggio.
Cinic a fost preşedintele Băsescu când a vorbit de „bugetarii cei graşi” care trebuie să contribuie la costurile crizei, alături de privaţi. Bugetarii plăteau criza oricum prin lefurile mici îngheţate şi prin preţurile mari, crescute de producătorii privaţi în lupta cu criza. Războiul artificial izit între bugetari şi privaţi a fost bun doar pentru a întărâta proştii dintr-o tabără şi din alta. Bugetarii cei graşi – profesorii, poliţiştii, doctorii – plătesc, cu lefurile lor sfârtecate, achiziţiile publice demenţiale ale guvernului Boc.
Cinic a fost Guvernatorul Mugur Isărescu când şi-a cerut scuze pensionarilor pentru încercarea eşuată de sfârtecare a pensiilor, inclusiv a celor care nu erau deloc nesimţite. Nesimţită era măsura de sfârtecare a lor. Cinică a fost presa care a lăudat atitudinea isărească; a fost cinism sau prostie, depinde. Isărescu şi-a cerut scuze pensionarilor, ca şi când oamenii ar putea mânca scuze.
Sub conducerea înţeleaptă a lui Băsescu-Boc/ Băse cu Boc/ Băsescuboc, economia României arată ca după război.
Dar Caravaggio a avut noroc: supliciul lui a fost întrerupt de sosirea forţelor aliate, care i-au pus pe fugă pe nemţi şi i-au descumpănit pe fasciştii italieni.
În cazul pacientului român, ajuns pe mâna lui Boc – ce sinistru! – cine, oare, va juca rolul aliaţilor?
Există două scenarii:
1. Cele două partide de opoziţie reuşesc să-l descăuneze pe Boc. Şi repede.
2. Actuala aliată a Puterii – UDMR – iese din coaliţie şi se întoarce cu faţa spre electorat. Aceasta s-ar întâmpla fatalmente mai târziu.
Această a doua variantă ar fi fără glorie; dar este posibil să prindă. Fără Timişoara şi fără pastorul reformat Laszlo Tökés, nici Revoluţia din 1989 nu ar fi avut loc. Oiţa lui Bucur ar dormi şi acum „în linişte”, sub Ceauşescu, „mulţumind din inimă partidului” pentru fiecare 100 de lei, daţi în dar, nederanjată de larma niciunui protest.
Nefiind om, oiţa lui Bucur, cea mai oaie între oi, nu poate avea temerile lui Caravaggio: şi anume că, după ce se taie degetele, urmează capul.
NOAPTE bună!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
