joi, 24 februarie 2011

JOURNAL - CONTE D'HIVER

                                      LE  DERNIER  SOURIRE  DE L'HIVER



Il neige abondamment. Il neige comme dans les contes. Les flocons nous embrassent sur les lèvres et sur la joue, pour fondre finalement dans nos yeux émerveillés. Ils s'offrent à nous. L'hiver est généreux. Il a l'air de très bien savoir qu'il y a de par le monde des révoltes et des massacres, des bourreaux et des victimes, des innocents et des crapuleux. Il nous sourit, néanmoins. Et il le fait de confiance.
Il neige et la neige s'amoncelle. Sa blancheur est éblouissante. Je ne pense aucunement que nous méritions, si peu que ce soit, cette blancheur.
Encore est-elle là pour nous. L'hiver nous fait un sourire avant de tirer sa révérence.
Et pourtant il est beau, ce prince blanc, enfant des nuages. Il nous fait rêver... 

marți, 8 februarie 2011

OPOZIŢIA UNITĂ


                                                       OPOZIŢIA  UNITĂ




Despre ideea şi realitatea opoziţiei unite am mai scris, dar am participat sâmbătă, 5 februarie a.c., ca blogger, la reuniunea Consiliului Naţional al PSD, desfăşurată la Palatul Parlamentului, în sala Alexandru Ioan Cuza, şi gândurile, îndoielile, încrederea, reţinerea şi speranţa au revenit, rechemându-mă pe blog.
Programul reuniunii a fost următorul:
  1. Dezbaterea şi aprobarea hotărârii de constituire a Uniunii Social-Liberale, din Partidul Social Democrat şi Alianţa de Centru Dreapta.
  2. Rezoluţia Consiliului Naţional al PSD pentru sprijinirea aleşilor locali împotriva abuzurilor actualei puteri.
  3. Semnarea acordului politic de constituire a Uniunii Social-Liberale, incluzând Protocolul de colaborare şi Agenda politică.

I.                   REZUMATUL  SUBIECTIV  AL  DISCURSURILOR  ROSTITE

Este obligatoriu ca rezumatul să fie subiectiv, pentru că relatări găsiţi pe toate drumurile. Ceea ce contează este ca articolul să reuşească să-l ţină pe cititor în faţa computerului. Eu selectez ce m-a convins sau nu m-a convins pe mine şi transmit mai departe. Dar ce scriu eu nu va fi retransmis decât dacă va convinge sau emoţiona pe cineva. Bloggerii nu au aplaudaci la comandă şi, când cade unul, nu cad toţi. Bloggerii se bat pentru bucăţica lor de on line. Sunt nişte navigatori foarte liberi şi solitari, ceea ce nu exclude posibilitatea întâlnirii unor nave-pereche.
Aşadar!
Primul vorbitor şi, evident, susţinător al alianţei a fost Liviu Dragnea, din discursul căruia am reţinut un enunţ ce mi s-a părut de maximă importanţă: „Vrem să înlăturăm orice posibilitate de fraudă electorală.”
Dacă este aşa, de ce nu am auzit vorbindu-se deloc până acum de introducerea cărţii  de alegător  şi de computerizarea sistemului de vot. Cum vrea opoziţia să înlăture ALTFEL furtul electoral?
Doar domnul Geoană, când încă era răvăşit de flacăra violetă, s-a revoltat şi a spus ceva despre nevoia securităţii alegerilor. Dar flacăra s-a stins şi nimeni de atunci n-a mai vorbit despre siguranţa şi corectitudinea sistemului de vot. Sub Boc-Băsescu, votul s-a transformat în umilinţă sau afacere, după caz, în timp ce domnul Tăriceanu impusese un sistem greoi, trimiţându-i pe oameni să voteze în localitatea de domiciliu. Mulţi nu au votat, premierul promovând, cu bună ştiinţă, absenteismul.
De ce nu vreţi să introduceţi cartea de alegător, domnilor parlamentari de toate culorile?!?
La unii curge şi la alţii pică?
Dar hoţi sunt şi unii şi-alţii!
Ne trebuie în Parlament oameni care, precum Cato cel Bătrân, să-şi încheie fiecare discurs cu fraza: „Trebuie distrusă Cartagina” câtă vreme ameninţă Roma; sau „TREBUIE  INTRODUSĂ  CARTEA  DE  ALEGĂTOR”; sau „Hoţia este o ruşine”; sau „Corupţia este mama tuturor relelor.” Altfel, Palatul Parlamentului va fi confiscat de impostori, care nu reprezintă nici votul real, exprimat şi nici interesele alegătorilor. Parlamentul va reprezenta doar interesul oamenilor care-l populează şi cu care votanţii reuşesc cu greu să se identifice.
Despre „statul fără stat”, ce caracterizează guvernarea actuală, a vorbit Adrian Nătase, Preşedintele Consiliului Naţional al PSD. Statul nu există atunci când trebuie să-şi protejeze cetăţenii, dar e foarte prezent atunci când trebuie să-i jupoaie, să le pună biruri.
De ce plătim aceste biruri dacă Statul nu ne întoarce protecţia socială pe care ne-o datorează? Între Statul lui Boc şi populaţie nu mai există niciun contract, populaţia fiind folosită pentru a fi deposedată de drepturi şi de banii de hrană: Munca mea îi satură pe alţii, munca mea este furată.
Băsescu, la începuturile domniei sale, curta doar America, îşi permitea să ... ironizeze Franţa (?!), făcea nazuri de Moscova şi se prefăcea şi se preface că n-a auzit de China. Il retarde, le pauvre bougre!
China este a doua mare putere economică mondială. A depăşit fulgerător Japonia (!) şi se pregăteşte acum să se ia la trântă cu SUA. Adrian Năstase conchide: „Doar la sfârşitul epocii Ceauşescu, România era atât de izolată în plan internaţional cum este acum... (...) El (Băsescu) nu este primit nici de Obama, nici de Sarkozy, nici la Moscova, nici la Beijing.”
După carnaval urmează postul, fiţele nejustificate fiind compensate acum de slugărnicie, România lui Băsescu consimţind „să devină un poligon de încercare pentru diverse experimente economice şi sociale, acceptate de o putere ilegitimă şi coruptă.”
Într-un articol mai vechi, publicat în Jurnalul naţional, Adrian Năstase spunea că „modernizarea statului”, în accepţiunea lui Traian Băsescu, „frizează suprarealismul şi, pe alocuri, dadaismul în formele lui cele mai acute.” Aşa se face că ţara este condusă în acest moment cu ajutorul unui partid, UNPR, pentru care niciun român nu a votat niciodată.
Interesant, nu?
Şi Năstase continuă: „Ţara noastră merită să fie guvernată de un guvern legitim, susţinut de cetăţeni, nu de o coaliţie toxică, menţinută prin şantaj şi prin cumpărarea voturilor cu banii românilor.”
Nu putea să treacă neobservat nici discursul domnului Radu Mazăre, primarul de Constanţa. Acesta, plecând de la tema dragostei cu care ne-au bombardat prin 2003-2004 ideologii şi intelectualii lui Băsescu, vrând astfel să pregătească terenul pentru paternalism şi un autoritarism deghizat, a povestit degajat despre iubirea reală, aventuroasă, încărcată de afaceri, daruri, fapte şi bani, dintre Traian şi Elena, cea dăruită cu cel mai bănos minister şi care – adaug eu - , precum odinioară Semiramida, transformă ţara întreagă într-un şantier, după ce şi-a pus, foarte „inspirat”, nişte „pantaloni pescăreşti”. Aceasta este Semiramida din „grădina carpatică” nesuspendată. Mazăre n-a pregetat să atragă atenţia că ne aflam acolo ca „să scăpăm de ciclop şi de dragostea lui.” Să-l audă Dumnezeu!
Cel mai bun discurs l-a avut domnul Ion Iliescu, Preşedintele de onoare al PSD. Nu mai e „cârlan, ca la 70 de ani”, dar, la venerabila vârstă de 80 de ani, încă face toţi banii. Este discursul în care s-a vorbit cel mai mult şi s-a explicat cel mai convingător necesitatea alianţei dintre cele trei partide. Iliescu a caracterizat actuala putere ca fiind „diletantă”, sistemul Băsescu dovedindu-se „incapabil să aducă bani la buget, să stimuleze munca sau să reducă evaziunea fiscală.” De diferenţele doctrinare dintre social-democraţi şi liberali, Iliescu nu s-a arătat îngrijorat; ele pot fi depăşite printr-un „efort sincer de comunicare”, subliniind că prioritatea momentului este înlăturarea guvernului Boc şi ieşirea din criză: „Nici stânga, nici dreapta nu pot oferi oamenilor o viaţă mai bună, dacă nu fac economia să funcţioneze mai bine.”
Dar ideea cea mai importantă şi cea mai adâncă a fost subliniată atunci când Iliescu a atras atenţia că alianţele „se destramă nu din cauza ideologiilor, ci din cauza oamenilor.”
Efortul acestei construcţii atât de riguros concepute trebuie continuat şi transpus în viaţă. Fiecare actor va trebui să joace rolul pe care regizorii i l-au încredinţat şi pe care l-a acceptat. E în joc cuvântul actorului! Un regizor nu e mai mult decât un actor. Doar că fiecare trebuie să-şi îndeplinească, cu rigoare, partea lui de muncă.
Întâmpinat cu aplauze deosebit de călduroase, a luat cuvântul la reuniune liderul liberal Crin Antonescu. Victor Ponta i-a atras atenţia asupra numărului MARE de social-democraţi din sală. Vorbim, cititorule, de un partid într-adevăr mare. Dar să ştii că şi replica liberalului a fost pe măsura mărimii partidului domnului Ponta:
„Apreciez nu atât mărimea, cât entuziasmul.” Adică, traduc eu, apreciez nu atât ce şi câţi suntem, ci ce putem să facem împreună.
Vezi, cititorule, de-aceea va câştiga el alegerile din primul tur.
Pentru semnarea acordului de constituire a USL ne-am deplasat în altă sală, fiecare cu bucuria şi îndoielile lui. Dar, oricum, momentul a fost frumos. S-au auzit acordurile din Odă bucuriei şi mai mulţi participanţi au ridicat mobilurile pentru a imortaliza momentul semnării actului de naştere a USL şi îmbrăţişarea celor doi lideri: liberal şi social-democrat. Chiar a fost frumos.

II.                CARE  ESTE  SENSUL  TREBII ? (ÎN  LOC  DE  CONCLUZII)

Se spune că Uniunea Social-Liberală a fost creată cu scopul debarcării guvernului portocaliu. Am  vorbit şi eu despre acest lucru într-un articol anterior. Ceea ce vreau să remarc acum este rigoarea şi scopul precis cu care a fost concepută. Ea nu are nimic din alianţele pre şi postelectorale, nimic din dezordinea şi pământescul acelora. Ceea ce înseamnă că scopul nu e doar pur electoral. Se doreşte izolarea politică definitivă a PDL-ului şi a domnului Traian Băsescu. Participanţii la această Uniune nu prea mai au liber-arbitru. Iar, dacă şi-l vor crea, riscă să-şi piardă onoarea, atâta câtă e. În toată această construcţie, admirabilă rămâne regia. S-a lucrat cu dinţii strânşi şi cu o rigoare chomskyană: elementele analizate au fost catalogate şi „legate”, ca nimic din ce e necesar să nu rămână în afara scenei, nimic să nu scape neinventariat; după care s-a purces la distribuirea rolurilor, cu accent pe explicarea fiecărui rol în parte. Aici nu este vorba să se schimbe un partid cu altul, aici e vorba, cum arăta Adrian Năstase în discursul său, de o putere imensă acumulată în mâna unui singur om, de zorii statului minimal, dar represiv-poliţienesc, de umilirea repetată a Parlamentului şi de desconsiderarea grobiană şi fascistă a cetăţenilor. Noi toţi suntem nimeni. Contează doar zeghele portocalii. La ei sunt banii dumneavoastră!
Începutul acestei Uniuni este bun, concepţia, foarte bună, „cât pot dzice, vorba cronicarului, că nasc şi-n România oameni” politici. Dar organismul ar putea să fie greoi. Părerea mea e că această structură are nevoie de rapiditate, pentru a nu lăsa loc de contraatac şi de o serie de hotărâri „dadaiste”: vot prin corespondenţă, spitale desfiinţate, afaceri oneroase, tăieri salariale crâncene, fără economii la buget care să le justifice cât de cât şi, colac peste pupăză, „ţara întreagă -  un şantier”, pe banii noştri. Da, nepoate!
Uniunea Social-Liberală a fost bine concepută şi n-a început rău.
„Pourvu que ça dure”, vorba mamei lui Napoleon.

joi, 20 ianuarie 2011

NOSTALGIA AUTORITARISMULUI

CĂPITAN>CONDUCĂTOR>BĂSESCIANISM


Sunt câţiva analişti politici, nu neapărat portocalii, care se temeau foarte tare acum câteva luni ca nu cumva poporul român, nemulţumit şi disperat, să se răscoale împotriva guvernării Boc-Băsescu. Bieţii oameni erau grijulii cu poporul şi chiar bine intenţionaţi că doar şi iadul e pavat cu bune intenţii. Atâta doar că un copil prea dădăcit, prea ţinut de rău şi prea adesea plesnit peste gură, chiar înainte de-a apuca săracul de el să spună prostia, ajunge să nu dezvolte în timp niciun fel de iniţiativă şi să nu exteriorizeze niciun fel de intenţie. Va ajunge la maturitate ca o căldare în care alţii vor turna ce vor vrea ei; să zicem miere sau urină.
În primul caz, nu e meritul căldării că duce în ea miere.
În al doilea caz, nu e vina căldării că a primit urină.
Este vorba doar de un sistem marcat cu fierul roşu de o mentalitate mizerabilă, tributară autoritarismului.
Lunile au trecut şi prea blândul popor nu numai că nu a pus mâna pe bătătoare de covoare sau făcăleţe de bucătărie ca să iasă şi el mintenaş la răscoală, dar nici măcar n-a răspuns apelului la miting venit din partea unor prea duioşi şi bonomi lideri de sindicat.
Ruşinea cea mai mare vine din faptul că situaţia era perfect previzibilă. Poporul şi-a pierdut Dictatorul, pe Nicolae Ceauşescu, şi s-a ales cu o puzderie de dictatori mai mici, bolnavi de obsesia controlului şi a jocurilor de culise, obsedaţi să conducă o parcelă, dacă nu chiar o ţară. Aşa se face că după agitaţia din anii 1990, mersul în cadenţă s-a reinstaurat mintenaş şi, în doar câţiva ani, au apărut şi activiştii de modă nouă: la fel de îndoctrinaţi, de necruţători, de uniformi, de goi. Ca o căldare de goi. Nu ezită să condamne la moarte dacă "interese superioare" le-o cer. Pur şi simplu, lângă o căldare cu miere şi alta cu pişat se adaugă o a treia, care se umple cu sânge. Cineva situat deasupra noastră, în ceruri, în Olimp, decide cu ce se vor umple căldările care-i reprezintă pe activişti şi, după aceea, stabileşte în ce fel de căldare ne vom îneca noi, muritorii de rând. Personal, aş prefera-o pe-aia cu sânge, dar, ştiţi, aş dori, de fapt VREAU să am companie. Înţelegeţi ce vreau să spun.
Dar revenind la popor, ce sens avea să "temperezi" lipsa de reacţie a unor oameni din capul locului apatici şi confuzi? Este cum ai da în cap unui om ameţit. Fiindcă, după atâta dădăceală cu ce e bine şi ce e rău, după ce politica pumnului în gură, a ignorărilor sistematice şi a făcăturilor mirobolante s-a practicat în cele mai "subtile" moduri ,poporul a ajuns să nu mai aibă niciun fel de reacţie. Rezultatul este surprinzător chiar şi pentru cei care au regizat toată această mizerie. Este ca la teatru când, după o reprezentaţie bună sau rea, nişte oameni se ridică automat în picioare şi aplaudă mecanic, cu figurile împietrite, ce-au văzut; de fapt, au bifat, nu au văzut.
Dar nu e vina lor! S-a muncit din greu, cu activişti plătiţi, pentru a obţine asemenea "rezultate", asemenea dresaj.(Pentru mai multe detalii despre activişti şi dresaj, vezi articolele mele "Scurt eseu despre o dublă neputinţă", din 16 august 2010, "Jocul de-a remanierea şi alte peripeţii", din 12 septembrie 2010 şi, mai ales, "Tragedia de la Maternitatea Giuleşti", partea introductivă, din 26 august 2010).
E adevărat că aceleaşi metode dau rezultate diferite la grupuri cu personalitate diferită.
Poporul român a fost insultat, delapidat şi apoi ironizat, fără să aibă decât de trei ori o reacţie cu adevărat remarcabilă: mitingul pensionarilor din luna mai a anului 2010, mitingul poliţiştilor din neuitata zi de vineri, 24 septembrie, şi greva foamei prestată de doamna învăţătoare Cristiana Anghel în perioada august-octombrie a aceluiaşi an.
Restul au fost mitinguri trase de păr, fără chef şi fără forţă. Am participat la toate şi am plecat de la toate cu un gust amar, meditând la privirile relaxate şi dispreţuitoare ale jandarmilor. Protestatarii păreau aduşi acolo "cu şcoala" şi puşi pe giumbuşlucuri, sub privirile bonome ale jandarmilor.
Până la urmă am ajuns să ne mirăm noi de noi. Ziaristul Bogdan Chirieac a propus în mai multe rânduri varianta unui popor român căruia "îi place să fie chinuit." Domnia Sa se bazează şi pe sondajele de opinie care indică un scor mare totuşi pentru partidul portocaliu (16-18%), aflat la tristă, dar lucrativă guvernare. M-am gândit de multe ori (şi nu sunt prima, evident) că marchizul de Sade nu a fost nicicum un simplu scriitor libertin. Napoleon I nu era prost să-l ţină în închisoare cam pe toată perioada consulatului şi imperiului lui doar pentru atâta lucru. Când unul murea, celălalt spunea papa gărzii imperiale la Fontainebleau. S-au despărţit duşmani. Napoleon a fost destul de tiran pentru a deveni primul cititor adevărat al marchizului. Marchizul nu era, evident, nici el un înger. Nici măcar căzut. Dar când descria atât de bine tehnicile umilirii, mediul neapărat închis în care teroarea se putea organiza atât de bine, prin reguli precise, menite să împartă lumea în casta călăilor şi casta victimelor (repetiţiile nu sunt întâmplătoare), trebuie, ca trăitor în secolul 20 sau 21, să fii de-a dreptul tâmpit, cititorule, să nu recunoşti în paginile acestui scriitor genial mediul concentraţionar atât de specific societăţilor totalitare, dar şi rolul copleşitor al regulamentului care reglează raporturile dintre elite şi sclavi, de aşa natură încât orice emoţie, înţelegere, sau compasiune să fie excluse, întrucât obiectele plăcerii nu sunt considerate persoane. Orice sistem elitisto-fascistoid se simte îndreptăţit să se bazeze pe asemenea principii.(vezi şi articolul "Preşedintele tutulor cangurilor(II)- Orizonturi verzi", din 12 august 2010.
Una peste alta, marchizul era prea inteligent pentru a fi lăsat în libertate. Şi nu doar Napoleon I pricepea asta. Lucrul extraordinar şi cutremurător e că Donatien Alphonse François marchiz de Sade înţelegea la fel de bine. I s-au aplicat de-a lungul timpului lecturi idioate în care el era identificat cu unul din personajele sale cele mai malefice. Să fim serioşi! Un scriitor nu e niciodată unul dintre personaje; este toate la un loc sau altceva. Am tot timpul sentimentul că nici măcar acum marchizul nu a ieşit din izolarea aristocratică în care l-a aruncat inteligenţa sa. S-ar putea, dar nu promit, să revin cu o analiză la Marchizul de Sade.
Îi place poporului român să fie chinuit?
Fiind un popor de plastilină, el permite tratamente umilitoare, fără ca măcar să aibă aerul că realizează cât e de umilit şi că e ruşine că permite aşa ceva.
Poporului român îi place să fie ţinut în poziţie de drepţi, jubilează în faţa spectacolului autorităţii. Emil Hurezeanu spunea undeva că "la noi, spectacolul e mai important decât mesajul şi decât bunăstarea spectatorului." Frază excepţională, il faut en convenir. Bunăstarea şi confortul, aş adăuga eu. Preferinţa pentru spectacol este extrem de păguboasă: autoritatea discreţionară creează întotdeauna spectacol; un dictator în devenire le-o trage adversarilor, i-o trage Parlamentului, i-o trage poporului şi ţi-o trage ţie. Nu e deloc semn bun să accepţi să fii călărit. Mesajul este important pentru că poate fi decriptat şi, în funcţie de decriptare, se poate hotărî atitudinea personală. Bunăstarea şi confortul sunt importante întrucât ele arată gradul în care te iubeşti şi te preferi pe tine însuţi. Nu trebuie niciodată să accepţi să stai în picioare la un spectacol şi nici să ţi se dea alt loc decât cel pentru care ai plătit bilet. Puterea discreţionară începe de aici.
Preferinţa pentru autoritatea discreţionară este, cred, cauza răului în societatea românească. În această preferinţă, se întâlnesc atât cei ce descind din codri, venerându-l pe Căpitan/Zelea-Codreanu, cât şi cei ce se-ntorc din fabrici şi uzine, aducând laude Conducătorului/Ceauşescu. Şi unii, şi alţii îl votează sau, măcar îl ascultă pe Băsescu. Iar Băselu le mulţumeşte prefăcut că au fost cuminţi.În fond, îl doare în cot de ei!
Este singura explicaţie pentru faptul că toate guvernările anterioare "s-au bucurat" de greve şi mitinguri, în timp ce domnul Boc lucrează în linişte. Voi da un singur exemplu care, deşi recent, sunt convinsă că mulţi l-au uitat. Era pe vremea guvernului Tăriceanu, în 2005, când se făcu grevă frumoasă în Învăţământ.
Ei şi ce, n-aţi mai văzut greve reuşite?!
Ba da, dar nu sub Boc, unde situaţia e de-a dreptul disperată.
Motivul grevei profesorilor din 2005?
Dorinţa arzătoare şi voinţa oarbă a Preşedintelui Băsescu de a da jos guvernul Tăriceanu.
Mijlocul de acţiune, uneltele acţiunii? - liderii de sindicat din Educaţie.
Masa de manevră? - profesorii.
Asta n-ar fi nimic, cititorule. Greve, manipulări şi cârdăşii au fost şi vor mai fi. Dar a apărut spectacolul, ca apanaj al dictaturii. Au apărut greviştii foamei! Îţi dai seama dumneata ce grozăvie, ce nesimţire şi ce manipulare!
Grevişti ai foamei, sub Tăriceanu!!! Şi au fost cu zecile! Nu exagerez deloc.
Dar pentru ce?!?
Întâi a fost unul singur, foarte vocal. Apoi au mai apărut doi-trei. Şi, în sfârşit, au apărut nişte balabuste care umpleau ecranul, de nu ştiai ce să mai crezi de adevăratele motive ale grevei.
Cititorule, am şi eu o curiozitate:
Unde sunt balabustele acum şi de ce nu mai fac greva foamei, c-ar avea şi motiv, şi le-ar prinde bine la buget şi siluetă? Unde sunt balabustele acum şi, în genere, ce mai fac ele?
Doamnelor, dacă nu slăbiţi acum, sub guvernarea domnului Boc, n-o s-o mai faceţi niciodată. A quelque chose malheur est bon; ceea ce pe româneşte înseamnă că, pentru siluetă, Boc e bun.
Lăsând gluma la o parte, o întrebare nu-mi dă pace: de ce au făcut ele greva foamei atunci, fără motiv, şi nu fac acum când au 1001 de motive?!?
Ar trebui întrebat la Cotroceni: Unde sunt balabustele acum şi, în genere, cum au evoluat silueta şi cariera lor.

miercuri, 19 ianuarie 2011

POVESTE DE IARNĂ

EL




Era sfârşit de toamnă. Seara, târziu, felinarele luminau palid, dar puţina lumină pe care o picurau era dilatată de crengile descărnate ale copacilor, din care se prelingea câte o frunză de ceară înainte s-ajungă să se stingă de asfalt. Luna se presimţea undeva după nişte nori evazivi, dar nu se grăbea nici ea să-şi golească deasupra oraşului discul îngălbenit.
Eram singură. Mă grăbeam şi nu mă grăbeam spre casă. Îmi place să mă plimb prin oraşul dezvelit, pe bulevardele fără frunziş ale iernii. De fapt, nici nu eram singură. În noiembrie, prezenţa morţii e aproape materială: e natura adusă în stare de schelet, după ce şi-a amanetat, unul câte unul, toate veşmintele, toate podoabele şi toate organele vitale. E o natură pe care gândul poate broda în voie. Iarna e bună în felul ei, obişnuindu-te cu moartea.
Cam la asta mă gândeam când a apărut el. Nu l-aş fi remarcat dacă nu m-ar fi luat la împrejur, fără să scoată un sunet, privindu-mă cu ochii aceia rugători pe care numai câinii vagabonzi îi pot avea. M-am oprit. Am încercat să-l mângâi. Am încercat să vorbesc cu el, să-l consolez. Continua să mă privească cu ochii aceia rugători şi să-mi dea târcoale, de parcă s-ar fi temut că mă pierde. Din fire sunt grijulie; m-am gândit imediat că-i e foame. Trebuia să-l conving să mă lase să intru în magazinul alăturat care ţinea deschis până după miezul nopţii. „La Edith”, aşa se numea magazinul. La Edith, deci, am intrat, fără să-l pierd din ochi. Mai întâi am cumpărat o franzelă, dar nu am fost mulţumită: nu era să-i dau doar pâine. Edith era o negustoreasă ambiţioasă care „se extinsese” destul de mult şi avea acum brutărie, lactate, măcelărie şi mezelărie. Am cumpărat şi două-trei bucăţi de ficat de la măcelărie. Am ieşit în stradă foarte bucuroasă şi mulţumită de felul cum îmi încheiam ziua.
Lângă un copac, sub lumina stinsă a lunii care mijise în sfârşit, mă aştepta el, cu ochii lui mari, curioşi. Am frânt pâinea, am pus pe ea bucăţile de ficat şi l-am îmbiat să se înfrupte. Nu a făcut nicio mişcare, m-a privit ca şi cum nu înţelegea, ca şi cum nu-i venea să creadă că asta avea să fie tot... Îmi era tot mai limpede că aşteptase altceva, că era în felul lui un câine vagabond dezamăgit. Rămăsesem dreaptă şi mută în faţa lui, neştiind ce să fac cu mâinile pătate de ficat. L-am mângâiat din nou şi l-am îmbiat să mănânce, înţelegând o dată în plus că nu fac decât să-i sporesc dezamăgirea.
Acasă nu puteam să-l iau. Eram pe picior de plecare. Plănuisem de mult că voi părăsi acel oraş de provincie, ca să vin în Bucureşti. Voiam un oraş cu mai multe felinare şi mai puţină singurătate. Suntem condamnaţi să căutăm până ne stingem mai multe lumini şi mai puţină singurătate. Toamna n-a vrut să tragă cortina, fără să ne aducă, faţă în faţă, doi hoinari în noapte. Nu eu, ci el mi-a făcut atunci o ofertă pe care n-am înţeles-o.
Ştiu doar că l-am dezamăgit şi că n-am să pot să uit seara aceea.
Bine, măcar, că am scris aceste rânduri, ca să fim undeva împreună eu şi el.

marți, 4 ianuarie 2011

VIZIUNEA ELENEI SILVES

CEA MAI BUNĂ DEFINIŢIE A INVIDIEI

Moto: "Pendant toute mon enfance,j'aurais voulu savoir ce que sont devenus
les Rois Mages. Ils sont rentrés chez eux, et rien n'a été changé?"

(André Malraux, "La corde et les souris")









Am citit în urmă cu câteva luni un roman încântător, ce ar merita din plin o analiză bine făcută şi gândită liber, care, nu zic, s-ar prea putea să-mi iasă, dar pe care nu mi-o propun cu tot dinadinsul.
Ceea ce mă preocupă este să ajung într-un anumit punct al labirintului lui.
Romanul încântător se numeşte „Viziunea Elenei Silves”, iar pana expertă care l-a scris îi aparţine scriitorului englez Nicholas Shakespeare. Apariţia pe piaţa românească a acestui roman fascinant o datorăm Editurii Trei, care s-a învrednicit de această treabă minunată în anul de graţie 2008.
Ca s-ajungem unde vrem va trebui să facem un rezumat al romanului. Ca rezumatul să fie şi o invitaţie la lectură, îi vom adăuga şi elemente de analiză.
Este un roman de dragoste a cărui acţiune se petrece în Peru. Eroina se naşte în America Latină, din părinţi europeni, brunetă cu ochi albaştri, de o frumuseţe tulburătoare. El este un tânăr marxist chinez, Gabriel Rondon Lung, ai cărui bunici veniseră, mânaţi de sărăcie, pe continentul sud-american, unde Gabriel devine un terorist entuziast, adept al lui Mao Tze-Dung şi al lui José Carlos Mariategui, întemeietorul Partidului Comunist Peruan. În această calitate o cunoaşte pe Edith Pusanga, o indiancă „mică, pasională şi extremistă”, ce intrase în mişcarea teroristă convinsă că Peru este un pământ al indienilor, că imperiul incaşilor, ca şi sentimentul identităţii naţionale puteau fi refăcute. La fel gândea şi Gabriel Lung: „Dominaţia colonială era de o irelevanţă crudă. Ceea ce conta era restaurarea imperiului existent înainte de Cucerire; un imperiu fără clase sociale, invocat de Mariategui sub numele Tawantinsuyo, tărâmul celor patru vânturi, în care zeiţa pământului, Pacha Mama, urma să revină la măreţia din epoca ei de aur.”
E mult entuziasm, multă energie, dar şi multă nebunie în asemenea visuri. În realitate, 400 de ani de istorie nu pot fi şterşi cu buretele, chiar dacă admitem că această istorie (recentă totuşi) mai mult a sărăcit şi vlăguit America Latină decât a îmbogăţit-o, transformând-o într-un conglomerat al nostalgiei.
Cea mai justă viziune asupra acestei ţări, în care toţi eroii ajung întâmplător, ca aruncaţi de valuri, o are Henriques, tatăl Elenei Silves, om de afaceri, născut în Peru, din părinţi portughezi, care trecuseră Oceanul atraşi de mirajul arborelui de cauciuc. Henriques e singurul în această carte care nu vrea să schimbe lumea, şi nici să o domine, şi nici să fondeze o nouă religie, el vrea doar să-şi pună familia la adăpost de grijile materiale şi, pentru aceasta, încearcă acolo, în junglă, să atragă banul. Va reuşi nu numai să se îmbogăţească, dar şi, fără să fie filozof, să înţeleagă mult mai bine decât Mariategui lumea sedimentată în care trăia şi a cărei evoluţie complexă şi imprevizibilă nu mai putea fi deturnată:
„Într-adevăr, Henriques făcea ceva din nimic. Preţul cauciucului crescu din nou, nu la înălţimile ameţitoare din perioada de avânt, dar la un nivel care aducea profit. Pe acesta îl suplimenta cultivând orez de Carolina cu bob mic şi importând vite. Indienii nu mai văzuseră până atunci vaci. În ziua când sosiră animalele, îşi pictară feţele cu urucum roşu şi se căţărară în copaci.
Dacă Henriques era un om neobişnuit pentru că reuşea să facă bani în junglă, era unic şi prin stima pe care i-o purtau cei care munceau pentru el.
La rândul lui le înţelegea melancolia. Era melancolia unei rase care se ştia pe moarte. Încuviinţa dând din cap când majordomul îi povestea că venea dintr-un trib descins din păsări ciudate şi că soţia lui fusese creată de zeul Wako din fum de tutun; nu le stătea niciodată în cale lui Antipa şi Tabaros (nici) când se învoiră câteva zile, deşi cunoştea prea bine destinaţia lor şi pe plantatorul columbian pe care urmau să-l ucidă. Omul îi mutilase pe trei dintre verii lor. Henriques ştia că ei aveau să-i mănânce limba, ca să fie înţelepţi, inima, ca să aibă curaj, iar pentru a fi fertili, urmau să le pună pe femeile lor să-i mestece organele genitale.
Împărtăşea cu ei şi resemnarea. Pe a lor o punea pe seama abilităţii de a număra la infinit; pe a lui, conştiinţei faptului că nu era făcut pentru junglă. Era o resemnare care îl copleşea noaptea, când rămânea nemişcat ca o pasăre, ascultând notele revărsate din fluiere confecţionate din oase de om. Notele triste invocau spiritele copacilor.
Îi aminteau lui Henriques de fadou-urile tatălui său.” (p.78-79, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
După ce se va căsători cu Colina Chorrera, o spanioloaică frumoasă ce avea să moştenească o fabrică de conserve în Rapoto şi zece mori, Henriques va pleca definitiv din junglă, dar nu oricum, ci ca un om care ştie să-şi ia rămas-bun de la aceia cu care făcuse echipă în această istorie transoceanică a cauciucului: „Întors la Delicias, Henriques îşi convocă indienii şi îi dădu fiecăruia câte o pungă de galbeni. Le spuse că pleca. Se adunară pe malul râului şi îi jeliră plecarea, toţi cu excepţia lui Tabaros, cel care cânta din fluierul din os de om, care îl luă de mână şi îi prevesti de bine. Vărsase chicha pentru spirite şi îi citise în frunze de coca.
Totul era bine pentru Señor Henriques şi frumoasa sa viitoare soţie. Nu pomeni că văzuse moarte pe apă.”
Aşa a fost: „Henriques îşi ducea nevasta bolnavă la Belen. În nerăbdarea lui, au pornit într-o şalupă îngustă, aparţinând fabricii, în loc să aştepte nava fluvială, mai mare. Vântul bătuse împotriva curentului. Colina nici nu băgase de seamă că apa se rostogolea lacomă peste pupa, că Henriques întinsese mâna după ea sau că râul îi acoperise.”
Ce destin! Povestea începe şi se termină pe apă. Apa este mereu investită cu speranţă: dincolo e aurul, cauciucul, bogăţia, dincolo e salvarea vieţii şi-a iubirii; şi una şi alta merită aventura.
Din această poveste de dragoste, mai mult narată sub formă de analepsă decât desfăşurată efectiv sub ochii noştri, (de altfel, romanul abundă în analepse şi prolepse, ca nişte afluenţi firavi şi liniştiţi ce se varsă în apele învolburate ale aceluiaşi fluviu, rolul celor trei bătrâni ce se întâlnesc zilnic în piaţa cea mare din Belen fiind tocmai acela de a colecta poveştile şi de a rotunji firul narativ) se naşte un copil: e chiar ea, Elena Colina Silves, care avea 6 ani când îşi pierde părinţii şi este crescută, în spirit catolic, dar fără exagerări, de o mătuşă înstărită.
Această fetiţă va creşte şi va fi interesată de opere de caritate şi să se specializeze în turism. La 17 ani se îndrăgosteşte de el, un tânăr marxist interesat de mişcarea teroristă, Gabriel Lung, ale cărui opinii politice nu le împărtăşeşte – „Voi nu vreţi să eliberaţi (masele), voi vreţi să le dominaţi” – filozofează ea. Dar politica îi desparte şi nu prea. Sendero Luminoso, guerillă maoistă la care aderă Gabriel, înfiinţată de profesorul Abiemal Guzman, întrupat în roman de personajul lui Ezequiel, va începe să acţioneze în Peru abia în 1980, în condiţiile în care acţiunea romanului începe în 1965 şi durează 20 de ani, timp în care cei doi eroi vor sta despărţiţi. Atentatele din 1965 sunt revendicate de o altă mişcare teroristă – MIR, Mişcarea Revoluţionară de Stânga, de inspiraţie cubaneză – ce nu-l cucereşte pe Gabriel, dar care prinde la prietenul lui, Hipolito. E adevărat, mătuşa Elenei şi Don Miguel Minero, una din notabilităţile oraşului Belen, nu voiau ca ea să-l mai vadă pe Gabriel, cunuscut ca prieten al teroriştilor:
„Mi-a spus că şapte soldaţi tocmai au fost torturaţi la Yahuarina. Mi-a spus că nu vrea să te mai vadă niciodată în biroul lui. Nici pe Hipolito.
Gabriel se crispă.
- Deci vrei s-o terminăm? Întrebă el.
Undeva în mintea lui văzu retrăgându-se botul rece şi moale al unei gazele. Simţi trupul ei încordat, gata să facă saltul.”
Un bărbat este un vânător sau nu e deloc.
Altceva îi desparte pe ei. Elena Silves are viziuni. Da, cititorule, pe bune!
Viziunile încep în august 1965, sunt în număr de trei şi au legătură cu o pictură donată bisericii Santa Maria din Belen de bunicul Elenei, Alonso Mario Silves. Pictura, care îi plăcea Elenei, reprezenta Bunavestire, accentul căzând pe personajul arhanghelului Gavril – „aripile lungi tremurau, două lame de topor galbene înfipte în spate sub o cascadă de bucle aurii” – şi mai puţin pe cel al Fecioarei.
Am uitat să-ţi spun, cititorule, că acest erou al nostru, Gabriel Lung, era un bărbat deosebit de frumos: blond cu plete de culoarea razelor, iar ochii lui erau ca două văgăuni verzi, în care s-ar fi prăvălit însuşi cerul. „Un om chipeş, încuviinţează Don Garcia. Toate femeile (fetele) din Belen – cu tot cu mamele lor - , le-ar fi putut avea pe oricare...” Atâta doar că „ochii lui de chinez n-o vedeau decât pe Elena Colina Silves.”(p.22, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
În august 1965, când ea părea, în sfârşit, să cedeze insistenţelor lui de a face dragoste cu el, Gabriel o văzuse ridicându-se de la podea şi ieşind din şopron „în ploaie. O privise înaintând pas cu pas, până ce căzuse în genunchi la câţiva metri de camioneta Toyota. O privise cum îşi înclinase faţa spre luna plină, încuviinţând din cap şi mişcându-şi buzele în tot acest timp. Şi, urmărind privirea ei, văzuse capătul ca o lumânare al lunii începând să tremure...”
Dar Gabriel nu vede nimic pe cer; el n-o vede decât pe Elena îngenuncheată la pământ şi mai frumoasă ca oricând.
„Ea refuza să creadă că el nu văzuse nimic, în afară de luna tremurând. Nu văzuse el chipul, alcătuit dintr-o lumină la fel de albă precum apa la Rapoto...(...)? Nu văzuse buclele de păr căzând ca dantela de aur peste veşmintele într-o culoare de care nu ştiuse niciodată? Nu auzise cuvintele, cuvinte pe care i se cerea să le repete şi să le ţină minte şi care spuneau din nou că Dumnezeu exista (există – prezentul gnomic!), că Dumnezeu era (este) numai unul, un singur adevăr şi că oamenii nu trebuiau să mai încerce a merge mai departe fără Dumnezeu, ca şi când omul ar fi propriul său creator?”(p.213, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
Dar ce văzuse, de fapt?
„A fost Fecioara?” – propuse Gabriel.
„Un preot, spuse ea. Trebuie să văd un preot.”
Vezi dumneata, cititorule, cu viziunile ne-am mai fi descurcat noi cum ne-am fi descurcat, dar să bagi biserica catolică pe fir a fost o mare greşeală. Educaţia catolică pe care o primise îi cerea Elenei Silves să mărturisească imediat duhovnicului ei sau episcopului cele văzute, cu atât mai mult cu cât apariţia promisese să revină a doua zi, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Din fericire, episcopul Barrantes – „viespea fără ac” - nu era în Belen la data producerii viziunii. Plecase la Lima şi locul lui era ţinut de un preot adevărat, „un franciscan care petrecuse în junglă cinci ani”, americanul Paul Maby. Deşi nu credea în viziuni, americanul a fost dispus să o însoţească pe fată a doua zi, la ora şapte seara, la locul viziunii, unde aşteptau nu mai puţin de zece mii de oameni, dacă e să ne luăm după „El Oriente”: „Veniseră cu biciclete şi bărci. Pe camioane de la Nanay, cu motociclete de la Quistacocha, cu feribotul pe care Don Miguel (...) îl închiriase să-i aducă tocmai de la Jiron, în sus pe fluviu. Acum stăteau acolo printre tufele de manioc, încălzindu-şi supă la flacăra lumânărilor, fluierând şi aşteptând.”
Plictiseala este tăiată de un strigăt: „Faceţi loc pentru fata care a văzut-o pe Maica noastră(...)
Apoi apăru Elena, urmată de părintele Maby, de Consuelo şi de caporalul Velarde.
Gabriel stătea alături de alţi patru, pe capota unei Toyote. De unde se afla îi putea zări faţa.(...)
Ochii erau aţintiţi pe Elena îngenuncheată acolo. Ea încremeni. Deodată capul îi zvâcni spre spate, să poată privi spre ceva ce se afla deasupra ei. În acelaşi timp pe faţă i se răspândi o lumină. (...)
Pretutindeni, oamenii căzură în genunchi în mâl. (...)
La un metru în spatele Elenei, caporalul Velarde îşi făcu semnul crucii. Aduse un bărbat lângă covor. Bărbatul scoase un stetoscop dintr-o geantă de piele. Îl lipi stângaci de pieptul Elenei. Făcu un gest cerând să-i fie adusă o lumânare, pe care o ridică şi o coborî în faţa ochilor Elenei. Aşezându-i-o sub bărbie, ridică flacăra până îi atinse pielea. În final, după ce îşi puse neîndemânatic ochelarii, înfipse un ac în braţul ei.
În tot acest timp, Elena privi spre cer.
După „El Oriente”, fata zâmbise de 36 de ori, încuviinţase din cap de 23 de ori şi îşi mişcase buzele în nu mai puţin de 17 ocazii. Electroencefalograma efectuată de Doctorul Lache a confirmat că nici nu visa, nici nu era într-o criză de epilepsie. (...) Doctorul nu putea explica de ce nu reacţionase fata când o înţepase cu acul în braţ – deşi fu de acord să plătească spălatul petei de sânge pe care i-o produsese pe bluză.”(p.220-221)
Lăsând gluma la o parte, preotul american, deşi nu credea în viziuni, este convins că fata vede ceva acolo sus, că nu se preface, că nu i-a fost indus nimic, că această tânără catolică are un anume mod de a comunica cu divinitatea.
Dar lucrurile se complică întrucât Don Miguel, şeful Vămii, care o angajase pe Elena Silves ca traducătoare din engleză, este bolnav de cancer de pancreas: tumoarea avea deja mărimea unui cap de copil, cînd Elena începe să aibă viziuni şi el o roagă să încerce să-l vindece. Restul întâmplării este narat de părintele Maby care îl sună pe episcopul Barrantes ca să-i aducă vestea miracolului: „Elena îl atinsese şi apoi plecase. Patronul ei se dusese direct la Doctorul Lache.
- Şi care este diagnosticul Doctorului Lache?
- Cancerul a fost stopat.
- De unde ştie?
- Se pare că acest Don Miguel avea o umflătură într-o parte, de mărimea unui prunc.
- Şi?
- Ei bine, a dispărut.
- Asta este ceva, spunea în acel moment doctorul uluit unui grup de ziarişti gălăgioşi, care răstoarnă toate cunoştinţele pe care le-am dobândit despre patologia pancreasului.
- Părinte Episcop, mai sunteţi acolo?
- Da...da, sunt.
- Oamenii vorbesc despre un miracol.
Oraşul era în fierbere. În baruri şi cafenele, în bordeluri, biserici şi la poştă, la tarabele din piaţă şi pe băncile din scuaruri nu se vorbea decât despre asta.(...) ...Existau apeluri telefonice de la Buenos Aires, şi Madagascar, şi Quito şi de la un cult bizar al cerşetorilor italieni din apropiere de Cortona. Erau avioane programate să sosească pe mica pistă de aterizare de la Miami şi Bogota.”
Un singur om nu este cuprins de efervescenţă: Episcopul Barrantes, gardianul dogmei şi temnicerul enoriaşilor lui. Barrantes vrea linişte. Oh, nu! Nu este un obtuz oarecare. Barrantes este un... intelectual, care chiar îşi pune întrebări. Dar ce păcat că sunt întrebări la care nu acceptă decât un singur rând de răspunsuri: ale sale.
Este clar de la bun început că vrea să o îngroape pe Elena, dar vrea să aibă conştiinţa împăcată. Este un intelectual obişnuit să-şi argumenteze poziţia, dar şi extrem de interesat să se pună bine cu mai-marii zilei: „Era preocupat să fie văzut aducând la bună îndeplinire tot ce dorea Sfântul Sinod, dar ceea ce dorea acesta pentru fanaticii Fecioarei Maria era, în opinia lui, greu de ghicit.”
Era genul de preot care venera şi absolutiza Scriptura, în detrimentul apocrifelor, într-o perioadă în care Biserica dădea semne de deschidere, totuşi, lăsând indecisă uşa crăpată spre sufletul credincioşilor. Acest suflet, pe Barrantes, nu-l interesase niciodată, el având ochi doar pentru Scaunul papal şi infailibilitatea Papei, idee care-l obseda. Cu acest cult catolic pentru Fecioara Maria, Barrantes nu simpatizase niciodată. Ba chiar în tinereţe, în ultimul an de seminar, scrisese o disertaţie şcolărească şi modestă, cum avea s-o aprecieze profesorul lui, despre cazurile de „sanctitate frauduloasă”, în special la femei. Acum, la maturitate, „ştia cu certitudine că nu există nimic în Biblie care să justifice plusul de demnitate şi de statut al Mariei. În Noul Testament ea era menţionată de câteva ori pe un ton aproape degajat. Până şi Cristos dăduse semne de nerăbdare în ceea ce-o privea.
„Femeie, ce am eu a face cu tine?” Nu asta întrebase el la Canaan? Şi exista vreun indiciu că ar fi fost conştient de cele câteva miracole puse pe seama ei?”
Toate aceste întrebări sunt doar retorice, Eucario Barrantes fiind un adversar dur al oricărei modernizări:
„Cel de-al doilea consiliu ecumenic al Vaticanului se apropia de sfârşit, iar Barrantes avea sentimentul neplăcut că, în general, curenţii erau în schimbare. Era el o frunză în bătaia vântului, dar unele dintre modificările propuse de Vatican îl surprindeau – inclusiv, avea el o bănuială, pe Arhiepiscopul Cardinal – ca fiind indigest de moderne. Cu toate acestea, în conformitate cu instrucţiunile Romei, se oţelise pentru a reprezenta ipostaza unei Biserici apropiate şi în acelaşi timp dedicate lumii acesteia. O ipostază, rememoră pentru el însuşi, care credea într-o comunitate de egali.”
Barrantes joacă deci, la indicaţiile Romei, un rol cu care nu este de-acord. Nu are curajul de a contrazice Sfântul Scaun şi nici flexibilitatea de a se deschide spre enoriaşi. Nici vorbă să-i considere egalii lui, ipostază care ar fi făcut posibilă devenirea, câtă vreme el era preocupat doar de păstrarea autorităţii şi a scaunului episcopal. În asemenea condiţii, Elena Silves era condamnată de două ori: şi ca evlavioasă, şi ca persoană:”Ce trebuia să facă Biserica cu cineva a cărui legătură cu Cristos părea a fi mai directă decât chiar a sa? Cum putea fi trecută prăpastia între un ghid turistic stagiar, care stătuse de vorbă cu Maica Domnului, şi un reprezentant oficial care nu stătuse. Cu gândul la soarta episcopului care îşi pierduse autoritatea în urma apariţiei de la Beauraing din 1933, Episcopul îşi exprimă îndoielile cu glas tare în faţa Părintelui Maby.”
Când rigiditatea se asociază cu teama, orice speranţă e prostească: „O lumânare prea mare putea să-i ardă biserica din temelii”, gândeşte Barrantes, pecetluind soarta Elenei Silves. Dar epoca Inchiziţiei şi a rugurilor fumegânde trecuse de mult şi lui Barrantes i se pare convenabilă trimiterea fetei la mănăstire, dar nu orice fel, ci „mănăstirea unui ordin închis”. Elena ar fi vrut să-i îngrijească în continuare pe bolnavi, să se dedice, aşa cum mai făcuse, copiilor handicapaţi, „aruncaţi în stradă, precum oasele de pui”, sau indienilor din junglă, dar contactul ei cu oamenii, cu aerul, cu soarele şi luna era periculos pentru cariera lui Barrantes. Voia linişte şi nimic nu-l liniştea mai mult decît „mănăstirea unui ordin închis”. Când, în Evul Mediu, leproşii erau alungaţi din comunitatea oamenilor, după ce li se făcea simbolic o slujbă de îngropăciune, condamnarea nu era mai brutală ca cea rostită de Barrantes: „Nu trebuie în niciun caz să spui cuiva de unde vii. Nu trebuie să spui nimănui cine eşti. Nu trebuie să scoţi niciun cuvânt despre ce s-a întâmplat aici. Vei avea cu totul alt nume. O singură persoană din Silar va cunoaşte adevărata ta identitate. Maica Stareţă.
Când încheie, vocea i se înmuie.
- Draga mea, acesta este preţul faptului că Dumnezeu te-a binecuvântat cu o viziune.
- Când voi pleca? întrebă Elena.
- Mâine dimineaţă.”
Eparhia lui Barrantes nu este „o comunitate de egali”. În cadrul ei doar Barrantes are dreptul la decizie şi la acţiune, ceilalţi sunt doar nişte mimi care recită rugăciuni în cor, îngenunchind şi închinându-se când li se face semn.
România numără mulţi intelectuali care vor fi de partea lui Barrantes în acest conflict de viziune cu Elena Silves, susţinând că forţa religiei stă în autoritatea Scripturilor şi în fixitatea interpretării simbolurilor, ceea ce taie orice drept la originalitate şi la deschidere spre divinitate. Trăim într-o lume a non-implicării, a pasivităţii şi suspiciunii generalizate, care seamănă teribil de bine cu cea descrisă de părintele Maby:
„ – M-am mai gândit la viespea aceea fără ac, Barrantes. Este la fel cu cei pentru care scopul scuză mijloacele. Pierd esenţa. În regulă, Papa este infailibil. În regulă, avem Imaculata Concepţiune, dar unde ne duc acestea? Îţi spun eu unde.
Părintele Maby îşi aruncă pantofii jos. Îşi şterse nisipul dintre degetele de la picioare.
- Ne duc într-o lume în care toţi sunt catolici şi nimeni nu este creştin, unde toţi venerează crucea, dar uită de Cristos. Când Elena a văzut ce a văzut, Biserica era încă în scutece. Un tată are mai multă încredere în fiul lui de şaisprezece ani decât biserica catolică într-un bărbat de şaizeci. Era un triunghi format de Papă, Episcop şi Popor – ceea ce înseamnă că totul a fost transformat în non-acţiune. Multe nu s-au schimbat. Bisericii lui Barrantes îi mai place şi acum să îndoape credincioşii cu dogmă, ca pe gâştele de Strasbourg. (...) Şi ce se întâmplă? (...) Ajung să creadă că rugăciunea este ceva ce se strigă în gura mare, ca o melodie de muzică pop americană ale cărei cuvinte nu le ştiu.
Îşi îndesă piciorele în pantofi.
- Asta nu este biserica mea. În biserica mea contează mai mult oamenii. Pune persoana în centrul credinţei şi toate obstacolele dispar.” (p.292-293)


***


Dar să ne întoarcem la vânătorul nostru şi la „gazela” lui. I-o răpeşte mai întâi Volkswagenul alb al episcopului. Îl despart de ea cei 12 poliţişti înarmaţi cu mitraliere care păzesc Volkswagenul. La aceştia se adaugă bărbaţii şi femeile „îngrămădiţi mai ceva ca sardelele” ca s-o vadă pentru ultima dată pe Elena Silves. Îl vor despărţi de ea zidurile mănăstirii Santa Clara din Silar, oraş situat „peste trei lanţuri de munţi”, mănăstirea fiind un refugiu despre care nu se va şti nimic timp de 20 de ani, acest ascunziş penibil fiind devoalat doar când Elena Silves va fugi de la mănăstire şi „El Oriente” va publica în pagina centrală o ştire cu titlul „CĂLUGĂRIŢĂ FUGITĂ DE LA SANTA CLARA”. Gabriel Lung, alias tovarăşul Chino, el fiind chinez, va vedea acest ziar la puşcăria San Francisco din Lima, unde era închis de trei ani şi unde făcea instrucţie cu tinerii terorişti, membrii ai Căii Luminoase. Văzând ştirea, se va gândi la Elena Silves, îşi va aranja, mituind temnicerii, un palanca (înlocuitor) şi va pleca în căutarea iubitei lui. Deocamdată, suntem în august 1965. Gabriel a străpuns zidul mulţimii şi îşi caută din ochi iubita: „Se uită la uşa de pe care (sic!) ieşise alergând preotul. O văzu deschizându-se şi trei oameni coborâră spre maşină – caporalul Velarde, Episcopul Barrantes şi Elena. Văzu cum gazela sa îi scapă. Şi urlă.
- Elena! Elena!
Auzind ţipătul lui sfâşietor, mulţimea amuţi.
- Elena! strigă el din nou.
Cu un efort supraomenesc se împinse înainte, spre maşină. Îşi lipi capul de geamul din spate, unde şedea Elena. Strigă din nou, izbind geamul cu palma. Ea îşi întoarse faţa de la el. Când ea îşi întoarse faţa, el încercă să deschidă portiera. Era gata să dea cu pumnul în geam când Părintele Maby porni motorul, ridică piciorul de pe ambreiaj şi acceleră plecând cu o smucitură ce-l aruncă pe Gabriel în spate, în braţele poliţiei.”(p.247)
Vor sta despărţiţi 20 de ani.
Ce a făcut fiecare în aceşti 20 de ani?
El va ajunge un terorist vestit:
„Acesta era Tovarăşul Chino din Belen, unul dintre primii eroi ai revoluţiei (...). Acesta era bărbatul care timp de trei ani scosese afară deţinuţi şi-i trimisese să îndeplinească unele dintre cele mai eficiente misiuni ale lui Ezequiel. Acesta era bărbatul care mituise gardienii pentru ca el, palanca, să poată sta aici o săptămână, în timpul cât cineva arunca în aer stâlpii de înaltă tensiune de la Jauja. Sau mâna câinii prin Ayacucho, cu grenade agăţate de gât. Sau detona un catâr în piaţa din Huanta. Sau mai rău.”
Dar haideţi să vă relatez şi ceva nostim:
„În urmă cu două zile centrala telefonică din Chimbote fusese distrusă de o bombă legată de o găină.
Femeia chicoti, gândindu-se la incident.”
Ştiţi cine e femeia care chicoteşte?
Vă spun eu: e maica stareţă de la Santa Clara. Sud-americanii, ca şi spaniolii, au umor negru. Mai rău decât aşa este să nu ai umor deloc. Barrantes nu avea.
Revenind la terorişti, îşi ziceau Sendero Luminoso, dar aruncau centrale electrice în aer, lăsând oraşe întregi în beznă: Piura, Chimbote, Puno, Tacna: niciun locuitor de-acolo nu se bucura şi nu lăuda aemenea silnicii.
Dar teroriştii fac şi lucruri bune, cum ar fi capturarea şi uciderea lui Don Miguel Minero, cel mai ticălos om din Belen, care, ca şef al vămii, adunase o avere uriaşă din contrabandă cu heroină, care îl cumpărase pe caporalul Velarde dându-i un cec conţinând salariul lui pe treizeci de ani şi înlesnindu-i cele patru mii de acţiuni deţinute la Electro-Peru, care obişnuia să distragă atenţia poliţiei de la propriile lui afaceri, mânând-o pe urmele unor aşa-zişi terorişti mult prea tineri şi inofensivi; pe unul dintre ei chiar el, Miguel Minero, îl împuşcase; care spălase bani procurându-i lui Barrantes colecţia de crucifixuri cu care episcopul se mândrea în faţa fiecărui nefericit ce avea ghinionul să treacă pragul Palatului Episcopal; care, culmea mârşăviei, candidase şi ajunsese primar în Belen.
Acţiunea de capturare este condusă de Gabriel Lung, deghizat în preot, şi la ea mai participă Edith şi Bonifacio. Intră în casa lui Don Miguel printr-un şiretlic, le deschide chiar el, îl capturează în plină noapte şi îl duc într-un atelier, aparţinând unei fabrici de placaj.
„ – Don Miguel Minero, începu Gabriel...Ai fost arestat de membrii Partidului Comunist Peruan. Acesta este un proces revoluţionar. (...)
Gabriel enumeră acuzaţiile împotriva lui Don Miguel. Împuşcarea primului martir, tovarăşul Hipolito. Coruperea Vămii, coruperea Poliţiei, coruperea Bisericii...(...)
- Don Miguel Minero, zise Gabriel. Tribunalul te-a găsit vinovat de trădare împotriva naţiunii şi a poporului tău. Vei fi executat imediat.”
Dar Gabriel nu poate uita că acest smârc de om este totuşi miracolul Elenei Silves, dovada vie a înzestrării ei divine. Are un moment de slăbiciune de care profită „animalul împăiat” care „apucă o pânză de ferăstrău de pe perete şi izbi cu ea, tăindu-i obrazul.” Gabriel va avea toată viaţa acea cicatrice. „Animalul împăiat” vrea să mai lovească o dată, dar, noroc cu Edith care nu se emoţionează, ci „trase. Corpul se prăbuşi moale. Pânza de ferăstrău căzu la pământ. Îi urmă pieptenele lui Don Miguel.
Edith vorbi:
- Când şarpele e mort, otrava lui nu mai are putere.
Îi aruncară leşul la o groapă de gunoi de lângă aeroport.”
Adevărul e, cititorule, că numai un tribunal revoluţionar îl putea judeca pe Don Miguel. Altfel, el i-ar fi cumpărat pe toţi juraţii sau aproape, le-ar fi dat fiecăruia leafa lor pe treizeci de ani. Dar acum că „şarpele e mort”, banii lui nu mai au putere.
***


Mănăstirea Santa Clara este ca un mormânt pentru Elena Silves, ca o secetă imensă, de 20 de ani. Ideea evadării îi vine după un an de secetă reală, urmată de o furtună năprasnică ce determină o pană de curent în Silar. La adăpostul întunericului, Elena Silves îşi ia lumea în cap, fuge de pe cruce...
Autorul romanului face o descriere extraordinară acestei stări de secetă, de criză, de neputinţă:
„În anul acela (...), când vânturile aducătoare de ploaie refuzaseră să treacă Anzii, resursele populaţiei din Silar erau aproape epuizate.
Două săptămâni îi trebuiseră râului pentru a se restrânge la forma unui fir lent, de ciocolată. Într-o dimineaţă, când se trezise, oraşul îl găsise secat cu totul. Câmpurile de ceapă pe care le uda trecură de la verde la galben devenind apoi întindere de sol roşu crăpat, pe care vântul spulbera diavoli de praf. Jumătate din vitele Primarului se răsturnaseră cu picioarele în sus pe păşuni şi muriseră scăldate în spumă verzuie.
De-a lungul râului, arborii de mango îşi scuturară fructele, care zornăiau dacă le loveai cu piciorul. Nici măcar câinii (...), cu limbile negre şi umflate, nu riscau să-şi tragă răsuflarea în umbra de dedesubt, nu cumva să cadă pradă vulturilor ce coborau plutind de pe munţi, ca nişte biblii deschise. (p.36)
Suntem în ţara extremelor. Până la urmă, ploaia va trece Anzii, adăpând solul, aruncând Silarul în beznă şi luînd-o cu ea pe Elena Silves, ca s-o ducă la Delicias, la misiunea părintelui Maby, unde o va căuta mai târziu şi Gabriel, dar fără succes, pentru că ea plecase, ca să se ascundă de Edith şi de gelozia explozivă şi pârjolitoare a acesteia.
Dar Elena a stat ceva vreme la misiune, unde s-a ocupat de bolile şi de educaţia indienilor, copii şi adulţi. Tot aici, Elena va lămuri misterul viziunilor ei: nu fusese Fecioara, fusese Arhanghelul Gavril, dar ea nu îndrăznise să contrazică mulţimea imensă care credea că vorbeşte cu Fecioara Maria. Mai târziu, la Santa Clara, în claustrare şi singurătate, Arhanghelul avea să i se arate din nou, dar tot mai umbros, cu trăsăturile estompate, până când, cu inima pârjolită de dorul de Chino, viziunile au continuat, dar nu mai era Arhanghelul, ci chiar el, Gabriel Lung.
Părintele Maby o descoase şi despre viaţa la mănăstire, întrebând-o de Maica Stareţă. Aici am vrut să te aduc, de fapt, cititorule. Urmează cea mai bună definiţie a invidiei care s-a dat vreodată:
„ – Dar altfel, cum era stareţa?
- Oh, cred că mă ura pentru că avusesem o viziune. Spera că voi arăta semne de mândrie. Pentru acestea era pregătită. Era ca o vacă ce nu reuşea să sară nici peste cel mai scund gard. După o vreme, asta trebuie să fi fost eu pentru ea – un gard scund, de netrecut.” (p.278-279)
Asta era şi părintele Maby, preotul cu har, pentru episcopul Barrantes, care devenise colecţionar de crucifixuri, neputând fi, sub nicio formă, pescar de oameni. Asta erau şi teroriştii pentru caporalul Velarde, care nu reuşise să prindă nici măcar un terruco.
Dar Elena Silves mai face ceva extraordinar: după ce are o viziune, dovedeşte curajul de a fugi de la mănăstire şi de a prefera un om lui Dumnezeu. Părintele Maby nu-l simpatiza pe Chino, fiindcă era terorist. De aceea, evaluarea pe care i-o face lui Gabriel, când se scaldă amândoi în cascadă, la Delicias, un Gabriel îmbătrânit, cu trupul plin de cicatrice, fiindcă fusese torturat, este lipsită de complezenţă:
„Părintele Maby se uită la el, cum stătea în aburul alb, în vuiet, cu coastele precum o epavă acoperită de nisip, cu cicatricele lucind în soare. Acesta este bărbatul care fusese ales în locul lui Dumnezeu, se gândi el.”
Acum, cititorule, după ce ţi-am arătat cea mai bună definiţie a invidiei, stau şi mă întreb dacă nu cumva această definiţie nu a fost decât pretextul acestei analize. Eu nu cred că am putut să stau ore şi nopţi în faţa calculatorului doar ca să supăr nişte mandarini, scriind eu liber şi netrucat, într-o ţară ocupată, despre un roman cu terorişti şi încheind cu o foarte plină de tâlc definiţie a invidiei. Nu cred că doar atât merita osteneala.
Eu cred că tot citind am început să-l iubesc, fără să înţeleg; şi, fără să-mi dau seama, îl căutam în textura cărţii, aşa cum îl căuta Elena Silves în imaginea Arhanghelului. L-am iubit pentru pasiunea şi încăpăţânarea lui. L-am iubit pentru că este neîmpăcat şi neresemnat.
Îţi dai seama cum ar fi să trăim într-o lume dominată doar de Barrantes, de Don Miguel şi de Ezequiel?! Ar fi bună de aruncat în aer.
În această lume, el e un înger. Exterminator sau nu, dar un înger.
L-am iubit pe Chino şi nu-mi pare rău c-am scris despre el.
Sper să-l iubeşti şi tu...