miercuri, 19 ianuarie 2011

POVESTE DE IARNĂ

EL




Era sfârşit de toamnă. Seara, târziu, felinarele luminau palid, dar puţina lumină pe care o picurau era dilatată de crengile descărnate ale copacilor, din care se prelingea câte o frunză de ceară înainte s-ajungă să se stingă de asfalt. Luna se presimţea undeva după nişte nori evazivi, dar nu se grăbea nici ea să-şi golească deasupra oraşului discul îngălbenit.
Eram singură. Mă grăbeam şi nu mă grăbeam spre casă. Îmi place să mă plimb prin oraşul dezvelit, pe bulevardele fără frunziş ale iernii. De fapt, nici nu eram singură. În noiembrie, prezenţa morţii e aproape materială: e natura adusă în stare de schelet, după ce şi-a amanetat, unul câte unul, toate veşmintele, toate podoabele şi toate organele vitale. E o natură pe care gândul poate broda în voie. Iarna e bună în felul ei, obişnuindu-te cu moartea.
Cam la asta mă gândeam când a apărut el. Nu l-aş fi remarcat dacă nu m-ar fi luat la împrejur, fără să scoată un sunet, privindu-mă cu ochii aceia rugători pe care numai câinii vagabonzi îi pot avea. M-am oprit. Am încercat să-l mângâi. Am încercat să vorbesc cu el, să-l consolez. Continua să mă privească cu ochii aceia rugători şi să-mi dea târcoale, de parcă s-ar fi temut că mă pierde. Din fire sunt grijulie; m-am gândit imediat că-i e foame. Trebuia să-l conving să mă lase să intru în magazinul alăturat care ţinea deschis până după miezul nopţii. „La Edith”, aşa se numea magazinul. La Edith, deci, am intrat, fără să-l pierd din ochi. Mai întâi am cumpărat o franzelă, dar nu am fost mulţumită: nu era să-i dau doar pâine. Edith era o negustoreasă ambiţioasă care „se extinsese” destul de mult şi avea acum brutărie, lactate, măcelărie şi mezelărie. Am cumpărat şi două-trei bucăţi de ficat de la măcelărie. Am ieşit în stradă foarte bucuroasă şi mulţumită de felul cum îmi încheiam ziua.
Lângă un copac, sub lumina stinsă a lunii care mijise în sfârşit, mă aştepta el, cu ochii lui mari, curioşi. Am frânt pâinea, am pus pe ea bucăţile de ficat şi l-am îmbiat să se înfrupte. Nu a făcut nicio mişcare, m-a privit ca şi cum nu înţelegea, ca şi cum nu-i venea să creadă că asta avea să fie tot... Îmi era tot mai limpede că aşteptase altceva, că era în felul lui un câine vagabond dezamăgit. Rămăsesem dreaptă şi mută în faţa lui, neştiind ce să fac cu mâinile pătate de ficat. L-am mângâiat din nou şi l-am îmbiat să mănânce, înţelegând o dată în plus că nu fac decât să-i sporesc dezamăgirea.
Acasă nu puteam să-l iau. Eram pe picior de plecare. Plănuisem de mult că voi părăsi acel oraş de provincie, ca să vin în Bucureşti. Voiam un oraş cu mai multe felinare şi mai puţină singurătate. Suntem condamnaţi să căutăm până ne stingem mai multe lumini şi mai puţină singurătate. Toamna n-a vrut să tragă cortina, fără să ne aducă, faţă în faţă, doi hoinari în noapte. Nu eu, ci el mi-a făcut atunci o ofertă pe care n-am înţeles-o.
Ştiu doar că l-am dezamăgit şi că n-am să pot să uit seara aceea.
Bine, măcar, că am scris aceste rânduri, ca să fim undeva împreună eu şi el.

marți, 4 ianuarie 2011

VIZIUNEA ELENEI SILVES

CEA MAI BUNĂ DEFINIŢIE A INVIDIEI

Moto: "Pendant toute mon enfance,j'aurais voulu savoir ce que sont devenus
les Rois Mages. Ils sont rentrés chez eux, et rien n'a été changé?"

(André Malraux, "La corde et les souris")









Am citit în urmă cu câteva luni un roman încântător, ce ar merita din plin o analiză bine făcută şi gândită liber, care, nu zic, s-ar prea putea să-mi iasă, dar pe care nu mi-o propun cu tot dinadinsul.
Ceea ce mă preocupă este să ajung într-un anumit punct al labirintului lui.
Romanul încântător se numeşte „Viziunea Elenei Silves”, iar pana expertă care l-a scris îi aparţine scriitorului englez Nicholas Shakespeare. Apariţia pe piaţa românească a acestui roman fascinant o datorăm Editurii Trei, care s-a învrednicit de această treabă minunată în anul de graţie 2008.
Ca s-ajungem unde vrem va trebui să facem un rezumat al romanului. Ca rezumatul să fie şi o invitaţie la lectură, îi vom adăuga şi elemente de analiză.
Este un roman de dragoste a cărui acţiune se petrece în Peru. Eroina se naşte în America Latină, din părinţi europeni, brunetă cu ochi albaştri, de o frumuseţe tulburătoare. El este un tânăr marxist chinez, Gabriel Rondon Lung, ai cărui bunici veniseră, mânaţi de sărăcie, pe continentul sud-american, unde Gabriel devine un terorist entuziast, adept al lui Mao Tze-Dung şi al lui José Carlos Mariategui, întemeietorul Partidului Comunist Peruan. În această calitate o cunoaşte pe Edith Pusanga, o indiancă „mică, pasională şi extremistă”, ce intrase în mişcarea teroristă convinsă că Peru este un pământ al indienilor, că imperiul incaşilor, ca şi sentimentul identităţii naţionale puteau fi refăcute. La fel gândea şi Gabriel Lung: „Dominaţia colonială era de o irelevanţă crudă. Ceea ce conta era restaurarea imperiului existent înainte de Cucerire; un imperiu fără clase sociale, invocat de Mariategui sub numele Tawantinsuyo, tărâmul celor patru vânturi, în care zeiţa pământului, Pacha Mama, urma să revină la măreţia din epoca ei de aur.”
E mult entuziasm, multă energie, dar şi multă nebunie în asemenea visuri. În realitate, 400 de ani de istorie nu pot fi şterşi cu buretele, chiar dacă admitem că această istorie (recentă totuşi) mai mult a sărăcit şi vlăguit America Latină decât a îmbogăţit-o, transformând-o într-un conglomerat al nostalgiei.
Cea mai justă viziune asupra acestei ţări, în care toţi eroii ajung întâmplător, ca aruncaţi de valuri, o are Henriques, tatăl Elenei Silves, om de afaceri, născut în Peru, din părinţi portughezi, care trecuseră Oceanul atraşi de mirajul arborelui de cauciuc. Henriques e singurul în această carte care nu vrea să schimbe lumea, şi nici să o domine, şi nici să fondeze o nouă religie, el vrea doar să-şi pună familia la adăpost de grijile materiale şi, pentru aceasta, încearcă acolo, în junglă, să atragă banul. Va reuşi nu numai să se îmbogăţească, dar şi, fără să fie filozof, să înţeleagă mult mai bine decât Mariategui lumea sedimentată în care trăia şi a cărei evoluţie complexă şi imprevizibilă nu mai putea fi deturnată:
„Într-adevăr, Henriques făcea ceva din nimic. Preţul cauciucului crescu din nou, nu la înălţimile ameţitoare din perioada de avânt, dar la un nivel care aducea profit. Pe acesta îl suplimenta cultivând orez de Carolina cu bob mic şi importând vite. Indienii nu mai văzuseră până atunci vaci. În ziua când sosiră animalele, îşi pictară feţele cu urucum roşu şi se căţărară în copaci.
Dacă Henriques era un om neobişnuit pentru că reuşea să facă bani în junglă, era unic şi prin stima pe care i-o purtau cei care munceau pentru el.
La rândul lui le înţelegea melancolia. Era melancolia unei rase care se ştia pe moarte. Încuviinţa dând din cap când majordomul îi povestea că venea dintr-un trib descins din păsări ciudate şi că soţia lui fusese creată de zeul Wako din fum de tutun; nu le stătea niciodată în cale lui Antipa şi Tabaros (nici) când se învoiră câteva zile, deşi cunoştea prea bine destinaţia lor şi pe plantatorul columbian pe care urmau să-l ucidă. Omul îi mutilase pe trei dintre verii lor. Henriques ştia că ei aveau să-i mănânce limba, ca să fie înţelepţi, inima, ca să aibă curaj, iar pentru a fi fertili, urmau să le pună pe femeile lor să-i mestece organele genitale.
Împărtăşea cu ei şi resemnarea. Pe a lor o punea pe seama abilităţii de a număra la infinit; pe a lui, conştiinţei faptului că nu era făcut pentru junglă. Era o resemnare care îl copleşea noaptea, când rămânea nemişcat ca o pasăre, ascultând notele revărsate din fluiere confecţionate din oase de om. Notele triste invocau spiritele copacilor.
Îi aminteau lui Henriques de fadou-urile tatălui său.” (p.78-79, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
După ce se va căsători cu Colina Chorrera, o spanioloaică frumoasă ce avea să moştenească o fabrică de conserve în Rapoto şi zece mori, Henriques va pleca definitiv din junglă, dar nu oricum, ci ca un om care ştie să-şi ia rămas-bun de la aceia cu care făcuse echipă în această istorie transoceanică a cauciucului: „Întors la Delicias, Henriques îşi convocă indienii şi îi dădu fiecăruia câte o pungă de galbeni. Le spuse că pleca. Se adunară pe malul râului şi îi jeliră plecarea, toţi cu excepţia lui Tabaros, cel care cânta din fluierul din os de om, care îl luă de mână şi îi prevesti de bine. Vărsase chicha pentru spirite şi îi citise în frunze de coca.
Totul era bine pentru Señor Henriques şi frumoasa sa viitoare soţie. Nu pomeni că văzuse moarte pe apă.”
Aşa a fost: „Henriques îşi ducea nevasta bolnavă la Belen. În nerăbdarea lui, au pornit într-o şalupă îngustă, aparţinând fabricii, în loc să aştepte nava fluvială, mai mare. Vântul bătuse împotriva curentului. Colina nici nu băgase de seamă că apa se rostogolea lacomă peste pupa, că Henriques întinsese mâna după ea sau că râul îi acoperise.”
Ce destin! Povestea începe şi se termină pe apă. Apa este mereu investită cu speranţă: dincolo e aurul, cauciucul, bogăţia, dincolo e salvarea vieţii şi-a iubirii; şi una şi alta merită aventura.
Din această poveste de dragoste, mai mult narată sub formă de analepsă decât desfăşurată efectiv sub ochii noştri, (de altfel, romanul abundă în analepse şi prolepse, ca nişte afluenţi firavi şi liniştiţi ce se varsă în apele învolburate ale aceluiaşi fluviu, rolul celor trei bătrâni ce se întâlnesc zilnic în piaţa cea mare din Belen fiind tocmai acela de a colecta poveştile şi de a rotunji firul narativ) se naşte un copil: e chiar ea, Elena Colina Silves, care avea 6 ani când îşi pierde părinţii şi este crescută, în spirit catolic, dar fără exagerări, de o mătuşă înstărită.
Această fetiţă va creşte şi va fi interesată de opere de caritate şi să se specializeze în turism. La 17 ani se îndrăgosteşte de el, un tânăr marxist interesat de mişcarea teroristă, Gabriel Lung, ale cărui opinii politice nu le împărtăşeşte – „Voi nu vreţi să eliberaţi (masele), voi vreţi să le dominaţi” – filozofează ea. Dar politica îi desparte şi nu prea. Sendero Luminoso, guerillă maoistă la care aderă Gabriel, înfiinţată de profesorul Abiemal Guzman, întrupat în roman de personajul lui Ezequiel, va începe să acţioneze în Peru abia în 1980, în condiţiile în care acţiunea romanului începe în 1965 şi durează 20 de ani, timp în care cei doi eroi vor sta despărţiţi. Atentatele din 1965 sunt revendicate de o altă mişcare teroristă – MIR, Mişcarea Revoluţionară de Stânga, de inspiraţie cubaneză – ce nu-l cucereşte pe Gabriel, dar care prinde la prietenul lui, Hipolito. E adevărat, mătuşa Elenei şi Don Miguel Minero, una din notabilităţile oraşului Belen, nu voiau ca ea să-l mai vadă pe Gabriel, cunuscut ca prieten al teroriştilor:
„Mi-a spus că şapte soldaţi tocmai au fost torturaţi la Yahuarina. Mi-a spus că nu vrea să te mai vadă niciodată în biroul lui. Nici pe Hipolito.
Gabriel se crispă.
- Deci vrei s-o terminăm? Întrebă el.
Undeva în mintea lui văzu retrăgându-se botul rece şi moale al unei gazele. Simţi trupul ei încordat, gata să facă saltul.”
Un bărbat este un vânător sau nu e deloc.
Altceva îi desparte pe ei. Elena Silves are viziuni. Da, cititorule, pe bune!
Viziunile încep în august 1965, sunt în număr de trei şi au legătură cu o pictură donată bisericii Santa Maria din Belen de bunicul Elenei, Alonso Mario Silves. Pictura, care îi plăcea Elenei, reprezenta Bunavestire, accentul căzând pe personajul arhanghelului Gavril – „aripile lungi tremurau, două lame de topor galbene înfipte în spate sub o cascadă de bucle aurii” – şi mai puţin pe cel al Fecioarei.
Am uitat să-ţi spun, cititorule, că acest erou al nostru, Gabriel Lung, era un bărbat deosebit de frumos: blond cu plete de culoarea razelor, iar ochii lui erau ca două văgăuni verzi, în care s-ar fi prăvălit însuşi cerul. „Un om chipeş, încuviinţează Don Garcia. Toate femeile (fetele) din Belen – cu tot cu mamele lor - , le-ar fi putut avea pe oricare...” Atâta doar că „ochii lui de chinez n-o vedeau decât pe Elena Colina Silves.”(p.22, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
În august 1965, când ea părea, în sfârşit, să cedeze insistenţelor lui de a face dragoste cu el, Gabriel o văzuse ridicându-se de la podea şi ieşind din şopron „în ploaie. O privise înaintând pas cu pas, până ce căzuse în genunchi la câţiva metri de camioneta Toyota. O privise cum îşi înclinase faţa spre luna plină, încuviinţând din cap şi mişcându-şi buzele în tot acest timp. Şi, urmărind privirea ei, văzuse capătul ca o lumânare al lunii începând să tremure...”
Dar Gabriel nu vede nimic pe cer; el n-o vede decât pe Elena îngenuncheată la pământ şi mai frumoasă ca oricând.
„Ea refuza să creadă că el nu văzuse nimic, în afară de luna tremurând. Nu văzuse el chipul, alcătuit dintr-o lumină la fel de albă precum apa la Rapoto...(...)? Nu văzuse buclele de păr căzând ca dantela de aur peste veşmintele într-o culoare de care nu ştiuse niciodată? Nu auzise cuvintele, cuvinte pe care i se cerea să le repete şi să le ţină minte şi care spuneau din nou că Dumnezeu exista (există – prezentul gnomic!), că Dumnezeu era (este) numai unul, un singur adevăr şi că oamenii nu trebuiau să mai încerce a merge mai departe fără Dumnezeu, ca şi când omul ar fi propriul său creator?”(p.213, traducere din engleză de Marilena Dumitrescu)
Dar ce văzuse, de fapt?
„A fost Fecioara?” – propuse Gabriel.
„Un preot, spuse ea. Trebuie să văd un preot.”
Vezi dumneata, cititorule, cu viziunile ne-am mai fi descurcat noi cum ne-am fi descurcat, dar să bagi biserica catolică pe fir a fost o mare greşeală. Educaţia catolică pe care o primise îi cerea Elenei Silves să mărturisească imediat duhovnicului ei sau episcopului cele văzute, cu atât mai mult cu cât apariţia promisese să revină a doua zi, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Din fericire, episcopul Barrantes – „viespea fără ac” - nu era în Belen la data producerii viziunii. Plecase la Lima şi locul lui era ţinut de un preot adevărat, „un franciscan care petrecuse în junglă cinci ani”, americanul Paul Maby. Deşi nu credea în viziuni, americanul a fost dispus să o însoţească pe fată a doua zi, la ora şapte seara, la locul viziunii, unde aşteptau nu mai puţin de zece mii de oameni, dacă e să ne luăm după „El Oriente”: „Veniseră cu biciclete şi bărci. Pe camioane de la Nanay, cu motociclete de la Quistacocha, cu feribotul pe care Don Miguel (...) îl închiriase să-i aducă tocmai de la Jiron, în sus pe fluviu. Acum stăteau acolo printre tufele de manioc, încălzindu-şi supă la flacăra lumânărilor, fluierând şi aşteptând.”
Plictiseala este tăiată de un strigăt: „Faceţi loc pentru fata care a văzut-o pe Maica noastră(...)
Apoi apăru Elena, urmată de părintele Maby, de Consuelo şi de caporalul Velarde.
Gabriel stătea alături de alţi patru, pe capota unei Toyote. De unde se afla îi putea zări faţa.(...)
Ochii erau aţintiţi pe Elena îngenuncheată acolo. Ea încremeni. Deodată capul îi zvâcni spre spate, să poată privi spre ceva ce se afla deasupra ei. În acelaşi timp pe faţă i se răspândi o lumină. (...)
Pretutindeni, oamenii căzură în genunchi în mâl. (...)
La un metru în spatele Elenei, caporalul Velarde îşi făcu semnul crucii. Aduse un bărbat lângă covor. Bărbatul scoase un stetoscop dintr-o geantă de piele. Îl lipi stângaci de pieptul Elenei. Făcu un gest cerând să-i fie adusă o lumânare, pe care o ridică şi o coborî în faţa ochilor Elenei. Aşezându-i-o sub bărbie, ridică flacăra până îi atinse pielea. În final, după ce îşi puse neîndemânatic ochelarii, înfipse un ac în braţul ei.
În tot acest timp, Elena privi spre cer.
După „El Oriente”, fata zâmbise de 36 de ori, încuviinţase din cap de 23 de ori şi îşi mişcase buzele în nu mai puţin de 17 ocazii. Electroencefalograma efectuată de Doctorul Lache a confirmat că nici nu visa, nici nu era într-o criză de epilepsie. (...) Doctorul nu putea explica de ce nu reacţionase fata când o înţepase cu acul în braţ – deşi fu de acord să plătească spălatul petei de sânge pe care i-o produsese pe bluză.”(p.220-221)
Lăsând gluma la o parte, preotul american, deşi nu credea în viziuni, este convins că fata vede ceva acolo sus, că nu se preface, că nu i-a fost indus nimic, că această tânără catolică are un anume mod de a comunica cu divinitatea.
Dar lucrurile se complică întrucât Don Miguel, şeful Vămii, care o angajase pe Elena Silves ca traducătoare din engleză, este bolnav de cancer de pancreas: tumoarea avea deja mărimea unui cap de copil, cînd Elena începe să aibă viziuni şi el o roagă să încerce să-l vindece. Restul întâmplării este narat de părintele Maby care îl sună pe episcopul Barrantes ca să-i aducă vestea miracolului: „Elena îl atinsese şi apoi plecase. Patronul ei se dusese direct la Doctorul Lache.
- Şi care este diagnosticul Doctorului Lache?
- Cancerul a fost stopat.
- De unde ştie?
- Se pare că acest Don Miguel avea o umflătură într-o parte, de mărimea unui prunc.
- Şi?
- Ei bine, a dispărut.
- Asta este ceva, spunea în acel moment doctorul uluit unui grup de ziarişti gălăgioşi, care răstoarnă toate cunoştinţele pe care le-am dobândit despre patologia pancreasului.
- Părinte Episcop, mai sunteţi acolo?
- Da...da, sunt.
- Oamenii vorbesc despre un miracol.
Oraşul era în fierbere. În baruri şi cafenele, în bordeluri, biserici şi la poştă, la tarabele din piaţă şi pe băncile din scuaruri nu se vorbea decât despre asta.(...) ...Existau apeluri telefonice de la Buenos Aires, şi Madagascar, şi Quito şi de la un cult bizar al cerşetorilor italieni din apropiere de Cortona. Erau avioane programate să sosească pe mica pistă de aterizare de la Miami şi Bogota.”
Un singur om nu este cuprins de efervescenţă: Episcopul Barrantes, gardianul dogmei şi temnicerul enoriaşilor lui. Barrantes vrea linişte. Oh, nu! Nu este un obtuz oarecare. Barrantes este un... intelectual, care chiar îşi pune întrebări. Dar ce păcat că sunt întrebări la care nu acceptă decât un singur rând de răspunsuri: ale sale.
Este clar de la bun început că vrea să o îngroape pe Elena, dar vrea să aibă conştiinţa împăcată. Este un intelectual obişnuit să-şi argumenteze poziţia, dar şi extrem de interesat să se pună bine cu mai-marii zilei: „Era preocupat să fie văzut aducând la bună îndeplinire tot ce dorea Sfântul Sinod, dar ceea ce dorea acesta pentru fanaticii Fecioarei Maria era, în opinia lui, greu de ghicit.”
Era genul de preot care venera şi absolutiza Scriptura, în detrimentul apocrifelor, într-o perioadă în care Biserica dădea semne de deschidere, totuşi, lăsând indecisă uşa crăpată spre sufletul credincioşilor. Acest suflet, pe Barrantes, nu-l interesase niciodată, el având ochi doar pentru Scaunul papal şi infailibilitatea Papei, idee care-l obseda. Cu acest cult catolic pentru Fecioara Maria, Barrantes nu simpatizase niciodată. Ba chiar în tinereţe, în ultimul an de seminar, scrisese o disertaţie şcolărească şi modestă, cum avea s-o aprecieze profesorul lui, despre cazurile de „sanctitate frauduloasă”, în special la femei. Acum, la maturitate, „ştia cu certitudine că nu există nimic în Biblie care să justifice plusul de demnitate şi de statut al Mariei. În Noul Testament ea era menţionată de câteva ori pe un ton aproape degajat. Până şi Cristos dăduse semne de nerăbdare în ceea ce-o privea.
„Femeie, ce am eu a face cu tine?” Nu asta întrebase el la Canaan? Şi exista vreun indiciu că ar fi fost conştient de cele câteva miracole puse pe seama ei?”
Toate aceste întrebări sunt doar retorice, Eucario Barrantes fiind un adversar dur al oricărei modernizări:
„Cel de-al doilea consiliu ecumenic al Vaticanului se apropia de sfârşit, iar Barrantes avea sentimentul neplăcut că, în general, curenţii erau în schimbare. Era el o frunză în bătaia vântului, dar unele dintre modificările propuse de Vatican îl surprindeau – inclusiv, avea el o bănuială, pe Arhiepiscopul Cardinal – ca fiind indigest de moderne. Cu toate acestea, în conformitate cu instrucţiunile Romei, se oţelise pentru a reprezenta ipostaza unei Biserici apropiate şi în acelaşi timp dedicate lumii acesteia. O ipostază, rememoră pentru el însuşi, care credea într-o comunitate de egali.”
Barrantes joacă deci, la indicaţiile Romei, un rol cu care nu este de-acord. Nu are curajul de a contrazice Sfântul Scaun şi nici flexibilitatea de a se deschide spre enoriaşi. Nici vorbă să-i considere egalii lui, ipostază care ar fi făcut posibilă devenirea, câtă vreme el era preocupat doar de păstrarea autorităţii şi a scaunului episcopal. În asemenea condiţii, Elena Silves era condamnată de două ori: şi ca evlavioasă, şi ca persoană:”Ce trebuia să facă Biserica cu cineva a cărui legătură cu Cristos părea a fi mai directă decât chiar a sa? Cum putea fi trecută prăpastia între un ghid turistic stagiar, care stătuse de vorbă cu Maica Domnului, şi un reprezentant oficial care nu stătuse. Cu gândul la soarta episcopului care îşi pierduse autoritatea în urma apariţiei de la Beauraing din 1933, Episcopul îşi exprimă îndoielile cu glas tare în faţa Părintelui Maby.”
Când rigiditatea se asociază cu teama, orice speranţă e prostească: „O lumânare prea mare putea să-i ardă biserica din temelii”, gândeşte Barrantes, pecetluind soarta Elenei Silves. Dar epoca Inchiziţiei şi a rugurilor fumegânde trecuse de mult şi lui Barrantes i se pare convenabilă trimiterea fetei la mănăstire, dar nu orice fel, ci „mănăstirea unui ordin închis”. Elena ar fi vrut să-i îngrijească în continuare pe bolnavi, să se dedice, aşa cum mai făcuse, copiilor handicapaţi, „aruncaţi în stradă, precum oasele de pui”, sau indienilor din junglă, dar contactul ei cu oamenii, cu aerul, cu soarele şi luna era periculos pentru cariera lui Barrantes. Voia linişte şi nimic nu-l liniştea mai mult decît „mănăstirea unui ordin închis”. Când, în Evul Mediu, leproşii erau alungaţi din comunitatea oamenilor, după ce li se făcea simbolic o slujbă de îngropăciune, condamnarea nu era mai brutală ca cea rostită de Barrantes: „Nu trebuie în niciun caz să spui cuiva de unde vii. Nu trebuie să spui nimănui cine eşti. Nu trebuie să scoţi niciun cuvânt despre ce s-a întâmplat aici. Vei avea cu totul alt nume. O singură persoană din Silar va cunoaşte adevărata ta identitate. Maica Stareţă.
Când încheie, vocea i se înmuie.
- Draga mea, acesta este preţul faptului că Dumnezeu te-a binecuvântat cu o viziune.
- Când voi pleca? întrebă Elena.
- Mâine dimineaţă.”
Eparhia lui Barrantes nu este „o comunitate de egali”. În cadrul ei doar Barrantes are dreptul la decizie şi la acţiune, ceilalţi sunt doar nişte mimi care recită rugăciuni în cor, îngenunchind şi închinându-se când li se face semn.
România numără mulţi intelectuali care vor fi de partea lui Barrantes în acest conflict de viziune cu Elena Silves, susţinând că forţa religiei stă în autoritatea Scripturilor şi în fixitatea interpretării simbolurilor, ceea ce taie orice drept la originalitate şi la deschidere spre divinitate. Trăim într-o lume a non-implicării, a pasivităţii şi suspiciunii generalizate, care seamănă teribil de bine cu cea descrisă de părintele Maby:
„ – M-am mai gândit la viespea aceea fără ac, Barrantes. Este la fel cu cei pentru care scopul scuză mijloacele. Pierd esenţa. În regulă, Papa este infailibil. În regulă, avem Imaculata Concepţiune, dar unde ne duc acestea? Îţi spun eu unde.
Părintele Maby îşi aruncă pantofii jos. Îşi şterse nisipul dintre degetele de la picioare.
- Ne duc într-o lume în care toţi sunt catolici şi nimeni nu este creştin, unde toţi venerează crucea, dar uită de Cristos. Când Elena a văzut ce a văzut, Biserica era încă în scutece. Un tată are mai multă încredere în fiul lui de şaisprezece ani decât biserica catolică într-un bărbat de şaizeci. Era un triunghi format de Papă, Episcop şi Popor – ceea ce înseamnă că totul a fost transformat în non-acţiune. Multe nu s-au schimbat. Bisericii lui Barrantes îi mai place şi acum să îndoape credincioşii cu dogmă, ca pe gâştele de Strasbourg. (...) Şi ce se întâmplă? (...) Ajung să creadă că rugăciunea este ceva ce se strigă în gura mare, ca o melodie de muzică pop americană ale cărei cuvinte nu le ştiu.
Îşi îndesă piciorele în pantofi.
- Asta nu este biserica mea. În biserica mea contează mai mult oamenii. Pune persoana în centrul credinţei şi toate obstacolele dispar.” (p.292-293)


***


Dar să ne întoarcem la vânătorul nostru şi la „gazela” lui. I-o răpeşte mai întâi Volkswagenul alb al episcopului. Îl despart de ea cei 12 poliţişti înarmaţi cu mitraliere care păzesc Volkswagenul. La aceştia se adaugă bărbaţii şi femeile „îngrămădiţi mai ceva ca sardelele” ca s-o vadă pentru ultima dată pe Elena Silves. Îl vor despărţi de ea zidurile mănăstirii Santa Clara din Silar, oraş situat „peste trei lanţuri de munţi”, mănăstirea fiind un refugiu despre care nu se va şti nimic timp de 20 de ani, acest ascunziş penibil fiind devoalat doar când Elena Silves va fugi de la mănăstire şi „El Oriente” va publica în pagina centrală o ştire cu titlul „CĂLUGĂRIŢĂ FUGITĂ DE LA SANTA CLARA”. Gabriel Lung, alias tovarăşul Chino, el fiind chinez, va vedea acest ziar la puşcăria San Francisco din Lima, unde era închis de trei ani şi unde făcea instrucţie cu tinerii terorişti, membrii ai Căii Luminoase. Văzând ştirea, se va gândi la Elena Silves, îşi va aranja, mituind temnicerii, un palanca (înlocuitor) şi va pleca în căutarea iubitei lui. Deocamdată, suntem în august 1965. Gabriel a străpuns zidul mulţimii şi îşi caută din ochi iubita: „Se uită la uşa de pe care (sic!) ieşise alergând preotul. O văzu deschizându-se şi trei oameni coborâră spre maşină – caporalul Velarde, Episcopul Barrantes şi Elena. Văzu cum gazela sa îi scapă. Şi urlă.
- Elena! Elena!
Auzind ţipătul lui sfâşietor, mulţimea amuţi.
- Elena! strigă el din nou.
Cu un efort supraomenesc se împinse înainte, spre maşină. Îşi lipi capul de geamul din spate, unde şedea Elena. Strigă din nou, izbind geamul cu palma. Ea îşi întoarse faţa de la el. Când ea îşi întoarse faţa, el încercă să deschidă portiera. Era gata să dea cu pumnul în geam când Părintele Maby porni motorul, ridică piciorul de pe ambreiaj şi acceleră plecând cu o smucitură ce-l aruncă pe Gabriel în spate, în braţele poliţiei.”(p.247)
Vor sta despărţiţi 20 de ani.
Ce a făcut fiecare în aceşti 20 de ani?
El va ajunge un terorist vestit:
„Acesta era Tovarăşul Chino din Belen, unul dintre primii eroi ai revoluţiei (...). Acesta era bărbatul care timp de trei ani scosese afară deţinuţi şi-i trimisese să îndeplinească unele dintre cele mai eficiente misiuni ale lui Ezequiel. Acesta era bărbatul care mituise gardienii pentru ca el, palanca, să poată sta aici o săptămână, în timpul cât cineva arunca în aer stâlpii de înaltă tensiune de la Jauja. Sau mâna câinii prin Ayacucho, cu grenade agăţate de gât. Sau detona un catâr în piaţa din Huanta. Sau mai rău.”
Dar haideţi să vă relatez şi ceva nostim:
„În urmă cu două zile centrala telefonică din Chimbote fusese distrusă de o bombă legată de o găină.
Femeia chicoti, gândindu-se la incident.”
Ştiţi cine e femeia care chicoteşte?
Vă spun eu: e maica stareţă de la Santa Clara. Sud-americanii, ca şi spaniolii, au umor negru. Mai rău decât aşa este să nu ai umor deloc. Barrantes nu avea.
Revenind la terorişti, îşi ziceau Sendero Luminoso, dar aruncau centrale electrice în aer, lăsând oraşe întregi în beznă: Piura, Chimbote, Puno, Tacna: niciun locuitor de-acolo nu se bucura şi nu lăuda aemenea silnicii.
Dar teroriştii fac şi lucruri bune, cum ar fi capturarea şi uciderea lui Don Miguel Minero, cel mai ticălos om din Belen, care, ca şef al vămii, adunase o avere uriaşă din contrabandă cu heroină, care îl cumpărase pe caporalul Velarde dându-i un cec conţinând salariul lui pe treizeci de ani şi înlesnindu-i cele patru mii de acţiuni deţinute la Electro-Peru, care obişnuia să distragă atenţia poliţiei de la propriile lui afaceri, mânând-o pe urmele unor aşa-zişi terorişti mult prea tineri şi inofensivi; pe unul dintre ei chiar el, Miguel Minero, îl împuşcase; care spălase bani procurându-i lui Barrantes colecţia de crucifixuri cu care episcopul se mândrea în faţa fiecărui nefericit ce avea ghinionul să treacă pragul Palatului Episcopal; care, culmea mârşăviei, candidase şi ajunsese primar în Belen.
Acţiunea de capturare este condusă de Gabriel Lung, deghizat în preot, şi la ea mai participă Edith şi Bonifacio. Intră în casa lui Don Miguel printr-un şiretlic, le deschide chiar el, îl capturează în plină noapte şi îl duc într-un atelier, aparţinând unei fabrici de placaj.
„ – Don Miguel Minero, începu Gabriel...Ai fost arestat de membrii Partidului Comunist Peruan. Acesta este un proces revoluţionar. (...)
Gabriel enumeră acuzaţiile împotriva lui Don Miguel. Împuşcarea primului martir, tovarăşul Hipolito. Coruperea Vămii, coruperea Poliţiei, coruperea Bisericii...(...)
- Don Miguel Minero, zise Gabriel. Tribunalul te-a găsit vinovat de trădare împotriva naţiunii şi a poporului tău. Vei fi executat imediat.”
Dar Gabriel nu poate uita că acest smârc de om este totuşi miracolul Elenei Silves, dovada vie a înzestrării ei divine. Are un moment de slăbiciune de care profită „animalul împăiat” care „apucă o pânză de ferăstrău de pe perete şi izbi cu ea, tăindu-i obrazul.” Gabriel va avea toată viaţa acea cicatrice. „Animalul împăiat” vrea să mai lovească o dată, dar, noroc cu Edith care nu se emoţionează, ci „trase. Corpul se prăbuşi moale. Pânza de ferăstrău căzu la pământ. Îi urmă pieptenele lui Don Miguel.
Edith vorbi:
- Când şarpele e mort, otrava lui nu mai are putere.
Îi aruncară leşul la o groapă de gunoi de lângă aeroport.”
Adevărul e, cititorule, că numai un tribunal revoluţionar îl putea judeca pe Don Miguel. Altfel, el i-ar fi cumpărat pe toţi juraţii sau aproape, le-ar fi dat fiecăruia leafa lor pe treizeci de ani. Dar acum că „şarpele e mort”, banii lui nu mai au putere.
***


Mănăstirea Santa Clara este ca un mormânt pentru Elena Silves, ca o secetă imensă, de 20 de ani. Ideea evadării îi vine după un an de secetă reală, urmată de o furtună năprasnică ce determină o pană de curent în Silar. La adăpostul întunericului, Elena Silves îşi ia lumea în cap, fuge de pe cruce...
Autorul romanului face o descriere extraordinară acestei stări de secetă, de criză, de neputinţă:
„În anul acela (...), când vânturile aducătoare de ploaie refuzaseră să treacă Anzii, resursele populaţiei din Silar erau aproape epuizate.
Două săptămâni îi trebuiseră râului pentru a se restrânge la forma unui fir lent, de ciocolată. Într-o dimineaţă, când se trezise, oraşul îl găsise secat cu totul. Câmpurile de ceapă pe care le uda trecură de la verde la galben devenind apoi întindere de sol roşu crăpat, pe care vântul spulbera diavoli de praf. Jumătate din vitele Primarului se răsturnaseră cu picioarele în sus pe păşuni şi muriseră scăldate în spumă verzuie.
De-a lungul râului, arborii de mango îşi scuturară fructele, care zornăiau dacă le loveai cu piciorul. Nici măcar câinii (...), cu limbile negre şi umflate, nu riscau să-şi tragă răsuflarea în umbra de dedesubt, nu cumva să cadă pradă vulturilor ce coborau plutind de pe munţi, ca nişte biblii deschise. (p.36)
Suntem în ţara extremelor. Până la urmă, ploaia va trece Anzii, adăpând solul, aruncând Silarul în beznă şi luînd-o cu ea pe Elena Silves, ca s-o ducă la Delicias, la misiunea părintelui Maby, unde o va căuta mai târziu şi Gabriel, dar fără succes, pentru că ea plecase, ca să se ascundă de Edith şi de gelozia explozivă şi pârjolitoare a acesteia.
Dar Elena a stat ceva vreme la misiune, unde s-a ocupat de bolile şi de educaţia indienilor, copii şi adulţi. Tot aici, Elena va lămuri misterul viziunilor ei: nu fusese Fecioara, fusese Arhanghelul Gavril, dar ea nu îndrăznise să contrazică mulţimea imensă care credea că vorbeşte cu Fecioara Maria. Mai târziu, la Santa Clara, în claustrare şi singurătate, Arhanghelul avea să i se arate din nou, dar tot mai umbros, cu trăsăturile estompate, până când, cu inima pârjolită de dorul de Chino, viziunile au continuat, dar nu mai era Arhanghelul, ci chiar el, Gabriel Lung.
Părintele Maby o descoase şi despre viaţa la mănăstire, întrebând-o de Maica Stareţă. Aici am vrut să te aduc, de fapt, cititorule. Urmează cea mai bună definiţie a invidiei care s-a dat vreodată:
„ – Dar altfel, cum era stareţa?
- Oh, cred că mă ura pentru că avusesem o viziune. Spera că voi arăta semne de mândrie. Pentru acestea era pregătită. Era ca o vacă ce nu reuşea să sară nici peste cel mai scund gard. După o vreme, asta trebuie să fi fost eu pentru ea – un gard scund, de netrecut.” (p.278-279)
Asta era şi părintele Maby, preotul cu har, pentru episcopul Barrantes, care devenise colecţionar de crucifixuri, neputând fi, sub nicio formă, pescar de oameni. Asta erau şi teroriştii pentru caporalul Velarde, care nu reuşise să prindă nici măcar un terruco.
Dar Elena Silves mai face ceva extraordinar: după ce are o viziune, dovedeşte curajul de a fugi de la mănăstire şi de a prefera un om lui Dumnezeu. Părintele Maby nu-l simpatiza pe Chino, fiindcă era terorist. De aceea, evaluarea pe care i-o face lui Gabriel, când se scaldă amândoi în cascadă, la Delicias, un Gabriel îmbătrânit, cu trupul plin de cicatrice, fiindcă fusese torturat, este lipsită de complezenţă:
„Părintele Maby se uită la el, cum stătea în aburul alb, în vuiet, cu coastele precum o epavă acoperită de nisip, cu cicatricele lucind în soare. Acesta este bărbatul care fusese ales în locul lui Dumnezeu, se gândi el.”
Acum, cititorule, după ce ţi-am arătat cea mai bună definiţie a invidiei, stau şi mă întreb dacă nu cumva această definiţie nu a fost decât pretextul acestei analize. Eu nu cred că am putut să stau ore şi nopţi în faţa calculatorului doar ca să supăr nişte mandarini, scriind eu liber şi netrucat, într-o ţară ocupată, despre un roman cu terorişti şi încheind cu o foarte plină de tâlc definiţie a invidiei. Nu cred că doar atât merita osteneala.
Eu cred că tot citind am început să-l iubesc, fără să înţeleg; şi, fără să-mi dau seama, îl căutam în textura cărţii, aşa cum îl căuta Elena Silves în imaginea Arhanghelului. L-am iubit pentru pasiunea şi încăpăţânarea lui. L-am iubit pentru că este neîmpăcat şi neresemnat.
Îţi dai seama cum ar fi să trăim într-o lume dominată doar de Barrantes, de Don Miguel şi de Ezequiel?! Ar fi bună de aruncat în aer.
În această lume, el e un înger. Exterminator sau nu, dar un înger.
L-am iubit pe Chino şi nu-mi pare rău c-am scris despre el.
Sper să-l iubeşti şi tu...

luni, 3 ianuarie 2011

MAI RĂU DECÂT "ESCRAVA ISAURA"

Imediat după Revoluţie a început la Televiziunea română moda telenovelelor. Una dintre primele telenovele care s-au dat la noi şi care s-a bucurat de o popularitate deosebită a fost "Sclava Isaura", în limba portugheză şi cu acţiunea situată, evident, în America Latină. M-am uitat la câteva episoade cu un ochi, nu stăteam expres la televizor, dar îmi făceam de lucru în faţa ecranului, obsedată cum am fost dintotdeauna de Comerţul triunghiular şi de căznita abolire a sclaviei care s-a tot reglementat şi nu s-a terminat pe durata a două secole.(vezi articolul meu "Revolta de pe Bounty", din 26 martie 2010, capitolul "Comerţul triunghiular")
Ca toţi europenii, noi, românii, ne uităm la telenovele amuzaţi şi cu un aer de superioritate. Superioritatea ne vine de la sistemul socio-politic democratic care ne este carateristic, chiar dacă nu întotdeauna garantat real, iar amuzamentul cred că se justifică prin detaşarea pe care o resimţim în faţa conflictelor şi abuzurilor incredibile care se descriu acolo. Ne simţim protejaţi de ele. O fi acolo, la ei. La noi, nu se poate! Noi avem legi care, ce e drept, se respectă şi nu prea, dar, mai ales, avem cutume democratice,încetăţenite, avem echilibrul în sânge! La noi, aşa ceva nu se poate!
Oare?
Sunt idei pe care le-am revizuit pentru prima dată în 2009, când Ministrul de atunci al Învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu, a ridicat timid perdeaua plină de praf de pe afacerile scandaloase, subîntinse de aşa-numitul învăţământ universitar privat. Doamna Ministru a fost susţinută atunci, de formă, de mai mulţi intelectuali grupaţi în comitete şi redacţii. După ce dânsa s-a retras, indignarea acestora a amuţit şi a fost îngropată fără cruce pe mormânt, ca şi când n-ar fi trăit niciodată. S-au întors toţi pe la treburile lor, inclusiv mentorii învăţământului universitar privat, care şi-au continuat nestingheriţi, ba chiar încurajaţi, ba chiar bătuţi prieteneşte pe umăr şi pe burtă, afacerile lucrative.
Dar intervenţia doamnei Andronescu tot a scos ceva la iveală: un număr uriaş de absolvenţi cu diplomă ai unor astfel de "universităţi", provenind preponderent de la "Spiru Haret", fără să se poată justifica când, unde şi pe ce baze îşi trecuseră examenele, mai ales în cazul "învăţământului superior privat la distanţă". Da, nepoate, ai auzit bine, "la distanţă".
"Se practică peste tot în lume", vor sări "portocaliii" ca gaiţele, cu ciocurile lor, gata să ridice şi să albească orice.
Da, se practică în multe părţi, dar nicăieri ca la noi!
La noi, multe "universităţi" particulare sunt de fapt firme de fabricat diplome pentru oameni cu bani mulţi şi minte puţină.
Când, acum câţiva ani, s-a pus problema creării primelor unversităţi private în Franţa, francezii au demonstrat în stradă în număr mare, demascând cumpărarea şi coborârea în derizoriu a competenţei. La noi, las la o parte că nu se demonstrează, că românii ies şi stau la coadă, nu la mitinguri, dar şi mass-media din România au tăcut mâlc cu privire la demonstraţiile din Franţa. De ce?!? Toate televiziunile străine au relatat şi au transmis imagini de la aceste evenimente. La noi, vorba lui Napoleon, "cu o astfel de presă, nici nu se afla c-am pierdut Waterloo."
Interesantă este şi atitudinea Preşedintelui Băsescu, care a găsit de cuviinţă să vorbească, în cazul doamnei Andronescu, de atitudine duşmănoasă faţă de mediul privat.
Are vreo logică?
Evident, niciuna.
Şi nu este prima dată când Preşedintele sau vreun ins din suita portocalie sfidează orice logică. A demasca cu probe nişte nereguli grave din învăţământul universitar privat, care periclitează buna funcţionare a corpurilor de profesionişti şi care viciază libera concurenţă pe piaţa muncii, unde totul devine cumpărabil, nu are nicio legătură cu atitudinea generală faţă de mediul privat, atitudine care depinde de calitatea mediului privat şi de cât de util reuşeşte el să se facă. Şi care poate varia în funcţie de context. Dar, cititorule, este o prostie să aduci contraargumente unui... portocaliu; o prostie şi o pierdere de timp. Ei nu vor să convingă, ei vor să domine. Ei nu vor să dezbată, vor să-ţi închidă gura. De aceea împart lumea în supuşi şi duşmani. Supuşii sunt de două feluri: activi (activiştii pe care-i folosesc pentru propagarea şi impunerea propriei politici) şi umili (legumele pe care calcă şi pe care nu le pasă că le strivesc). Mă gândesc că, din fericire, legumele nu mai simt nimic. Că, de-ar simţi ceva, ar ţipa dracului!
Dar hai să nu uităm subiectul postării noastre: învăţământul superior privat din România, care nu este, evident, în întregime cangrenat, dar nici nu e timpul trecut. Ruşinos e faptul că avem cel mai mare număr din lume de absolvenţi pe bani de învăţământ superior. Dacă este o treabă atât de nobilă, de ce nu s-au învrednicit şi alte state cu o tradiţie universitară mai veche cu câteva secole decât a noastră să scoată studenţi pe bandă şi pe bani? Se cumpără diplomele universitare cum se cumpărau odinioară, sub fanarioţi, rangurile boiereşti. Istoria se repetă: la noi, totul se vinde, noi stăm la cozi să cumpărăm; românul socializează stând la coadă. Noi nu protestăm; suntem ca nişte sclavi cărora li s-a tăiat limba.
Pe locul doi la studenţi pe bandă şi pe bani se situează, ghici cine, cititorule?
Da, ai ghicit: Escrava Isaura! Vei obiecta spunând că în Mexic se vorbeşte spaniola, nu portugheza. Vei obiecta degeaba, că eu tot n-am să renunţ la titlul acestei postări: îmi place la nebunie. Se cheamă... licenţă eseistică. Situaţia în România e mult mai ruşinoasă decât în Mexic. În primul rând pentru că am reuşit să depăşim America Latină în corupţie; şi apoi, avem un argument tehnic deosebit de important: Mexicul are o populaţie de peste 104 milioane de locuitori, în timp ce România abia depăşeşte 23 de milioane. Stăm mai prost decât escrava Isaura! Nu vă mai uitaţi de sus la telenovelele lor, că ale lor măcar se exportă bine, fiind originale, fiind în spiritul culturii lor, în timp ce ale noastre sunt imitaţii, sunt făcături, sunt ceea ce este "Enigma Otiliei" faţă de romanul balzacian: un roman contrafăcut, pardon, "sincron". De aceea nu se exportă, nici telenovelele noastre, nici romanul. Mă puteţi contrazice?
Daţi-i drumul!
Şi-apoi nu s-a auzit niciodată ca în Mexic sau în altă ţară latino-americană să fi ajuns ministru un om cu studiile absolvite "la distanţă", la o "facultate" particulară. La noi, s-a auzit, s-a dovedit, s-a spus, s-a scris şi s-a filmat. "Eroul" se numeşte Traian Igaş, este Ministru de Interne în cabinetul Boc, şi-a luat bacalaureatul la 24 de ani, iar facultatea şi-a cumpărat-o în timp ce era deputat în Parlamentul României.
Căţeii portocalii vor "argumenta" că şi în ţările civilizate au ajuns uneori miniştri şi directori de mari instituţii culturale oameni fără studii superioare.
Este perfect adevărat, dar aceia dovediseră ceva, dovediseră mult, înainte să ajungă miniştri. Nu confundaţi dezgustul faţă de corupţie cu
rigiditatea. De fapt, dv. nu confundaţi, doar vă prefaceţi a confunda. Domnul Igaş, ştie toată ţara, a ajuns ministru pentru că face parte din falanga Udrea-Falcă. Frumoase vremuri,nu? Şi nu-i aşa că este pasionant
să contribui la această modernizare în cavalcadă a României? Să vezi elitele pe cal, cu Udrea, Igaş şi Falcă printre ele, şi poporul la pământ?
Ce pasionant trebuie să fie!
"Oh, oh, oh! Vai, vai di ţară. La ce vremi cumplite s-au agiunsu şi la ce cumpeni s-au cădzut!"
În ţara în care diplomele şi titlurile sunt scoase la mezat, să te mai miri că învăţământul preuniversitar de stat este atât de dispreţuit, de desconsiderat, de subfinanţat?
Dacă vrei să omori un organism viguros, e o prostie să-l ucizi; e suficient să-l marginalizezi şi să-l subfinanţezi. Ştiu asta toţi intelectualii lui Băsescu. Şi ce frumos merg ei călare, cu cartea în mână, alături de doamna Udrea! Ce bine se ţin în şa!
O dictatură originală! Da, cititorule, o dictatură originală.
Bănuiesc că domnului Igaş i-a venit greu să-şi dea bacalaureatul după Revoluţie, la şase ani de la terminarea şcolii. Poate de aceea bacul se dă acum în România într-o variantă arât de simplistă: un nechezol de bacalaureat!
Şi Napoleon I tot aşa a început modernizarea Franţei, cu examenul de bacalaureat. Ar fi păcat ca un nenorocit de bac să stea în calea ascensiunii unui fruntaş PDL-ist ca domnul Igaş! Să nu mai ajungă omul lui Udrea şi Falcă ministru din cauza unui nenorocit de examen! Păi nu ar fi păcat? Când te gândeşti cu câtă inimă dorea el să ceară băncilor un credit preferenţial pentru poliţişti! Tot el este cel care-i va "evalua" pe poliţiştii ce vor fi disponibilizaţi!
Halal!
Cum nu vii tu, Marga, să vezi ce-a mai rămas din bac...?
Profesorii care examinează sau sunt implicaţi în comisiile de bac sunt trataţi NU ca nişte funcţionari oarecare, ci direct ca nişte sclavi! Las la o parte că plata a fost mizerabilă - între 40 şi 200 de roni - dar plata profesorilor pentru sesiunea din toamnă nu s-a făcut nici până acum, deşi s-a încheiat anul calendaristic, deşi erau sărbătorile de iarnă în faţă şi nu doar Băsescu şi banda lui au Crăciun; şi se face cu bani Crăciunul. Deşi sumele erau foarte mici, dar pentru noi, cei cu lefurile sfârtecate, chiar contau, s-au bucurat să le fure şi pe-astea.
Sătura-i-ar pământul până la Crăciunul viitor!
Nu suntem asistaţi sociali, suntem oameni care prestăm o muncă supercalificată, necesari oricărei societăţi normale; doar aci, la ăştia, am ajuns să fim trataţi ca sclavi; sclavi salariaţi, pentru că banii nu ne ajung de multe ori nici pentru mâncare.
Am ajuns mult mai râu decât "Escrava Isaura".

vineri, 5 noiembrie 2010

POSTARE DE TOAMNĂ

Era un bot mare de cal
şi Doamne, ce dinţi mari avea.
Căderi de meteoriţi în aval
dantura lui albă era.

El botul cel mare şi lung
ah, Doamne cum şi-l înclina
şi dinţii cei albi, nibelung,
Doamne, un cal nibelung
cred că era.

Şi totuşi nu-s iarbă nu, nu.
Nicicând n-am fost iarbă, ah, Doamne...
Şi totuşi ce bot nesfârşit arăta,
ce cal nibelung îmi părea
că vrea să mă pască; ah, Doamne.
(Nichita Stănescu, "Baladă")

Numai viaţa mea va muri pentru mine într-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare,albă.
(Nichita Stănescu, "Trist cântec de dragoste")

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna...
(Nichita Stănescu, "Emoţie de toamnă")

Rămâne veşnic nedeschisă poarta aerului...
Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,
noi încercăm s-o deschidem cu păsările,
noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămâne închisă poarta aerului.
Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei,
nu-i aşa?
Rămâne veşnic închisă poarta aerului...

Mă sufoc, iubito,
mă sufoc de acest crivăţ violent
de acest simun care plânge.
(Nichita Stănescu, "Alte chei")

Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.
(Nichita Stănescu, "Această ţară de vis"

Aici e singurul loc tragic
pentru că domneşte unu,
iar nu zero,
pentru că domneşte singurătatea,
iar nu nimicul,
pentru că domneşte moartea,
iar nu nefiinţa.
Aici domneşte deznădejdea,
iar nu vidul.
(Nichita Stănescu, "Contemplarea lumii din afara ei"

Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii,
de mâini m-am bucurat şi de picioare,
de cerul albastru şi mare,
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonţ ai tras prin tine?
Şi înspre cine-ai tras?
Şi înspre cine?
(Nichita Stănescu, "Prin tunelul oranj")

Ioan se va ridica şi va zice:
_Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.
(Nichita Stănescu, "Evangheliile toamnei")

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
(Nichita Stănescu, "Autoportret")

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât.
(Nichita Stănescu, "Lecţia despre cerc")

joi, 4 noiembrie 2010

"GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIEŞTE"

Ea este într-adevăr toxică, majoritatea.
Cum "ce majoritate"?
Cea parlamentară, evident.
E toxică pentru că emană de la nişte oameni care stau strâns-uniţi, unul în putoarea celuilalt, fără ca vreun principiu sau vreo doctrină să-i apropie sau să-i aducă împreună. Ei sunt extrem de heterogeni şi ca doctrină, şi ca limbă; este ciudat cum au putut minorităţile să se unească împotriva poporului român, dar şi contra etniilor pe care le reprezintă. Numai idioţii sau cei plătiţi s-o facă pot să mai creadă că doar portocaliii, ungurii, ucrainenii, lipovenii şi găgăuzii vor "binele" infantilului popor român şi li-l aplică diferenţiat, tăind din lefurile mici şi protejând "lefurile nesimţite" din companiile de stat. Fiindcă toată "reforma" s-a redus la tăieri, cititorule.
Ea este toxică, majoritatea, pentru că s-a constituit pe bază de bani, şantaj, interese de pântec şi tot ce are situat mai jos organismul uman şi firea omenească.
Parlamentul, Cotroceniul şi Palatul Victoria emană toxine. Poporul român este un popor gazat. De aceea e năuc şi nu are niciun fel de reacţie.
Această "majoritate toxică" nu are niciun fel de legitimitate. Parlamentul va intra în legalitate doar în momentul constituirii unei noi majorităţi axate pe partidele care s-au confruntat în precedenta campanie electorală şi care au obţinut votul şi girul nostru, majoritate care să nu aibă alt scop şi altă ambiţie decât să scoată ţara din criză şi să organizeze alegeri anticipate.
Abia aştept să-i văd în genunchi, implorând votul.
Un singur om nu mai poate participa niciodată la nicio campanie. Acela se numeşte simplu Boc. Felul cinic în care a fost instrumentat, lipsa lui de personalitate şi de reacţie, rolul prea mare şi prea greu pentru statura şi potenţialul său fac din Domnia Sa un om uzat, terminat.
Aceasta în varianta optimistă în care nu ne epuizează, ne terorizează şi ne termină el pe noi...
Majoritatea parlamentară e toxică şi pentru faptul că exotică, portocalie, ruptă de realitate şi neromânească fiind ea, a ajuns cu poporul român în raporturi de..."care pe care".

Post scriptum:
Am o întrebare pentru domnul Isărescu:
De ce în condiţiile în care Boc a anunţat cu largheţe că oferă 250 000 de roni, pentru colegiul lor, parlamentarilor Puterii care se abţin de la vot în cazul moţiunii de cenzură, nu a avut niciun fel de reacţie, cu toate că până atunci avertizase cu nesaţ şi nitam-nisam, fiind citat copios de căţeii de presă, că promisiunile dintr-o eventuală campanie electorală ar putea costa foarte mult bugetul ţării. Dar risipa şi incompetenţa lui Boc nu costă mai mult?
De când Guvernatorul Băncii Naţionale are vizibile opţiuni politice şi ce ştie Guvernatorul şi nu ştim noi despre circuitul banilor în guvernarea portocalie?
Ce face Boc nu e risipă?
Dar atitudinea lui Isărescu ce nume poartă?

sâmbătă, 23 octombrie 2010

PARADOXUL ROMÂN

I) Pe vremea lui Ceauşescu circula o anecdotă despre productivitatea muncii, care promova o imagine paradoxală, dar şi exactă a poporului român, care nu ar fi o legumă de popor, ci o enigmă nedezlegată, un nod gordian, un popor imprevizibil şi paradoxal.
Bancul suna astfel:
"Deşi productivitatea muncii creşte, produse nu sunt pe piaţă.
Deşi pe piaţă nu sunt produse, cămările oamenilor sunt pline.
Deşi cămările le sunt pline, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii bat din palme şi strigă "Urrraaaa!"
II) Mă gândesc că putem teleporta cu succes acest banc din Epoca Ceauşescu în Epoca Bocbăsescu. Cele două epoci au nu puţine similitudini:
1) Şi una şi alta sunt de austeritate, dar, ca să fim drepţi cu nea' Nicu sau, mă rog, domnul Ceauşescu, trebuie spus că acela nicioddată nu s-a atins de salariile oamenilor şi, mai ales, NU cu un procent atât de zdrobitor cum este cel bocbăsel de 25%.
2) Ambele epoci îşi justifică austeritatea prin nevoia de însănătoşire fiscală.
3) Ambele epoci se caracterizează printr-un lux orbitor şi sfidător la vârf şi prin mizerie neagră la poale.
4) Ambele epoci sunt rigide şi obsedate să controleze "şi în urechi". Ceauşescu nu a avut niciun fel de înţelegere faţă de micii investitori care ar fi putut reduce foametea în România. Bocbăsescu nu vrea, în ruptul capului, să dea autonomie ministerelor şi primăriilor să reducă ele, cum se pricep mai bine, cheltuielile globale cu 25%.
5) În ambele epoci, guvernanţii sunt rupţi complet de realitate şi de popor: nu văd codrii din Birnam pornind în marş împotriva Palatului Cotroceni; nu aud larma care creşte, nu simt tensiunile care se acumulează; nu au, vorba lui Adrian Năstase, minima inteligenţă relaţional-pragmatică "de a ridica uşor capacul de pe oala sub presiune. Dimpotrivă, ei dau focul mai tare. Reacţia lor se rezumă la dispreţ, la respingere, la negarea dialogului, a solidarităţii şi, din ce în ce mai mult, şi a umanităţii...(...) Poate că sună cam dur, dar dacă lucrurile vor continua în aceeaşi direcţie, populaţia este condamnată la moarte prin înfometare. Guvernul Băsescu-Boc ia decizii împotriva românilor."(vezi articolul "Are şi apatia o limită" de pe "ministru >> prim-ministru >> blogger"). Năstase se referă la guvernarea lui Boc, dar ai impresia că rememorează anii Epocii Lumină.
6) În ambele epoci se ascultă telefoanele şi, mai nou, se spionează calculatoarele, dar şi la acest aspect Ceauşescu iese mai puţin şifonat, întrucât oamenii lui lucrau discret şi, chiar dacă conţinutul convorbirilor era folosit împotriva cetăţeanului respectiv, nu era, ca acum, făcut public şi utilizat pentru discreditarea şi batjocorirea persoanei respective. Pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveam sentimentul că a asculta telefoanele cetăţenilor este o mare ruşine; acum ori asistăm la reabilitarea acestei urâte trebuşoare, ori ăştia au pierdut complet sentimentul ruşinii.
7) În ambele epoci serviciile secrete "trăiesc bine", pentru că sunt plătite "după importanţa socială a muncii depuse", ca să citez dintr-o lege ceauşistă, perfect actuală astăzi.
8) Ambele epoci sunt duşmănoase cu presa. Dacă, pe vremea lui Ceauşescu, Napoleon I ar fi răsuflat uşurat, comentând cu recunoştinţă că, la o astfel de presă, nici nu se va afla ca a pierdut Waterloo, acum presa liberă, presa neaservită este atacată de toţi "intelectualii lui Băsescu" şi socotită "vulnerabilitate" în Strategia Naţională de Apărare şi o ameninţare la adresa Statului român. Din nou România atrage atenţia Europei prin atmosfera dictatorială ce se încheagă aici şi liderii a trei grupuri politice din Parlamentul Europei - Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Daniel Cohn-Bendit - au adresat Parlamentului României o scrisoare cerând respingerea paragrafului nr.10 al articolului 6, intitulat "Vulnerabilităţi", din Strategia Naţională de Apărare, catalogat ca venind în conflict cu normele juridice europene, în special cu art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu art.6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Suntem o ţară vulnerabilă din punt de vedere al respectării dreptului omului la informare şi liberă exprimare şi cei trei lideri atrag atenţia României că este în interesul ei să-şi "consolideze credibilitatea în cadrul Uniunii Europene."
9) Atât sub Ceauşescu, cât şi sub Băsescu, uniunile de creaţie din România "au rezistat prin cultură". Este aceasta o formulă searbădă şi bombastică de a scuza, de a băga sub preş lipsa de implicare şi de reacţie socială, răsplătită financiar sub ambele dictaturi; răsplătită gras. Tot o formulă bombastică este şi "societatea civilă" menită a-i împacheta şi a-i vinde frumos pe intelectualii de dreapta care sunt şi publicişti,mai toţi în barca lui Băsescu, în acest moment.
"Societatea civilă" în înţelesul de mai sus al cuvântului nu mai există; ea a devenit un braţ al Puterii; există acum în România un stat dictatorial, era să zic poliţienesc, dacă nu mi-aş fi amintit că, paradoxal, poliţiştii sunt cei mai curajoşi şi eficienţi luptători împotriva dictaturii, nişte partide democratice care fac şi ele ce pot; sperăm să nu plece în exil şi o societate care nu reprezintă Poliţia şi Armata, care nu este înregimentată politic, care este instruită şi care se poate numi civilă. Această societate nu are niciun chef să reziste flămândă prin cultură, de altfel, fatalmente, orizonturile culturale s-au lărgit, depăşind cu mult limitele spaţiului mioritic, "avantajele înapoierii" - după o formulă aparţinând fostei societăţi civile - au căzut, şi ea, această nouă societate civilă, este în căutare de lideri.
10) În ambele epoci, poporul s-a dovedit pasiv, vegetativ, apatic. Are un comportament de copil întârziat pe care îţi vine să-l iei în braţe, să te uiţi în ochii lui plângând şi să-l rogi:
"Sparge, mamă, şi tu ceva. Te roagă mămica ta plângând, sparge şi tu ceva, să vadă lumea că spargi!"
El pare înduioşat, copilul, şi, cum se uită-n ochii tăi, în loc de "mamă", "tată", sau "spalg", gângureşte:
"Boc-Boc".
Paradoxal, singura realizare a lui Traian Băsescu, preşedintele care a rostit în Parlament un discurs de condamnare a comunismului, este un soi de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu.
Şi acum, haideţi să procedăm la teleportarea anecdotei în epoca actuală:


Deşi productivitatea muncii scade, produse sunt cu ghiotura pe piaţă.
Deşi produse sunt cu ghiotura pe piaţă, cămările oamenilor sunt tot mai goale şi Boc dă asigurări că se vor goli detot.
Deşi cămările oamenilor sunt goale, Băsescu se-aşteaptă să fie iubit şi oamenii să chiuie de bucurie.
În ciuda aşteptărilor lui Băsescu, oamenii sunt nemulţumiţi.
Deşi sunt nemulţumiţi, oamenii stau închişi în casă şi nu ies să protesteze.

III) Pe 27 octombrie se votează în Parlamentul României moţiunea de cenzură depusă de PSD împotriva guvernării actuale.
Paradoxal, ar fi bine şi pentru actuala putere ca moţiunea să treacă. Dacă, Doamne fereşte, moţiunea nu are noroc, PDL-ul cu codiţa lui iredentistă, flancat de târfa progresistă nu va mai rezista decât până în martie-aprilie, anul viitor. Boc este un premier letal, o iarnă cu el este ca un flm horror trăit pe viu şi să te ferească Dumnezeu, cititorule, de mânia sfiosului. "Când nu vor mai putea răbda,/Când foamea îi va răscula", românii răscumpără şi răzbună toţi anii de privaţiuni pe care i-au îndurat.
Vom avea din nou o revoluţie a foamei şi a violenţei. Vom dovedi lumii că nici după 20 de ani de relativă libertate nu suntem în stare de o revoluţie de catifea. Absenţa societăţii civile şi colaboraţionismul unei largi părţi a intelectualităţii îşi vor spune din nou cuvântul.
PDL-iştii ar trebui să se gândească bine dacă mai vor sau nu în Parlament şi în alte legislaturi.
Chiar şi pentru ei este vital să treacă moţiunea!

vineri, 22 octombrie 2010

CRISTIANA ANGHEL

Este un nume predestinat.
Este numele învăţătoarei aflate în a 60-a zi de grevă a foamei.
Este mamă, soţie şi învăţătoare. Are nu mult peste 50 de ani. România lui Băsescu nu o preţuieşte şi nu are nevoie de ea. Ea nu poate să tolereze un asemenea dispreţ şi intră în greva foamei pe data de 26 august a.c.; o grevă împotriva ilegalităţii, a nepăsării, a apatiei şi a sărăciei.
Ilegalitatea este triplă:
1) Nu s-au mărit salariile cadrelor didactice cu 37% conform legii.
2) Nu s-a operat această mărire nici măcar pentru lunile octombrie şi noiembrie 2008, cât legea nu fusese încă grijuliu abrogată, ceea ce urcă lucrurile la stadiul de dispreţ al legii şi furt pe faţă.
Eu întreb: Mai suntem Stat de drept? Sau suntem guvernaţi de-o haită care face numai ce vrea ea?!
3) Salariile au fost sfârtecate în Educaţie cu 25% chiar şi pe lunile iulie şi august, luni de concediu, ceea ce constituie o nouă ilegalitate, fiindcă există o altă lege care prevede că, pentru perioada concediului, cadrele didactice sunt plătite cu media lunilor lucrate.
Sunt două legi pe care guvernanţii au făcut până acum pipi şi trei situaţii în care Legea a fost călcată în picioare.
În tot acest timp în primării s-au mai dat tichete cadou, iar în Sănătate s-au mai dat bonuri de masă. În Educaţie - nimic. Lucru "normal" când te gândeşti că acest guvern este condus de juristul, deci omul legii, şi profesorul universitar Emil Boc.
Pe doamna Cristiana Anghel din Caracal o găsiţi acum la Institutul naţional de diabet, nutriţie şi boli metabolice N.C.Paulescu, situat în incinta Spitalului Cantacuzino, la etajul 4, pe strada Ion Movilă, nr.5, sector 2, în zona Pieţei Gemeni.
Nu, nu o puteţi vizita; şi cred că medicii şi gardienii au dreptate. Poate că am obosi-o şi i-am pune şi mai mult viaţa în pericol.
Ştiţi ce i-a spus unei jurnaliste care avea dificultăţi în a începe interviul?
Iată: "Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă."
Mie, cititorule, îmi este extrem de clar că ea nu mai vrea să trăiască alături de noi, în halul în care o facem noi. Şi doamna învăţătoare vorbeşte remarcabil de bine, după două luni de greva foamei, despre condiţia umană, despre umilinţa sărăciei şi despre lipsa de reacţie a oamenilor:
"Şi dacă ne-ar ajunge banii numai pentru mâncare, oamenii nu sunt numai nişte căţei pe care să-i legi în lanţ, să le pui în dreapta un blid de apă şi în stânga o strachină de mâncare şi să se mulţumească cu atât."
Am tot mai mult sentimentul că politicienii portocalii şi acoliţii lor reduc oamenii la statutul de căţei. De fapt ei ne garantează doar lanţul şi blidul de apă de la robinet, cât priveşte "strachina de mâncare", aceasta este rezervată doar celor care "au performat", vorba lui Boc şi a lui Ialomiţianu.
Întrebat ce părere are despre Cristiana Anghel, preşedintele Traian Băsescu a răspuns că nu ştie despre cine e vorba.
Nu există răspuns mai neinspirat. Munceşte 16 ore pe zi (puţin faţă de cât muncesc eu care, ca profesor, mă pregătesc pentru ore, îmi fac orele, îmi pregătesc materialul didactic, mă cultiv în permanenţă şi scriu şi pe blog)şi nu este în stare să comenteze un caz tragic. Oamenii aceştia şi-au dat pe faţă cinismul, pe care îl posedă în cele mai odioase forme.
Un alt portocaliu, mi se pare că cel "cu muci în freză", a propus ca greva doamnei Cristiana Anghel să fie preluată de alt cadru didactic.Altă prostie. Ce nu înţeleg aceste făpturi cu creier portocaliu este că oamenii nu sunt nişte soldăţoi care să acţioneze la ordin, că fiecare are formele lui de protest care-l reprezintă şi pe care le poate duce până la capăt sau până la moarte. Ea face greva foamei, poliţiştii au bărbăţie şi curaj, eu ies la toate mitingurile şi scriu pe blog lucruri pe care alţii nu au curaj să le gândească.
Portocaliii sunt o turmă în care doar câtorva li se permite să aibă instincte de haită şi aceştia păzesc turma cu canini de fier şi labe de oţel.
Sărăcia nu este numai umilitoare, este şi periculoasă. Iată ce spune Cristiana Anghel despre sărăcie şi boală: "Sunt multe cadre didactice care, deşi sunt bolnave, refuză să intre în concediu medical ca să nu piardă din salariu."
În ce mă priveşte mă tem mai mult de concediu medical decât de boală. Concediu medical ar însemna să nu am bani de medicamente şi de hrană. Prin sfârtecările de salarii operate, Băsescu şi Boc ne-au băgat într-un soi de concediu medical, valabil însă doar pe statul de plată. Mânca-i-ar "viermii iadului cei neadormiţi". Pe ei şi pe acoliţii lor. Să nu uitaţi nicicând să-i blestemaţi pe acoliţi; ei sunt pe-acest pământ cei care-i întreţin pe tirani.
Doamna învăţătoare Cristiana Anghel este extrem de necăjită din cauza lipsei de reacţie a oamenilor din sistemul educativ. Domnia Sa dă şi o definiţie extrem de incomodă a cadrului didactic, văzut ca "un om care poate fi făcut oricum pentru că niciodată nu va riposta."
Mi-aduc aminte ce mult s-a bucurat şi ea când a auzit de răscoala lucrătorilor din Finanţe; a spus că are şi ea un merit acolo pentru că a prefaţat prin greva ei revolta lor. Pentru ea a fost un balsam protestul lor, tot aşa cum mie mi-a mers la inimă şi m-a ajutat să renasc mitingul poliţiştilor (vezi articolul meu "Poliţist, substantiv", din 24 septembrie).
Eu sunt convinsă că o putem ajuta să trăiască şi chiar să renunţe la această formă extremă de protest, extremă ca şi opacitatea şi incapacitatea Puterii, ieşind în stradă şi protestând pe 27 octombrie, în ziua votării moţiunii de cenzură, ca ea să vadă, de acolo de unde e, de pe un pat de spital, al etajului 4, din spitalul Cantacuzino, că nu e singură, aşa cum şi eu am simţit, în ziua protestului poliţiştilor, că în România mai sunt încă bărbaţi şi oameni de curaj.