AIMEZ-VOUS SIBELIUS?

        Le 20 septembre nous avons commémoré 60 ans après la disparition  de Jean Sibelius (1865-1957), le compositeur finlandais qui a marqué dans la musique du monde l'identité nationale finnoise.Il est pour la Finlande un symbole national tout comme Grieg pour la Norvège, Enesco pour la Roumanie, Smetana et Dvorak pour les Tchèques, Chopin pour la Pologne, Tchaïkovski, Glinka et Musorgski pour les Russes.
        <<Tout ce qui est finlandais m'est donc sacré, le monde primitif finlandais a pénétré ma chair et mon cœur>> notait ce porte-flambeau de la musique finnoise. Le monde primitif, sauvage et romantique après avoir pénétré sa chair et son âme a éclaté dans sa musique qui remonte loin dans le passé, dans la nuit des temps et dans les ténèbres du moi.
        Il jouait du violon et du piano. De ses 7 symphonies, j'aime bien la V-ème.
        Sa commémoration est intervenue en plein déroulement du Festival Georges Enesco à Bucarest et juste le 20 septembre l'ensemble Les Dissonances qui joue sans chef d'orchestre a admirablement joué le Concerto en ré mineur pour violon et orchestre.
        Quant à moi, je vous propose une version mémorable du même concerto, avec Maxim Vengerov au violon (lui aussi présent dans le Festival Enesco de cette année) et l'Orchestre symphonique de Chicago, ayant à sa tête Daniel Barenboim. Cela vaut la peine de le réécouter...
         

Festivalul Enescu 2017 (VII) - Orchestre National de France

             

         Luni 18 septembrie a continuat la Sala Mare seria Mari orchestre cu Orchestra Națională a Franței (ONF), avându-l la pupitru pe Christoph Eschenbach, care nu este dirijorul ei permanent. Orchestra și-a propus un program ademenitor: lieduri de Mahler și apoi tot Mahler - Simfonia a V-a în do diez minor.

         Eu am urmărit programul în fața televizorului meu, fiindcă s-a transmis și pe TVR3.

         Personal, eu nu cred că Orchestra Națională a Franței este una de prestigiu și nici că a fost surprinsă într-un moment de minunată expansiune. Nu am să vorbesc despre lieduri. Eu am vrut să ascult Simfonia a V-a și pot să spun cu mâna pe inimă că instrumentiștii grupați sub denumirea ONF au tras un Mahler de coșmar, fără să reușească să fie o orchestră. Cred că au știut și ei că a fost un eșec. La sfârșit, când s-au auzit chiar și aplauze, se uitau unii la alții mirați ca și când s-ar fi întrebat: ”Pe noi ne-aplaudă ăștia? Chiar așa?!”

         Bine măcar c-au fost drăguți și n-au dat și-un bis. Asta mai lipsea! Aplauze au fost totuși acolo unde se cădea o atitudine mai rezervată, întrucât biletele au fost la preț de festival chiar și pentru ONF și eu nu știu dacă dânșii au nivel de festival... Bănuiesc că în sală majoritatea spectatorilor au avut invitație. Dacă totuși unii au intrat acolo cu bilet de dragul lui Mahler și fără să știe ce înseamnă ONF, a fost motiv de plâns în pumni după banii pierduți, de zgâriat pe față și nu de aplauze prelungite.

         Și-ar mai fi ceva... Ce urmează să spun nu este din capul meu: am citit-o de mai multe ori pe bloguri, dar și-n articole de presă, cum c-ar exista în sală, în orice sală, nu doar la Festival, un grup de presiune, plasat mai mereu tot acolo, care se trezește ovaționând când vrei și când nu vrei, când trebuie și când nu trebuie, ei cu drag - dar cu un drag egal! - ovaționează! Să ne înțelegem! Ce înseamnă ovațiile?

         Ovațiile sunt urale care pornesc dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o emoție puternică, de nestăvilit! Vezi, de-aceea se zice, de la Nietzsche citire, că dionisiacii se exprimă preponderent prin muzică, muzica fiind domeniul emoțiilor directe, necontrafăcute. Și cum dracului putea să te emoționeze în așa hal Mahler-ul lui ONF care a fost chinuit, fals și fără niciun pic de caracter?! Dacă și-ăștia au fost de ovaționat, ”e-ntors și ateu”, vorba poetului! Și uite-așa ajungi să crezi, om nevinovat, în Teoria conspirației! Fiindcă a fost un grup în sală care a ovaționat Orchestra Națională a Franței exact cum făcuse cu o seară mai înainte cu Filarmonica din Israel, în fruntea căreia mult experimentatul Zubin Metha parcă vrăjise și acustica Sălii Palatului și o făcuse minunată, de nerecunoscut! Or ei au ovaționat egal două realități muzicale complet diferite! Și-atunci începi să rememorezi și să vezi că din 1990 încoace s-a tot aplicat la noi o pedagogie a nivelării emoționale în fața unor produse culturale complet diferite, scopul fiind obținerea unei atitudini egale, bazate pe o politețe egală, practic lipsa de reacție și scoaterea dionisiacilor din peisaj.  Vreau să spun că, în lumea civilizată, prestația Orchestrei Naționale a Franței la Sala Palatului ar fi fost ușor huiduită, dacă nu cumva s-ar fi scandat <<Rem-bour-sez! Rem-bour-sez!>> adică, pe românește, ”Vrem banii înapoi! Vrem banii înapoi!", iar ovațiile tembelissime ale grupului de presiune n-ar fi făcut decât să toarne gaz pe foc! Chiar și-așa, în condițiile unui popor blajin, grupul de presiune s-a devoalat și s-a făcut de râs! Mai bine se abținea.

         E bine totuși că mai avem filarmonici prin țară și că poate continua acest  prestigios festival!

Festivalul Enescu 2017 (VI) sau Viața mea cu Radio România Muzical

        

         În data de 14 septembrie nu am avut bilete la David Garrett și Scala di Milano ce au evoluat pe scena Sălii Palatului. Și nici România Muzical nu i-a transmis... Ghinion! Se mai întâmplă opacități... Și totuși ziua n-a fost chiar așa de rea. România Muzical a transmis de la Ateneu programul orchestrei Philharmonia din Londra, condusă de Vladimir Ashkenazy, iar eu am rămas foarte impresionată de nivelul extraordinar al acestei orchestre și de măiestria dirijorului ei onorific, Vladimir Ashkenazy.

         S-au cântat Concertul nr.1 în re major pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev și Simfonia nr.10 în mi minor de Șostakovici. La concertul lui Prokofiev a urcat pe scenă violonistul Michael Barenboim, fiul marelui pianist și al Elenei Bashkirova, fiica celebrului Dmitri Bashkirov. Dar punctul forte al programului l-a constituit Simfonia nr.10 de Șostakovich, compozitorul despre care Valery Gergiev face acum un  foarte interesant serial pe Mezzo.

         De la ora 20.00, ca să nu regretăm prea tare că nu-l vedem pe David Garrett, România Muzical a propus un program trăsnet constând în Suită din baletul Estancia de Alberto Ginastera, Simfonia a V-a in mi minor de Ceaikovski, ce s-au putut asculta și la Sala Palatului în data de 5 septembrie, în altă interpretare, și Simfonia spaniolă în re minor de Lalo. Cu astfel de titluri, parcă-ți pare mai puțin rău că stai acasă.

         În ziua următoare, pe 15 septembrie, am urmărit din nou transmisiunea directă de la Ateneu, fiind vorba tot de Philharmonia London, condusă de astă dată de Cristian Mandeal, și din nou s-a auzit excelent ceea ce s-ar putea numi Concertul în 2, pentru că s-a cântat Suita a II-a în do major de George Enescu, Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră de Rachmaninov și Simfonia a II-a în re major de Jean Sibelius (1865-1957), de la a cărui moarte se împlinesc pe 20 septembrie 60 de ani. Simfonia a V-a era preferata mea între simfoniile lui Sibelius. De-aici încolo va figura în cercul preferatelor mele și Simfonia a II-a. La pian a evoluat Boris Berezovski.

         Cristian Mandeal este unul dintre cei mai reputați dirijori români. S-a perfecționat la Berlin cu Herbert van Karajan și la München cu Celibidache. Din 1987 până în 2010 a fost dirijor permanent al Filarmonicii G. Enescu, din 1991 devenind și director muzical general. În 2010 însă a trebuit să părăsească Filarmonica din motive oarecum  similare cu cele ale lui Charles Dutoit, când a plecat de la Orchestra simfonică din Montreal: neînțelegeri ireconciliabile cu sindicatul instrumentiștilor, nemulțumiți de programul de lucru prelungit și de exigențele sporite ale dirijorului în raport cu plata oferită. Din când în când, concertul în 2 se mai și întrerupe... Păcat. Ghinion...

Am fost la Martha Argerich! - Festivalul Enescu 2017 (V)

            

         Marți, 12 septembrie, Charles Dutoit a dirijat din nou Filarmonica Regală din Londra, cu un program foarte variat: Rapsodia nr.1 în la major de Enescu, Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Ravel, Marea de Debussy și din nou Ravel cu Boleroul. Să nu uităm că specialitatea lui Dutoit este muzica secolului XX și că acest program i s-a potrivit mănușă.

         Cel mai așteptat număr a fost Concertul în sol major pentru pian de Ravel, când a intrat în scenă Martha Argerich.

         Martha la București pentru a doua oară în zece ani! Când am văzut-o intrând în scenă mi-a venit să plâng. Mi s-a părut atunci, acolo, dar și acum evenimentul anului: ceva fără egal, irepetabil. Concertul în sol major pentru pian de Ravel nu se va mai auzi niciodată la fel în Sala Palatului. Martha Argerich a mai cântat cu Dutoit. Au fost și căsătoriți; el a fost al doilea soț al ei. Au împreună o fiică, Annie. În prezent Dutoit este căsătorit cu violonista canadiană Chantal Juillet, iar Martha este cu cel de-al treilea soț: pianistul și dirijorul american Stephen Kovacevich, născut din tată sârb și mamă americancă.

         Martha a oferit și un bis - o sonată de Scarlatti - , iar Dutoit, după ce a strălucit în Marea de Debussy și în Bolerou, a oferit cel mai frumos bis din tot festivalul: suita Arleziana de Georges Bizet. Arleziana este o muzică de scenă compusă de Bizet pentru drama cu același titlu de Alphonse Daudet. Dar această partitură a fost adaptată și pentru două suite de concert. Anumite teme sunt inspirate din muzica tradițională provençală, cum ar fi binecunoscutul La Marche des rois. O muzică frumoasă ce ne transpune în lumea copilăriei și a fanteziei fără limite; suntem pe un drum fermecat care poate duce oriunde...

Am fost la Charles Dutoit! - Festivalul Enescu 2017 (IV)

              

         Luni, 11 septembrie, am fost la Sala Palatului să ascult Filarmonica Regală din Londra sub bagheta lui Charles Dutoit. Trebuie spus că Ch. Dutoit (născut pe 7 octombrie 1936 - 81 de ani) este unul dintre cei mai titrați dirijori din această ediție a Festivalului Enescu, un dirijor cu un palmares bogat. Să ne gândim doar că anul acesta, pe 17 august, Dutoit a primit medalia de aur din partea Societății Filarmonice Regale din Londra, distincție prestigioasă ce s-a acordat pentru prima dată în 1870, când s-a sărbătorit centenarul nașterii lui Beethoven. De atunci au mai decroșat această medalie distinși cavaleri ai baghetei ca Arturo Toscanini în 1937, Herbert van Karajan în 1984, Claudio Abbado în 2003, dar și pianistul Arthur Rubinstein sau tenorul Placido Domingo. Dutoit este a 103-a personalitate distinsă cu această decorație. Decernarea a avut loc în cadrul Festivalului BBC Proms, iar în discursul elogiativ ținut cu această ocazie s-a spus:

         ”De mai bine de 50 de ani, maestrul Dutoit, prin pasiunea, energia și măiestria sa, a cerut și a impus cel mai înalt nivel de performanță muzicienilor aflați sub bagheta sa de pe cele cinci continente unde a dirijat.”

         Și Dutoit a colaborat cu 150 de orchestre de pe cinci continente! Din Europa în cele două Americi și de acolo în Asia și Australia! Într-un interviu mărturisea că nu a fost în Africa și că îi pare rău...

         A dirijat foarte mult timp (25 de ani) în Canada - Orchestra simfonică din Montreal, dar Charles Dutoit este elvețian. Și-a început studiile la Conservatorul din Lausanne și le-a continuat la Geneva. A studiat vioara, viola, pianul, compoziția și dirijatul. Este specialist în muzica franceză și în cea a secolului XX.

         Între 1973 și 1975, a dirijat Orchestra națională din Mexic, iar din 1975 până în 1978 pe cea din Göteborg. În 1977 ajunge în fruntea Orchestrei simfonice din Montreal, unde va sta până în 2002: este o perioadă fastă pentru Dutoit și această orchestră cu care va face numeroase turnee în străinătate și va înregistra foarte multe discuri, multe premiate, cum e cel cu Boleroul de Ravel - disc de platină. Marele bariton rus Dmitri Hvorostovsky (prezent în această ediție a festivalului) spunea într-un interviu că ”Dutoit este un dirijor cu care toți marii cântăreți visează să se audă cântând.”

          Era foarte energic Dutoit la vremea aceea și foarte exigent. Și avea niște ochi, Dumnezeule, niște ochi atât de vii! Scăpărau! Ei, între timp a mai îmbătrânit Dutoit, dar ochii par să fi rămas aceiași și mi-am amintit în sală fiind o frază a lui Houellebecq, cel din Harta și teritoriul, care spunea că ”vocea oamenilor nu se schimbă niciodată și nici expresia privirii lor. În mijlocul prăbușirii fizice generale la care se rezumă bătrânețea, vocea și privirea mărturisesc într-un mod dureros de categoric persistența caracterului, a aspirațiilor, a dorințelor, a tot ce alcătuiește personalitatea umană.”

         În 2002 a explodat celebra dispută dintre Dutoit și sindicatul instrumentiștilor de la Montreal, care îi reproșau repetițiile prea lungi și prea riguroase (canadienii nu sunt chiar așa bolnavi de muncă), dispută care s-a dovedit serioasă și ireconciliabilă: Dutoit a trebuit să plece. Între 1991 și 2001, a fost director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, iar în momentul de față este director muzical și director general al Filarmonicii Regale din Londra. Colaborarea cu Orchestra simfonică din Montreal i-a adus și cele mai mari satisfacții, dar și două motive de gust amar: felul cum acei muzicieni formați de Dutoit au înțeles să se despartă de el și faptul că timp de 25 de ani cât a stat în fruntea acestei orchestre a tot solicitat primăriei și guvernului construirea unei săli de concert cu acustică mai bună; trei prim-miniștri îi vor promite lui Dutoit o astfel de sală și tus trei își vor încălca promisiunea... Sigur că se poate face foarte ușor aici o paralelă între eșecul lui Dutoit în a obține o sală mai bună și marele succes al lui Valery Gergiev în fruntea Teatrului Mariinsky, cu sala tradițională, datând din 1860, renovată, cu Mariinsky Concert Hall inaugurată în 2006 în prezența lui Vladimir Putin - sală de concerte în formă de violoncel, cu o acustică foarte bună ce o clasează pe locul 5 în lume după Musikverein din Viena, Boston Symphony Hall, Concertgebouworkest din Amsterdam, Carnegie Hall din New-York și în fața Filarmonicii din Berlin și, în sfârșit, Mariinsky II - sală modernă de operă, a cărei inaugurare a durat trei zile - între 2 și 4 mai 2013 - când Gergiev împlinea 60 de ani de viață și 25 de ani în fruntea Teatrului Mariinsky! Dacă sala de concerte are 1100 de locuri, nu mai multe pentru a nu dăuna acusticii, al doilea teatru de operă are 1900 de locuri, 7 etaje superioare și 3 la subsol și o scenă de aproximativ 1000 de metri pătrați, fiind împărțită în patru platforme care pot urca și coborî. Ce realizare pe cât de somptuoasă, pe atât de necesară datorată pasiunii, viziunii și muncii neobosite a unui mare artist și patriot!

         Au fost la noi ziariști care s-au întrebat când vom avea și noi o sală de concert similară cu Mariinsky Concert Hall. Logic vorbind, niciodată noi nu putem avea așa ceva! Nu putem avea la București ceea ce nu a reușit Ch. Dutoit la Montreal, iar pentru a face ceea ce a creat Gergiev la Sankt-Petersburg îți trebuie pasiune, viziune, entuziasm, dăruire și abilitatea de a obține fonduri. Ai noștri, când vine vorba de neajunsurile Sălii Palatului, nu sunt capabili decât de văicăreală și ifose... Cu așa ceva, eu nu știu să se fi construit niciodată nimic! Văicăreala și ifosele nu vor înlocui nicicând Sala Palatului, fără de care totuși Festivalul Enescu nici măcar nu s-ar putea ține!

         În concert la București, Ch. Dutoit și Filarmonica regală au prezentat Pavana pentru o infantă moartă de Ravel, Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Beethoven, solist Frank Peter Zimmermann,  și Petrușka de Igor Stravinsky. Orchestra a oferit și un bis: Mama mea gâsca de Ravel, punând astfel în ramă întregul program.

         Muzica baletului Petrușca de Stravinsky s-a auzit minunat, dar, în general, impresia mea a fost că ochii lui Dutoit au mai pălit, că nu mai sunt la fel de vii ca odinioară, că orchestra simte și ea acest lucru, ba chiar c-o știe dinainte.      

Festivalul Enescu 2017 (III) sau Viața mea cu Radio Romania Muzical

         Duminică, 10 septembrie, neavând bilete la concerte, am încercat, în revanșă, o experiență minunată, ascultând mai toate programele pe România Muzical. Dacă prindeam bilete la Gergiev, ratam tot restul, având în vedere drumul și pregătirea pentru concert, pe când așa am ascultat aproape tot. Mi-am început ziua la Sala Radio, cu compozitori ai secolului XXI. Concertul a fost susținut de Filarmonica Moldova din Iași, condusă de Adrian Petrescu. Eu am prins Triptic pentru orchestră simfonică de Adrian Pop, care mi s-a părut o bijuterie, o ”mică capodoperă”, cum ar fi spus George Călinescu, și piesa simfonică  Era, de Magnus Lindberg, care vine din țara lui Sibelius, absolvent al Academiei Sibelius din Helsinki.

         La ora 16.30, la Ateneu, a fost Orchestra de cameră din Lausanne, condusă de Joshua Weilerstein, pe care am ascultat-o și sâmbătă, 9 septembrie, cu sonata  Battaglia à 10 de von Biber, Șostakovici cu Concertul nr. 1 pentru pian, trompetă și orchestră în do minor și Simfonia nr.3 în mi bemol major, Eroica, de Beethoven, solist la pian fiind Mihai Ritivoiu, laureat al Concursului Enescu, ediția 2011.

         Programul serii de duminică a avut aceeași structură: o lucrare mai scurtă, urmată de un concert și o simfonie de largă respirație. El a debutat cu Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste de G. Enescu, Concertul nr.2 în sol minor pentru vioară și orchestră de Prokofiev și Simfonia nr.40 în sol minor de Mozart, pe care o găsiți și pe blogul meu la data de 27 ianuarie 2016, când am sărbătorit 260 de ani de la nașterea lui Mozart, cu Herbert von Karajan la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Orchestra de cameră din Lausanne a interpretat cu acuratețe și sensibilitate Simfonia nr.40, supremația lui Mozart fiind recunoscută de dirijorul Joshua Weilerstein care a declarat într-un interviu: ”De fiecare dată când ascult Mozart mă întreb cum  ar mai putea asculta cineva și altceva.”

         Sincer și cuprinzător: unde calcă Zeul, greu mai poate pune talpa un simplu muritor.

         Dar momentul de vârf al zilei a fost la Sala Palatului, unde publicul s-a întâlnit pentru a doua zi consecutiv cu Orchestra filarmonică din München, avându-l în fruntea ei pe ultracharismaticul Valery Gergiev, artist al poporului, dirijor principal al Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg din 1988, director artistic al aceluiași teatru din 1994 și director general din 1998, cetățean de onoare al orașelor Sankt-Petersburg, Lyon, Toulouse, director muzical al Filarmonicii din München: un neobosit!

         Numele său se leagă de Teatrul Mariinsky pe care l-a modernizat și extins. În mai 2013, s-a inaugurat cu mare fast a doua sală a teatrului - Mariinsky II, având 2000 de locuri, o scenă de 1000 de metri pătrați și acustică foarte bună. În fosa spațioasă încap și 120 de instrumentiști. Spectatorii văd toată scena perfect de oriunde ar sta! Toate acestea nu s-ar fi putut face fără o finanțare solidă care s-a obținut și cu sprijinul președintelui Vladimir Putin, cu care Gergiev e prieten de peste 20 de ani. În fond, fără relații, fără cultul prieteniei și al onoarei, nu poți să faci nimic. 

         Anul acesta - 2017 - Valery Gergiev a fost ales să dirijeze concertul tradițional de la Paris, din 14 Iulie, desfășurat în Champ-de-Mars.

         Născut pe 2 mai 1953, a avut timp să îmbătrânească, dar știți ce filozofie de viață are? El zice așa: că ” marii dirijori sunt precum vinul - mai bun când se învechește.”

         Valery Gergiev nu se menajează. La București a venit cu un program amplu și dens, cuprinzând Simfonia nr.1 în mi bemol major de George Enescu, simfonie emblematică pentru marele compozitor, Eroica enesciană (se cântă Enescu și la Mariinsky), Conertul nr.1 pentru violoncel și orchestră în la minor de Saint-Saëns și Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov: un program încântător.

          La violoncel a evoluat Andrei Ioniță - 23 de ani - laureat cu aur la Concursul Ceaikovsky din 2015, un beneficiar al calităților de maestru și îndrumător ale lui Gergiev. Concursul este patronat de Președintele Rusiei, Vladimir Putin, care îl numește pe Gergiev președinte al Comitetului de organizare. Gergiev a avut un rol și în promovarea sopranei Anna Netrebko, căreia i-a deschis ușile Teatrului Mariinsky. Tot aici s-au format, și tot sub bagheta lui, Olga Borodina, Dmitri Hvorostovsky, Mikhail Petrenko, dar și violoniștii Maxim Vengerov și Vadim Repin. Primul va evolua la Ateneu pe 24 septembrie, iar pe cel de-al doilea l-am ascultat deja cântând cu Orchestra națională rusă, sub bagheta maestrului Horia Andreescu.

         Andrei Ioniță a oferit și un bis: Lebăda din Carnavalul animalelor de Saint-Saëns, care se cântă și separat.

         Programul Filarmonicii din München s-a încheiat cu preferata mea - Suita simfonică Șeherezada de Rimsky-Korsakov.

         Totul în program a avut vigoare și farmec și a dovedit că pasiunea și imprevizibilul nu exclud desăvârșirea.

         Dar încântarea nu s-a oprit aici. Seara târziu, la 22.30, Camerata Salzburg, avându-l ca dirijor și solist pe Pinchas Zukerman ne-a delectat cu Balada pentru vioară și orchestră, compusă de Enescu la vârsta de 13 ani, o adevărată ”gură de rai”, urmată de alte două piese foarte cunoscute și emoționante: Concertul nr.5 în la major pentru vioară și orchestră de Mozart și Simfonia a V-a în si bemol major de Franz Schubert (1797-1828), de la nașterea căruia s-au împlinit anul acesta, pe 31 ianuarie, 220 de ani.

         Nu e grozav să asculți în aceeași zi Simfonia 40 de Mozart, Suita simfonică Șeherezada și Simfonia a V-a de Schubert în interpretări de referință?

Am fost la Anne-Sophie Mutter! - Festivalul Enescu 2017 (II)

          

         Vineri, 8 septembrie, am fost la Sala Palatului, la secțiunea Mari orchestre, să văd Orchestra simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck. În program au avut Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în la major de George Enescu, Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Antonin Dvořák și Simfonia I, Titanul, în re major de Mahler.

         Uvertura de Enescu ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că orice creație solidă, autentică are nevoie de rădăcini adânci în filonul național: Enescu a însemnat pentru România ceea ce au fost Grieg pentru Norvegia, Sibelius pentru Finlanda, Dvořák și Smetana pentru cehi, Glinka și Ceaikovski pentru ruși.

         La Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Dvořák și-a făcut apariția în scenă Anne-Sophie Mutter într-o superbă rochie framboise, de mătase. O întâmplare cu tâlc vrea ca acest concert al lui Dvořák să fi fost înregistrat pentru prima dată de Anne tot cu Manfred Honeck, dar la pupitrul Orchestrei filarmonice din Berlin, unde Anne-Sophie a fost o răsfățată, întrucât talentul i-a fost descoperit, încurajat și crescut de Herbert von Karajan care o dorea la Filarmonica din Berlin cu care Anne împărtășea același stil de joc și aceeași concepție muzicală. Manfred Honeck, el însuși, a studiat vioara.

         Dar vedeta incontestabilă a acestei seri a fost Orchestra simfonică din Pittsburgh (fondată în 1895). Am ascultat de foarte multe ori Simfonia I în re major de Gustav Mahler, în mai multe versiuni. Pe blogul meu, la data de 20 mai 2016, o găsiți în versiunea fabulosului Claudio Abbado, un împătimit de Mahler. După Abbado, e greu să mai asculți versiunea altcuiva. Pe unde a călcat Zeul, mai greu pune piciorul un muritor sau altul. Or vreau să vă spun că mi-a plăcut foarte mult, că am fost impresionată de varianta propusă de Manfred Honeck și Orchestra simfonică din Pittsburgh la Simfonia I, Titanul, de Mahler. Reacția sălii a fost și ea electrizantă, iar Honeck a oferit două bisuri, lucru rar întâlnit la o orchestră. Nu degeaba Manfred Honeck a fost în tinerețe, ca dirijor, asistentul lui Claudio Abbado.

         Honeck s-a născut în 1958 în Austria, într-o familie cu 9 copii, el însuși fiind acum tatăl a 6. Unul din frații săi, Rainer Honeck, este prim-violonist la Wiener Philharmoniker. Manfred Honeck a dirijat la Opera din Zürich, la Opera Națională din Oslo, la Opera de Stat din Stuttgart, dar și Orchestra filarmonică din Oslo și Orchestra simfonică de radio din Suedia.

         În 2006 trece oceanul și îl găsim în fruntea Orchestrei simfonice din Pittsburgh, unde a fost precedat de nume mari cum sunt Leonard Bernstein sau Mariss Jansons, acumulând succes după succes.

         Americanii au fost vineri, 8 septembrie, în premieră la București și s-au prezentat atât de bine încât acustica nu foarte bună a Sălii Palatului nici n-a mai contat. Simfonia I de Mahler ar fi ieșit superb, dacă vreo 6-7 compatrioți de-ai noștri nu ar fi dorit cu orice preț să-și facă simțită răsuflarea la tot pasul: au tușit întruna, au tușit măgărește! Ai fi zis că s-au vorbit! Când ești atât de bolnav, damblagiu sau nesimțit, nu vii la concert! Stai dracului acasă! SĂ TUȘEȘTI ÎN SALA DE CONCERT ÎN TIMP CE SE CÂNTĂ E SEMN SIGUR, DAR SIGUR CĂ SE STRICĂ LUMEA. ȘI SE STRICĂ IREMEDIABIL, fiindcă cei șapte ani de-acasă nu se pot reface și nesimțirea nu se poate trata. Toată simfonia lui Mahler a fost acompaniată de tușitul lor.  E mai rău decât atunci când sună un telefon mobil: aceea e o scăpare care măcar se poate remedia, pe când tușitul întruna e nesimțire și nu are leac! În locul vocilor care în unele săli ne-anunță că trebuie să închidem telefoanele mobile, eu aș preciza că este interzis tușitul în timpul concertului, ba chiar i-aș invita pe tușitorii mai insistenți și nesimțiți fără soluție să părăsească sala. Mai ales că nu cred că au plătit bilet. Plata onestă a tratației face și ea parte din civilizație, ori, la pauză, când controlul foarte riguros de la început lipsește cu desăvârșire, iau cu asalt Sala Palatului tot felul de grupuri de neaveniți care intră acolo ca să tușească. Tușitul s-a auzit în a doua parte a serii când practic a intrat în sală cine a vrut... Or se știe că muzica clasică are publicul ei specific, mult mai educat decât publicul altor manifestații, un public care a mai fost la concert, a mai văzut, a mai auzit... Și atunci cine i-a lăsat pe tușitori în sală?!? Au intrat cu nașul?!? Situația e foarte gravă întrucât zgomotul, tușitul împiedică înregistrarea concertului și, chiar dacă aceasta se face, concertul nu va putea fi difuzat căci nu înțeleg cine dracului va sta cu urechea lipită de tusea și scuipații tăi!

         Tuse și scuipați care chiar pot să compromită o seară! Chiar nu se pot remedia toate astea?!?